M-am convins astăzi că Doamne-doamne îl are ca mesager pe Moş Crăciun. Mai ştiţi cînd în primăvară, în vizită la o mănăstire, Crina şi-a făcut cruce şi i-a cerut lui Doamne-Doamne un ZuZuPets?
Ei bine, puţin mai devreme am aflat că Moşul i-a pregătit deja pachetul cu oribilul hamster şi i-l va da peste două zile.
Nu, nu sunt eu Moşul şi nici altcineva dintre neamuri sau prieteni.
Luată de val, mă gîndesc ce fraieră am fost. Eu îmi doresc o vacanţă în Italia dar dacă nu am ştiut cînd să o cer, nu o primesc anul ăsta. Să vedem, poate o obţin anul viitor:))
luni, 13 decembrie 2010
luni, 6 decembrie 2010
Cînd viitorul ţării e condiţionat de (+/-)
De cîteva zile, îmi vine să sparg televizorul. Nu ar fi prima dată cînd mă bate gândul ăsta, dar de data asta e mai serios ca oricînd. Mă disperă discuţia despre indemnizaţia de creştere a copilului.
Nu pentru că nu ar fi o problemă, ci pentru că am impresia că pur şi simplu nu se caută o soluţie ci doar se întoarce problema pe toate părţile.
Să reducem sau nu perioada, să tăiem sau nu din indemnizaţie. Să stăm pe stînga sau pe dreapta. Să ne consultăm noi bărbaţii din coaliţie, pe propunerile făcute de femei, să le dăm dreptate lor sau nouă şi tot aşa.
O brambureală incredibilă, în care toată lumea are lucruri deştepte de spus, mai puţin soluţii.
Ce o fi aşa de greu să ne uităm cum au rezolvat problema alţii şi să încercăm să o aplicăm şi noi.
Evident, ne-am contaminat şi noi acasă şi am dezbătut problema. Soacră-mea şi-a adus aminte că s-a întors la servici la trei luni de la naştere şi că, pe vremea împuşcatului, cine voia să stea acasă cu copilul, să-l crească şi să-l educe, o putea face. Cerea concediu neplătit. Acum cîţiva ani, indemnizaţia de creştere a copilului era 800 de lei pe lună, adică, la nivelul 2006-2007, vreo 230 de euro lunar. Banii ajungeau fix de pampers şi lapte, pentru Nurofen, beţişoare de urechi şi alte chestii absolut necesare bebeluşului, trebuia să luăm bani din alt buzunar. Şi, să ne înţelegem, de cotizat am cotizat la stat timp de 15 ani, pentru dreptul de a beneficia de concediu de îngrijire plătit legal.
Faptul că statul s-a angajat să plătească acum maxim cîteva mii de lei pentru mamele care stau acasă e foarte lăudabil. Că statul nu mai poate plăti aceşti bani este însă o realitate. Nu ştiu din ce cauză, nici nu cred că are sens să-ţi baţi capul şi să-i arăţi cu degetul pe unul sau pe altul. Important e că nu mai sunt.
Soluţia, părerea mea, ar avea trei componente.
Prima componentă ar trebui să ţină cont de modelele vestice, cele mai apropiate de noi. Am auzit exemple de state care dau mamelor 700 de euro pe lună. Să fim serioşi: cînd la noi salariul mediu e sub 500, cum să promiţi banii ăştia pentru stat acasă.
Pe urmă, ar trebui limitată la 800-1500 de lei, nivelul alocaţiei în anul următor, cînd rămâne în vigoare ideea cu concediul de doi ani.
A doua componentă ţine de momentul intrării în vigoare a noii legi. Peste un an de zile, să zicem, 1 ianuarie 2012, ca femeile care vor să devin mame să aibă timp de gîndire suficient. Cele care au născut acum au de asemenea timp să-şi facă un plan.
A treia componentă ţine de investiţiile în creşe, grădiniţe şi personal. În loc să direcţioneze banii către săli de sport, statul ar putea să-şi facă un plan pentru construcţia de grădiniţe şi să le decreteze prioritate absolută. De fapt, săli există, ele ar trebui doar amenajate, ceea ce s-ar putea face într-un an de zile.
Pentru unii poate părea simplistă soluţia, dar cred că oricum e mai bună decît lamentarea asta continuă. E de preferat să faci ceva, în loc să stai şi să cugeţi la infinit.
Nu pentru că nu ar fi o problemă, ci pentru că am impresia că pur şi simplu nu se caută o soluţie ci doar se întoarce problema pe toate părţile.
Să reducem sau nu perioada, să tăiem sau nu din indemnizaţie. Să stăm pe stînga sau pe dreapta. Să ne consultăm noi bărbaţii din coaliţie, pe propunerile făcute de femei, să le dăm dreptate lor sau nouă şi tot aşa.
O brambureală incredibilă, în care toată lumea are lucruri deştepte de spus, mai puţin soluţii.
Ce o fi aşa de greu să ne uităm cum au rezolvat problema alţii şi să încercăm să o aplicăm şi noi.
Evident, ne-am contaminat şi noi acasă şi am dezbătut problema. Soacră-mea şi-a adus aminte că s-a întors la servici la trei luni de la naştere şi că, pe vremea împuşcatului, cine voia să stea acasă cu copilul, să-l crească şi să-l educe, o putea face. Cerea concediu neplătit. Acum cîţiva ani, indemnizaţia de creştere a copilului era 800 de lei pe lună, adică, la nivelul 2006-2007, vreo 230 de euro lunar. Banii ajungeau fix de pampers şi lapte, pentru Nurofen, beţişoare de urechi şi alte chestii absolut necesare bebeluşului, trebuia să luăm bani din alt buzunar. Şi, să ne înţelegem, de cotizat am cotizat la stat timp de 15 ani, pentru dreptul de a beneficia de concediu de îngrijire plătit legal.
Faptul că statul s-a angajat să plătească acum maxim cîteva mii de lei pentru mamele care stau acasă e foarte lăudabil. Că statul nu mai poate plăti aceşti bani este însă o realitate. Nu ştiu din ce cauză, nici nu cred că are sens să-ţi baţi capul şi să-i arăţi cu degetul pe unul sau pe altul. Important e că nu mai sunt.
Soluţia, părerea mea, ar avea trei componente.
Prima componentă ar trebui să ţină cont de modelele vestice, cele mai apropiate de noi. Am auzit exemple de state care dau mamelor 700 de euro pe lună. Să fim serioşi: cînd la noi salariul mediu e sub 500, cum să promiţi banii ăştia pentru stat acasă.
Pe urmă, ar trebui limitată la 800-1500 de lei, nivelul alocaţiei în anul următor, cînd rămâne în vigoare ideea cu concediul de doi ani.
A doua componentă ţine de momentul intrării în vigoare a noii legi. Peste un an de zile, să zicem, 1 ianuarie 2012, ca femeile care vor să devin mame să aibă timp de gîndire suficient. Cele care au născut acum au de asemenea timp să-şi facă un plan.
A treia componentă ţine de investiţiile în creşe, grădiniţe şi personal. În loc să direcţioneze banii către săli de sport, statul ar putea să-şi facă un plan pentru construcţia de grădiniţe şi să le decreteze prioritate absolută. De fapt, săli există, ele ar trebui doar amenajate, ceea ce s-ar putea face într-un an de zile.
Pentru unii poate părea simplistă soluţia, dar cred că oricum e mai bună decît lamentarea asta continuă. E de preferat să faci ceva, în loc să stai şi să cugeţi la infinit.
Grădiniţa de stat vs grădiniţa privată
Am vizitat mai devreme două grădiniţe: una de stat şi cealaltă particulară.
Între ele e cam aceeaşi distanţă ca între o garsonieră confort 3 şi un apartament într-un complex rezidenţial. Satisfac aceeaşi nevoie de bază, diferă doar standardele.
Între ele e cam aceeaşi distanţă ca între o garsonieră confort 3 şi un apartament într-un complex rezidenţial. Satisfac aceeaşi nevoie de bază, diferă doar standardele.
vineri, 3 decembrie 2010
Cadouri de Crăciun
După două luni de zile în care am făcut şi refăcut lista pentru Moş Crăciun, am pus şi scos jucării din scrisoarea către Moş, mi-am dat seama că am trei variante: ori reduc lista, din proprie iniţiativă şi dau vina pe bătrîn, că nu a adus toate jucăriile, ori mă scot la licitaţie, iar fondurile obţinute să le virez către bugetul de cadouri, ori caut cel mai bun preţ pentru jucării.
Mi-a fost jenă să-l arăt cu degetul pe Moş, licitaţia mi s-a părut şi ea riscantă aşa că am ales varianta nr.3.
Şi mi-am adus aminte de Dragonul Roşu. Da, angroul cu patron controversat şi marfă chinezească.
Ştiam că acolo e lume buluc, dar nu mi-am imaginat că zilnic pe acolo se perindă juma de Românie. La zece dimineaţă, nu ai unde să parchezi, aştepţi minute în şir în coloană, ca să te mişti trei metri. Preţurile sunt într-adevăr accesibile, sub 50% din preţul de magazin, dar asta doar la chinezi. Românii s-au şmecherit şi nu mai vînd decît angro. La en-detail, preţurile sunt ca la mall.
Mi-a fost jenă să-l arăt cu degetul pe Moş, licitaţia mi s-a părut şi ea riscantă aşa că am ales varianta nr.3.
Şi mi-am adus aminte de Dragonul Roşu. Da, angroul cu patron controversat şi marfă chinezească.
Ştiam că acolo e lume buluc, dar nu mi-am imaginat că zilnic pe acolo se perindă juma de Românie. La zece dimineaţă, nu ai unde să parchezi, aştepţi minute în şir în coloană, ca să te mişti trei metri. Preţurile sunt într-adevăr accesibile, sub 50% din preţul de magazin, dar asta doar la chinezi. Românii s-au şmecherit şi nu mai vînd decît angro. La en-detail, preţurile sunt ca la mall.
D'ale copilăriei
Crina vrea un tovarăş de joacă. Unul adevărat, nu o păpuşă, aşa că de cîteva zile purtăm discuţii pe această temă. Adică reluăm o temă mai veche, în care schimbăm doar numele. Acum un an îşi dorea o frăţioară, acum cîteva luni o verişoară, iar mai nou cere o soră.
-Mami, ştii, eu la grădi mă joc singură.......
- Păi, de ce, mama?
- Păi, Ana e prietenă cu Maria, Sabina cu Elena şi......De ce nu-mi faci şi mie o soră?
- Păi ce legătură e între soră şi colegele de la grădiniţă?
- Păi, dacă aş avea o soră, m-aş duce cu ea la grădiniţă, ne-am juca amîndouă, am dormi amîndouă....
- Deci tu vrei o soră mai mare, care să te şi ducă la grădiniţă.
- Nu, domne, eu vreau o soră, nu o mamă. Am deja o mamă, tu.
- Păi, ce legătură e între soră şi mamă
- Păi mamele îşi duc copiii la grădi, nu sorele...
-Mami, ştii, eu la grădi mă joc singură.......
- Păi, de ce, mama?
- Păi, Ana e prietenă cu Maria, Sabina cu Elena şi......De ce nu-mi faci şi mie o soră?
- Păi ce legătură e între soră şi colegele de la grădiniţă?
- Păi, dacă aş avea o soră, m-aş duce cu ea la grădiniţă, ne-am juca amîndouă, am dormi amîndouă....
- Deci tu vrei o soră mai mare, care să te şi ducă la grădiniţă.
- Nu, domne, eu vreau o soră, nu o mamă. Am deja o mamă, tu.
- Păi, ce legătură e între soră şi mamă
- Păi mamele îşi duc copiii la grădi, nu sorele...
joi, 2 decembrie 2010
Aventuri de chiriaş
Nu sunt bucureşteancă născută şi crescută aici. În consecinţă, vreo 15 ani, m-am tot plimbat cu geamantanele dintr-un cartier într-altul al Capitalei. Azi, datorită unei prietene, mi-am adus aminte de aventurile mele de chiriaş.
La un moment dat, a trebuit să mă mut din cămin. Cu România Liberă în braţe- era sfîntă la începuturile anilor 90 pentru anunţurile de mică publicitate- m-am mutat într-o cabină telefonică.
Prima cameră, pe undeva prin Drumul Taberei. Habar nu aveam ce înseamnă Valea Ialomicioarei, aşa că mi-am făcut hartă. Proprietara, o babă, o vrăjitoare, cum ar spune astăzi fii-mea. Mă măsoară scurt de sus pînă jos, îmi pune eticheta de Cenuşăreasă şi după ce îmi arată viitoarea mea cameră şi îmi aruncă preţul, mă informează cu privire la pretenţiile suplimentare:
- Plăteşti jumate la lumină şi întreţinere,
- Nu vii cu nimeni în casă, nu dai petreceri,
- Nu îmi baţi pisica şi îi dai voie să stea la tine în cameră cît vrea,
- Dacă vrei să vorbeşti la telefon, îmi spui, îţi dau cheia de la lacăt şi pui banii pe masă înainte,
- Săptămânal, cumperi cafea şi un kilogram de cîrnaţi.
Nu era prima locuinţă vizionată, dar m-au năucit pretenţiile. Aşa că, oricît de Cenuşăreasă păream, am întrebat-o cu nesimţire pe babă de ce să-i iau eu cafea. Răspunsul m-a scos din pepeni: pentru că eşti politicoasă cu oamenii în vîrstă.
Am plecat. Nu înainte însă de a-i spune că, după ce-i plătesc ei chiria şi celelalte cheltuieli, nu-mi rămîn bani decît pentru un singur kilogram de cârnaţi, deci, să-şi caute alt prost.
Atunci, stăteai trei luni într-o casă şi într-o zi te trezeai cu proprietarul că te scoate afară într-o săptămână.
Altădată, aşadar, găsesc o chirie bună într-un apartament cu două camere. Casa era locuită de o mamă şi fiica ei, o fetiţă de vreo şapte ani. Drăguţ apartamentul, drăguţă femeia, aşa că mi-am spus: Doamne-ajută.
Da, de unde. Gingaşă, doamna mă ia de mînă şi în drum spre bucătărie îmi spune aşa complice:
- Ştii, eu sunt divorţată.
- Mi-am dat seama, îi răspund eu.
- Dar am un amant.
- Foarte frumos.
- El e şofer de TIR, e plin de bani. De aia îţi iau chirie mică.
- Mulţumesc, spun eu în gînd.
- Vine la mine de două-trei ori pe săptămână, îşi continuă femeia mărturisirea.
Ups, mi se aprinde un beculeţ.
- Şi unde dormiţi, întreb a proasta.
- Păi, în sufragerie, răspunde ea candidă.
- Şi copilul?
- Păi copilul va dormi cu tine în pat.
- Aha, zic eu.
-Şi, ştii că eu am şi servici.
- Mi-am dat seama.
- E, şi cînd sunt eu în tura de după masă, cred că nu te deranjează să-i dai tu să mănânce fetiţei şi să faci lecţii cu ea.
- Deci, ca să mă lămuresc, dumneavoastră aveţi nevoie de bani sau de bonă la copil? o întreb în timp ce îmi sorbeam cafeaua. Că dacă aveţi nevoie de chiriaş, eu vă dau bani, dar dacă aveţi nevoie de o bonă, cred că ar trebui să mă plătiţi dumneavoastră pe mine.
Nu i-a picat bine cafeaua femeii, aşa că a lăsat-o deoparte. Nici eu nu am apucat să ajung la fundul ceştii. Nu a fost să fie, mi-am spus. Şi m-am mutat din nou în cabina de telefon.......
La un moment dat, a trebuit să mă mut din cămin. Cu România Liberă în braţe- era sfîntă la începuturile anilor 90 pentru anunţurile de mică publicitate- m-am mutat într-o cabină telefonică.
Prima cameră, pe undeva prin Drumul Taberei. Habar nu aveam ce înseamnă Valea Ialomicioarei, aşa că mi-am făcut hartă. Proprietara, o babă, o vrăjitoare, cum ar spune astăzi fii-mea. Mă măsoară scurt de sus pînă jos, îmi pune eticheta de Cenuşăreasă şi după ce îmi arată viitoarea mea cameră şi îmi aruncă preţul, mă informează cu privire la pretenţiile suplimentare:
- Plăteşti jumate la lumină şi întreţinere,
- Nu vii cu nimeni în casă, nu dai petreceri,
- Nu îmi baţi pisica şi îi dai voie să stea la tine în cameră cît vrea,
- Dacă vrei să vorbeşti la telefon, îmi spui, îţi dau cheia de la lacăt şi pui banii pe masă înainte,
- Săptămânal, cumperi cafea şi un kilogram de cîrnaţi.
Nu era prima locuinţă vizionată, dar m-au năucit pretenţiile. Aşa că, oricît de Cenuşăreasă păream, am întrebat-o cu nesimţire pe babă de ce să-i iau eu cafea. Răspunsul m-a scos din pepeni: pentru că eşti politicoasă cu oamenii în vîrstă.
Am plecat. Nu înainte însă de a-i spune că, după ce-i plătesc ei chiria şi celelalte cheltuieli, nu-mi rămîn bani decît pentru un singur kilogram de cârnaţi, deci, să-şi caute alt prost.
Atunci, stăteai trei luni într-o casă şi într-o zi te trezeai cu proprietarul că te scoate afară într-o săptămână.
Altădată, aşadar, găsesc o chirie bună într-un apartament cu două camere. Casa era locuită de o mamă şi fiica ei, o fetiţă de vreo şapte ani. Drăguţ apartamentul, drăguţă femeia, aşa că mi-am spus: Doamne-ajută.
Da, de unde. Gingaşă, doamna mă ia de mînă şi în drum spre bucătărie îmi spune aşa complice:
- Ştii, eu sunt divorţată.
- Mi-am dat seama, îi răspund eu.
- Dar am un amant.
- Foarte frumos.
- El e şofer de TIR, e plin de bani. De aia îţi iau chirie mică.
- Mulţumesc, spun eu în gînd.
- Vine la mine de două-trei ori pe săptămână, îşi continuă femeia mărturisirea.
Ups, mi se aprinde un beculeţ.
- Şi unde dormiţi, întreb a proasta.
- Păi, în sufragerie, răspunde ea candidă.
- Şi copilul?
- Păi copilul va dormi cu tine în pat.
- Aha, zic eu.
-Şi, ştii că eu am şi servici.
- Mi-am dat seama.
- E, şi cînd sunt eu în tura de după masă, cred că nu te deranjează să-i dai tu să mănânce fetiţei şi să faci lecţii cu ea.
- Deci, ca să mă lămuresc, dumneavoastră aveţi nevoie de bani sau de bonă la copil? o întreb în timp ce îmi sorbeam cafeaua. Că dacă aveţi nevoie de chiriaş, eu vă dau bani, dar dacă aveţi nevoie de o bonă, cred că ar trebui să mă plătiţi dumneavoastră pe mine.
Nu i-a picat bine cafeaua femeii, aşa că a lăsat-o deoparte. Nici eu nu am apucat să ajung la fundul ceştii. Nu a fost să fie, mi-am spus. Şi m-am mutat din nou în cabina de telefon.......
Întrebările zilei
Cele mai interesante discuţii dintre mine şi fiimea se petrec mai nou în baie. Aici repetăm poezii, povestim chestii de la grădi, ne aducem aminte din poveştile citite şi mai nou, răspundem unor întrebări existenţiale. Cum ar fi:
- Din ce este făcută pielea omului?
- Din celule, îi spun eu.
- Dar maimuţele, au piele?
- Da, au piele şi pe deasupra blană.
- Şi blana lor e făcută tot din celule?
- Evident.
- Dar balena e şi ea făcută din celule?
- Da, mama, normal.
- Deci omul este ca o maimuţă şi o balenă?
- Oarecum.
- Dar, ce este sângele?
- Este un lichid care ne ţine în viaţă......(unicul meu neuron nu a putut emite alt răspuns, mai inteligent)
- Şi cum curge el?
- De sus în jos, prin corp şi pe urmă se întoarce.....
- Păi şi de ce nu pică din picioare?
- Păi, fiindcă se întoarce.....
- Dar cum curge?
- Prin vene.
- Ce sunt venele?
- Sunt nişte tuburi, ca nişte paie....
- Cum sunt paiele de suc?
- Da, cumva, doar că mai subţiri.
- Ca nişte spaghete, atunci.
- Da, exact ca nişte spaghete.
- Auzi, dar ursuleţul meu cu floricică din ce e făcut?
- Din pluş.
- Şi pluşul e şi el făcut din celule?
Aici m-a prins pe picior greşit. Habar nu am din ce e făcut pluşul.....
- Din ce este făcută pielea omului?
- Din celule, îi spun eu.
- Dar maimuţele, au piele?
- Da, au piele şi pe deasupra blană.
- Şi blana lor e făcută tot din celule?
- Evident.
- Dar balena e şi ea făcută din celule?
- Da, mama, normal.
- Deci omul este ca o maimuţă şi o balenă?
- Oarecum.
- Dar, ce este sângele?
- Este un lichid care ne ţine în viaţă......(unicul meu neuron nu a putut emite alt răspuns, mai inteligent)
- Şi cum curge el?
- De sus în jos, prin corp şi pe urmă se întoarce.....
- Păi şi de ce nu pică din picioare?
- Păi, fiindcă se întoarce.....
- Dar cum curge?
- Prin vene.
- Ce sunt venele?
- Sunt nişte tuburi, ca nişte paie....
- Cum sunt paiele de suc?
- Da, cumva, doar că mai subţiri.
- Ca nişte spaghete, atunci.
- Da, exact ca nişte spaghete.
- Auzi, dar ursuleţul meu cu floricică din ce e făcut?
- Din pluş.
- Şi pluşul e şi el făcut din celule?
Aici m-a prins pe picior greşit. Habar nu am din ce e făcut pluşul.....
marți, 30 noiembrie 2010
D'ale copilăriei
La cumpărături, zilele trecute, ne oprim la Activia, iaurtul care cică face minuni. Nu am crezut-o niciodată pe Emilia Popescu, în spotul de la tv, dar m-am lăsat convinsă de ofertă.
Ziua următoare, îmi cere copilul un iaurţel şi îi dau. Crina se uită la ambalaj şi îşi aminteşte:
- Ăsta e ăla care îţi dă jos burtica, mi-a spus mie mamaia.
- Da, mami, e bun, îi spun şi îmi iau şi eu unul. Să fiu mai convingătoare.
Mănîncă copilul iaurtul pînă la fund, eu asemenea. Peste cinci minute, fii-mea se duce la oglindă, se uită, se întoarce, se analizează şi îmi spune dezamagită:
- Iaurtul ăsta nu e bun de nimic.
- De ce, mama, întreb oarecum amuzată.
- Păi, uite, nu a dispărut burtica. Nu mai mănînc niciodată Activia.
Ziua următoare, îmi cere copilul un iaurţel şi îi dau. Crina se uită la ambalaj şi îşi aminteşte:
- Ăsta e ăla care îţi dă jos burtica, mi-a spus mie mamaia.
- Da, mami, e bun, îi spun şi îmi iau şi eu unul. Să fiu mai convingătoare.
Mănîncă copilul iaurtul pînă la fund, eu asemenea. Peste cinci minute, fii-mea se duce la oglindă, se uită, se întoarce, se analizează şi îmi spune dezamagită:
- Iaurtul ăsta nu e bun de nimic.
- De ce, mama, întreb oarecum amuzată.
- Păi, uite, nu a dispărut burtica. Nu mai mănînc niciodată Activia.
vineri, 26 noiembrie 2010
Predestinat succesului sau eşecului
Aseară, Zâna surprizelor i-a spus foarte franc lui Turcescu: cred că sunt oameni destinaţi succesului şi oameni care se lovesc tot timpul de ghinion. Imediat după replică, m-am gîndit că o astfel de idee e strict emanaţia unui om îngîmfat.
Azi, mi-am schimbat părerea. M-a ajutat un taximetrist, care conducea o maşină mizerabilă, în care puţea a ars. Era nebărbierit şi asta îl îmbătrînea cu cel puţin zece ani. Şi era negativist de-a dreptul.
-Mergem pe strada X.
- A, păi acolo e sens unic, doamnă, să ştiţi....
- Aşa şi?
- Păi, nimic, v-am spus şi eu să ştiţi. E sens unic, va trebui să intrăm de pe Moşilor.
- O luăm pe la Rosetti şi ne oprim la o florărie. Vreau să cumpăr un aranjament, deci nu vreau să ne oprim la ţigani.
Tot drumul a pufnit de parcă ar fi venit potopul peste el. Nu conta că vrea să-l depăşească unul sau că era la stop. În Rosetti:
- Doamnă, parchez aici în staţia de autobuz, dar să ştiţi că nu pot sta prea mult.
- Păi, v-am spus că nu vreau o dugheană ţigănească ci o florărie, unde să-mi poată face un aranjament.
- Păi nu sânt doamnă, ce să fac eu.
- Mergem mai departe.
-Adică intrăm pe bulevard...
- Păi, nu intrăm oricum?
- Ba da, dar credeam că vreţi să luaţi flori.
- Domne, ştii ceva. Dacă nu găsim pe Moşilor o florărie, mergem în Romană.
- Da, dar să ştiţi că eu vă las acolo, că nu am unde să parchez.
- Bine, întîi să vedem ce e pe Moşilor.
Cum intrăm pe bulevard, găsim o ditamai florăria. Cobor, în cîteva minute e gata aranjamentul şi în alte cîteva minute ajung la destinaţie. Nu stăteam mai mult de 5 minute, deci teoretic, mă puteam întoarce cu acelaşi taxi. Cursă mai lungă, bani mai mulţi. Dar, oricîtă bunăvoinţă mă mîna azi, vinerea, am simţit că nu pot face şi cursa înapoi cu acelaşi om.
Pur şi simplu mirosea a pesimism, a eşec, cum ar spune Zîna.
Azi, mi-am schimbat părerea. M-a ajutat un taximetrist, care conducea o maşină mizerabilă, în care puţea a ars. Era nebărbierit şi asta îl îmbătrînea cu cel puţin zece ani. Şi era negativist de-a dreptul.
-Mergem pe strada X.
- A, păi acolo e sens unic, doamnă, să ştiţi....
- Aşa şi?
- Păi, nimic, v-am spus şi eu să ştiţi. E sens unic, va trebui să intrăm de pe Moşilor.
- O luăm pe la Rosetti şi ne oprim la o florărie. Vreau să cumpăr un aranjament, deci nu vreau să ne oprim la ţigani.
Tot drumul a pufnit de parcă ar fi venit potopul peste el. Nu conta că vrea să-l depăşească unul sau că era la stop. În Rosetti:
- Doamnă, parchez aici în staţia de autobuz, dar să ştiţi că nu pot sta prea mult.
- Păi, v-am spus că nu vreau o dugheană ţigănească ci o florărie, unde să-mi poată face un aranjament.
- Păi nu sânt doamnă, ce să fac eu.
- Mergem mai departe.
-Adică intrăm pe bulevard...
- Păi, nu intrăm oricum?
- Ba da, dar credeam că vreţi să luaţi flori.
- Domne, ştii ceva. Dacă nu găsim pe Moşilor o florărie, mergem în Romană.
- Da, dar să ştiţi că eu vă las acolo, că nu am unde să parchez.
- Bine, întîi să vedem ce e pe Moşilor.
Cum intrăm pe bulevard, găsim o ditamai florăria. Cobor, în cîteva minute e gata aranjamentul şi în alte cîteva minute ajung la destinaţie. Nu stăteam mai mult de 5 minute, deci teoretic, mă puteam întoarce cu acelaşi taxi. Cursă mai lungă, bani mai mulţi. Dar, oricîtă bunăvoinţă mă mîna azi, vinerea, am simţit că nu pot face şi cursa înapoi cu acelaşi om.
Pur şi simplu mirosea a pesimism, a eşec, cum ar spune Zîna.
joi, 25 noiembrie 2010
D'ale copilăriei
La chioşcul de ziare, Crina îşi face curaj şi îl întreabă pe vînzător:
- Aveţi şi hărţi?
- Nu, nu ţinem.
După ce pleacă, tati o întreabă:
- La ce-ţi trebuie o hartă?
- Să găsesc ţara lui Clopoţica(Tinkerbell, pentru necunoscători- n.m.)
- De ce?
- Păi, vreau să mă mut în ţara ei. Că ea nu se duce la grădi, acolo nu e obligatoriu să te duci la grădiniţă.
.................
Într-o seară, căscam gura la tv în fotoliu şi la un moment dat îmi dau seama că ceva nu e în regulă. Nu-i auzeam glasul copilului. Cînd mă uit în jurul meu, la birou, Crina se chinuia cu un caiet de matematică.
- Ce faci, mama, acolo?
- Îi scriu lui Moş Crăciun.
- Aha şi...
- Păi, uite, ştii, am o dilemă.
-Serios, care?
- Nu ştiu ce să-i pun prima pe listă: Ciciobello, păpuşa Maria, baby born sau păpuşa cu multe halaturi.......
......................
Discuţie de seară, cînd îmbrăcăm pijamaua:
- Uite, mami, ştii, dacă nu vrei să mergem la mall, mi-ar plăcea să mă duci în Bulgăreasa sau în Germania, îmi spune Crina
- Ce înseamnnă Bulgăreasa...., întreb curioasă.
- E o ţară, aşa ca la mamaia, spune ea, dînd din mîini hotărîtă.
- Păi, mamaia locuieşte la Roşiori.
- Da, dar nu e la Roşiori, e aproape.
- Aha şi cine sta acolo? continui. Mi s-a părut curios de unde numele ţării, că nu mi-am făcut nici un plan pentru bulgari.
- Păi, multe mamaie.
- Bun, deci Mamaiele locuiesc în Bulgăreasa. Şi în Germania, cine stă?
- Mamaiele cu tataiele lor.
- Aveţi şi hărţi?
- Nu, nu ţinem.
După ce pleacă, tati o întreabă:
- La ce-ţi trebuie o hartă?
- Să găsesc ţara lui Clopoţica(Tinkerbell, pentru necunoscători- n.m.)
- De ce?
- Păi, vreau să mă mut în ţara ei. Că ea nu se duce la grădi, acolo nu e obligatoriu să te duci la grădiniţă.
.................
Într-o seară, căscam gura la tv în fotoliu şi la un moment dat îmi dau seama că ceva nu e în regulă. Nu-i auzeam glasul copilului. Cînd mă uit în jurul meu, la birou, Crina se chinuia cu un caiet de matematică.
- Ce faci, mama, acolo?
- Îi scriu lui Moş Crăciun.
- Aha şi...
- Păi, uite, ştii, am o dilemă.
-Serios, care?
- Nu ştiu ce să-i pun prima pe listă: Ciciobello, păpuşa Maria, baby born sau păpuşa cu multe halaturi.......
......................
Discuţie de seară, cînd îmbrăcăm pijamaua:
- Uite, mami, ştii, dacă nu vrei să mergem la mall, mi-ar plăcea să mă duci în Bulgăreasa sau în Germania, îmi spune Crina
- Ce înseamnnă Bulgăreasa...., întreb curioasă.
- E o ţară, aşa ca la mamaia, spune ea, dînd din mîini hotărîtă.
- Păi, mamaia locuieşte la Roşiori.
- Da, dar nu e la Roşiori, e aproape.
- Aha şi cine sta acolo? continui. Mi s-a părut curios de unde numele ţării, că nu mi-am făcut nici un plan pentru bulgari.
- Păi, multe mamaie.
- Bun, deci Mamaiele locuiesc în Bulgăreasa. Şi în Germania, cine stă?
- Mamaiele cu tataiele lor.
luni, 22 noiembrie 2010
Cine se înghesuie cînd nebunul aruncă piatra
Nu o cunosc pe Cristiana Anghel, dna învăţătoare devenită celebră cu greva foamei. Mi s-a părut puţin dusă cu pluta, ca să fiu mai exactă, una care se visa mai ceva ca Miron Cozma, " o luceafără".
Nu că nu aş fi de acord cu profesorii, doamne fereşte. Au dreptul la lefuri omeneşti, este adevărat, dar cred că tre să fii într-o dungă să-ţi imaginezi să dacă o grevă generală nu a mişcat lucrurile, le va mişca o femeie care intră în greva foamei. Ca variantă de protest, asta funcţionează sau are şanse cînd vorbim de o revendicare personală- retrocedarea unei proprietăţi de exemplu.
De aceea, gestul ei mi s-a părut exagerat. Reacţia celor din jurul ei care s-au declarat solidari mi s-a părut la fel de caraghioasă. Solidară cu grevista, în timp ce tu iei prînzul.
E, am uitat o vreme de doamna aceea. Dar ea a apărut apoi, cînd şi-a anunţat revenirea la catedră şi a fost uşor uşuită de elevi şi părinţi.
Azi, doamna a reapărut pe firmament. De data asta, ştirea este că va mai sta o vreme prin Bucureşti, ca să participe la emisiuni tv. Dacă tot nu are ce face, se duce la tv.
Şi, deşi a stat în grevă atîta timp, ştie cu precizie că vor mai fi închise nu ştiu cîte mii de şcoli. Şi probabil, se va duce să-şi dea cu părerea despre asta.
Încep să fiu deranjată de faptul că oamenii nu mai au simţul ridicolului.
Nu că nu aş fi de acord cu profesorii, doamne fereşte. Au dreptul la lefuri omeneşti, este adevărat, dar cred că tre să fii într-o dungă să-ţi imaginezi să dacă o grevă generală nu a mişcat lucrurile, le va mişca o femeie care intră în greva foamei. Ca variantă de protest, asta funcţionează sau are şanse cînd vorbim de o revendicare personală- retrocedarea unei proprietăţi de exemplu.
De aceea, gestul ei mi s-a părut exagerat. Reacţia celor din jurul ei care s-au declarat solidari mi s-a părut la fel de caraghioasă. Solidară cu grevista, în timp ce tu iei prînzul.
E, am uitat o vreme de doamna aceea. Dar ea a apărut apoi, cînd şi-a anunţat revenirea la catedră şi a fost uşor uşuită de elevi şi părinţi.
Azi, doamna a reapărut pe firmament. De data asta, ştirea este că va mai sta o vreme prin Bucureşti, ca să participe la emisiuni tv. Dacă tot nu are ce face, se duce la tv.
Şi, deşi a stat în grevă atîta timp, ştie cu precizie că vor mai fi închise nu ştiu cîte mii de şcoli. Şi probabil, se va duce să-şi dea cu părerea despre asta.
Încep să fiu deranjată de faptul că oamenii nu mai au simţul ridicolului.
D'ale copilăriei
-Mami, te rog, îmi citeşti şi mie "Incredibilii"?
- Nu acum, mami. Mai tîrziu. Sunt puţin obosită.
- Şi cînd eşti obosită, îţi trimiţi creierul la culcare?
...........
-Du-te la tati, să-ţi citească el povestea.
- Nu mă duc, că tati nu e premiant.
- Cum adică?
- Păi, tu te duci la şcoală şi iei premii. Tati se duce la servici şi nu vine cu nimic de acolo. Nici cu premii, nici cu medalii.
- Nu acum, mami. Mai tîrziu. Sunt puţin obosită.
- Şi cînd eşti obosită, îţi trimiţi creierul la culcare?
...........
-Du-te la tati, să-ţi citească el povestea.
- Nu mă duc, că tati nu e premiant.
- Cum adică?
- Păi, tu te duci la şcoală şi iei premii. Tati se duce la servici şi nu vine cu nimic de acolo. Nici cu premii, nici cu medalii.
miercuri, 17 noiembrie 2010
D'ale copilăriei
Acum vreo două săptămîni, o prietenă mă întreabă dacă nu vreau un pisoi. Îi spun că nu pot să-l ţin la mine, la bloc, că e casa mică, dar că îl pot duce la ţară, la curte. Merg acasă şi îi spun şi Crinei.
- Uite, mami o să aducă acasă un pisoi. Îl cheamă Liliac, îi spun fetiţei.
- Păi de ce îl cheamă Liliac, e negru şi are aripi?
În seara asta, m-a ştiut tot Bucureştiul că l-am adus pe Liliac acasă. Fii-mea zburda în jurul meu, pisoiul mieuna a jale, telefoanele sunau la maxim. Noroc că i s-a făcut milă unui taximetrist de noi, că altfel ajungeam mîine acasă cu pisoi cu tot.
- Uite, mami o să aducă acasă un pisoi. Îl cheamă Liliac, îi spun fetiţei.
- Păi de ce îl cheamă Liliac, e negru şi are aripi?
În seara asta, m-a ştiut tot Bucureştiul că l-am adus pe Liliac acasă. Fii-mea zburda în jurul meu, pisoiul mieuna a jale, telefoanele sunau la maxim. Noroc că i s-a făcut milă unui taximetrist de noi, că altfel ajungeam mîine acasă cu pisoi cu tot.
marți, 16 noiembrie 2010
Cui îi e frică de bau-bau
Săptămînile trecute scriam despre nişte mame nebune care îşi chinuie copilele de la 3 ani, în încercarea de a le transforma în supermodele. Aseară, m-am întrebat dacă nu cumva sunt pe cale să mă apropii periculos de categoria mamă nebună.
Aseară, am dus-o pe fii-mea la dans, mînată de cele mai bune intenţii. Am văzut că îi place să danseze, se mişcă din toate încheieturile, aşa că m-am gîndit că nu-i strică să înveţe.
Aşa că aseară, ne-am înfiinţat la club. Pînă la uşă, Crina veselă nevoie mare. Cînd am intrat în sală şi a văzut grămada de copii a apucat-o plînsul şi între sughiţuri m-a anunţat că nu vrea să rămînă decît dacă dansez şi eu cu ea. Mi-era jenă să o scot din clasă aşa că mi-am sumecat pantalonii de damă şi pune-te pe dans. Sus, jos, mersul piticului, ghemuit, bătut din palme şi silabisit pitic, arici, etc. Crina executa fără probleme mişcările, cu un ochi la profă şi unul la mine. Cînd mă mai aşezam pe băncuţă, să-mi sumet pantalonii sau să-mi trag sufletul, se uita la mine chiorîş şi îmi spunea serioasă: hai ridică-te, dansează, ce faci. Vineri, probabil voi deveni specialistă în mişcările ursului Balloo din "Cărţile junglei". Aseară, mi-am însuşit doar paşii de la "Nu mi-e frică, nu mi-e frică de bau-bau". Melodie cu tîlc, dacă stau bine să mă gîndesc. Pentru că, la finalul orei, mă întrebam cine pe cine a adus la dans şi cine pe cine vrea să înveţe.
Aseară, am dus-o pe fii-mea la dans, mînată de cele mai bune intenţii. Am văzut că îi place să danseze, se mişcă din toate încheieturile, aşa că m-am gîndit că nu-i strică să înveţe.
Aşa că aseară, ne-am înfiinţat la club. Pînă la uşă, Crina veselă nevoie mare. Cînd am intrat în sală şi a văzut grămada de copii a apucat-o plînsul şi între sughiţuri m-a anunţat că nu vrea să rămînă decît dacă dansez şi eu cu ea. Mi-era jenă să o scot din clasă aşa că mi-am sumecat pantalonii de damă şi pune-te pe dans. Sus, jos, mersul piticului, ghemuit, bătut din palme şi silabisit pitic, arici, etc. Crina executa fără probleme mişcările, cu un ochi la profă şi unul la mine. Cînd mă mai aşezam pe băncuţă, să-mi sumet pantalonii sau să-mi trag sufletul, se uita la mine chiorîş şi îmi spunea serioasă: hai ridică-te, dansează, ce faci. Vineri, probabil voi deveni specialistă în mişcările ursului Balloo din "Cărţile junglei". Aseară, mi-am însuşit doar paşii de la "Nu mi-e frică, nu mi-e frică de bau-bau". Melodie cu tîlc, dacă stau bine să mă gîndesc. Pentru că, la finalul orei, mă întrebam cine pe cine a adus la dans şi cine pe cine vrea să înveţe.
luni, 15 noiembrie 2010
Un secol de înţelepciune
Vineri, ni s-a dat "întîlnire" cu Radu Beligan, maestrul Beligan.
Recunosc, nu am mai fost demult la teatru dar ştiam că nu s-a retras deşi are peste 90 de ani. Întîlnirea a fost una surpriză şi m-a dat peste cap. Mă uitam la el, îl ascultam şi mă gîndeam că, din povestea lui, secolul trecut nu a fost aşa de negru cum ni se pare nouă. Sau poate, că de fapt, dacă l-am asculta, nu doar auzi, şi i-am prinde din zbor secretele, am reuşi să traversăm mai bine vremurile astea tulburi.
Cînbd organizatorii l-au anunţat, un coleg mai tinerel ne-a spus cu mîna pe inimă, că el nu va sta la show. Nu, pe bune, ce rost are. Toată stima pentru vîrsta lui, dar nu cred că mă va surprinde, explica el, trăgând aprig din ţigară.
Şi, în primele cinci minute de la începutul showului, am crezut că vor fi mulţi ca el.
M-am înşelat. Maestrul ne-a prins pe toţi ca-ntr-o vrajă şi ne-a purtat pe umeri înapoi cu o sută de ani. Confesiunile lui ne-au făcut să rîdem, să aflăm, să ne aducem aminte şi să memorăm. Nici măcar un foşnet nu s-a mai auzit pînă la final.
O lecţie de viaţă, asta ne-a predat vineri seară Radu Beligan. O viaţă cît un secol, al cărei secret primordial este iubirea. Iubirea de tot ce ne înconjoară, iubirea faţă de cunoscuţi sau anonimi, prieteni sau duşmani, ploaie şi soare, vacanţă sau deadline. Mi-am întipărit în minte lucruri spuse de el, unele parafraze ale unor citate celebre, şi simt nevoia să le aşez pe hîrtie.
- Secretul longevităţii? Iubirea, domnilor. Iubirea.
-În viaţa mea, am ales statutul de elev. Şi mi-a plăcut.
- În lume, lupta nu se dă între bine şi rău, ci între inteligenţă şi prostie.
- Dacă viaţa este o călătorie scurtă, atunci trebuie să ne luăm bilet la clasa 1.(dupa Philippe Noiret)
Timp de o oră şi jumătate, maestrul care se autointitulează umil -animator- ne-a istorisit şi întîmplări pe care le-a trăit alături de actori mari ai secolului trecut.
De exemplu:
*La începutul unui turneu, Victor Ion Popa i l-a plasat pe tînărul Beligan lui Alexandru Giugaru. Să ai grijă să nu-şi cheltuie diurna pe prostii, i-a spus Popa lui Giugaru.
A doua zi, Giugaru îi bate la uşă costelivului Beligan şi îl ia la micul dejun. La cîrciumă, Giugaru îi mormăneşte farfuria cu carne şi îl obligă să mănînce. În timp ce Beligan se lupta cu hălcile de carne, Giugaru care-şi terminase breakfastul îl întreabă pe costeliv: e, ce zici, luăm prînzul tot aici, sau ne mutăm în altă parte.
*La începutul anilor 50, a povestit maestrul, stătea la masă cu Ion Barbu şi cu Ion Iancovescu, cînd intră un ziarist, frenetic susţinător al Moscovei. Se duce la ei la masă şi încîntat le spune: ştiţi că în Uniunea Sovietică, pîinea va fi aproape gratis.
La care Iancovescu îi răspunde: Da, dar ce preţ au plătit pentru asta.
*Altădată, cu George Vraca la cîrciumă. Un vecin de masă îl sîcîia pe Vraca să-i recite din Scrisoarea III. Vraca, nu şi nu. În cele din urmă, îl întreabă pe cel care îl stresa: Nu vă supăraţi, dvs ce meserie aveţi. Colonel de artilerie, îi răspunde acesta, plin de el. Bine, atunci. Vreţi, vă rog să trageţi cîteva obuze
*În anii 80, Radu Beligan este invitat în Italia, la un congres. Într-o pauză, se duce să viziteze Domul din Milano şi acolo dă peste o Dacie. Lîngă ea, un bărbat vorbea cu o poză. Uite Maricico, ăsta e Domul. E frumos, nu-i aşa. Beligan se duce la el şi îl întreabă- ce faci domne. A, domnu Beligan. Bine, uite, vorbesc cu nevastă-mea. Păi, da, dar asta e o poză, îi replică marele actor. Da,. e adevărat, dar ştiţi, Ceauşescu nu ne-a dat voie să plecăm amîndoi din ţară. Aşa că am luat o poză de-a nevesti-mii, Maricica, să vadă şi ea Domul.
Au fost atît de multe pilde de viaţă, încît mi-ar trebui probabil o memorie de zece ori mai mare. Aşa că atit pe ziua de azi:)
Chapeau, maestre!
Recunosc, nu am mai fost demult la teatru dar ştiam că nu s-a retras deşi are peste 90 de ani. Întîlnirea a fost una surpriză şi m-a dat peste cap. Mă uitam la el, îl ascultam şi mă gîndeam că, din povestea lui, secolul trecut nu a fost aşa de negru cum ni se pare nouă. Sau poate, că de fapt, dacă l-am asculta, nu doar auzi, şi i-am prinde din zbor secretele, am reuşi să traversăm mai bine vremurile astea tulburi.
Cînbd organizatorii l-au anunţat, un coleg mai tinerel ne-a spus cu mîna pe inimă, că el nu va sta la show. Nu, pe bune, ce rost are. Toată stima pentru vîrsta lui, dar nu cred că mă va surprinde, explica el, trăgând aprig din ţigară.
Şi, în primele cinci minute de la începutul showului, am crezut că vor fi mulţi ca el.
M-am înşelat. Maestrul ne-a prins pe toţi ca-ntr-o vrajă şi ne-a purtat pe umeri înapoi cu o sută de ani. Confesiunile lui ne-au făcut să rîdem, să aflăm, să ne aducem aminte şi să memorăm. Nici măcar un foşnet nu s-a mai auzit pînă la final.
O lecţie de viaţă, asta ne-a predat vineri seară Radu Beligan. O viaţă cît un secol, al cărei secret primordial este iubirea. Iubirea de tot ce ne înconjoară, iubirea faţă de cunoscuţi sau anonimi, prieteni sau duşmani, ploaie şi soare, vacanţă sau deadline. Mi-am întipărit în minte lucruri spuse de el, unele parafraze ale unor citate celebre, şi simt nevoia să le aşez pe hîrtie.
- Secretul longevităţii? Iubirea, domnilor. Iubirea.
-În viaţa mea, am ales statutul de elev. Şi mi-a plăcut.
- În lume, lupta nu se dă între bine şi rău, ci între inteligenţă şi prostie.
- Dacă viaţa este o călătorie scurtă, atunci trebuie să ne luăm bilet la clasa 1.(dupa Philippe Noiret)
Timp de o oră şi jumătate, maestrul care se autointitulează umil -animator- ne-a istorisit şi întîmplări pe care le-a trăit alături de actori mari ai secolului trecut.
De exemplu:
*La începutul unui turneu, Victor Ion Popa i l-a plasat pe tînărul Beligan lui Alexandru Giugaru. Să ai grijă să nu-şi cheltuie diurna pe prostii, i-a spus Popa lui Giugaru.
A doua zi, Giugaru îi bate la uşă costelivului Beligan şi îl ia la micul dejun. La cîrciumă, Giugaru îi mormăneşte farfuria cu carne şi îl obligă să mănînce. În timp ce Beligan se lupta cu hălcile de carne, Giugaru care-şi terminase breakfastul îl întreabă pe costeliv: e, ce zici, luăm prînzul tot aici, sau ne mutăm în altă parte.
*La începutul anilor 50, a povestit maestrul, stătea la masă cu Ion Barbu şi cu Ion Iancovescu, cînd intră un ziarist, frenetic susţinător al Moscovei. Se duce la ei la masă şi încîntat le spune: ştiţi că în Uniunea Sovietică, pîinea va fi aproape gratis.
La care Iancovescu îi răspunde: Da, dar ce preţ au plătit pentru asta.
*Altădată, cu George Vraca la cîrciumă. Un vecin de masă îl sîcîia pe Vraca să-i recite din Scrisoarea III. Vraca, nu şi nu. În cele din urmă, îl întreabă pe cel care îl stresa: Nu vă supăraţi, dvs ce meserie aveţi. Colonel de artilerie, îi răspunde acesta, plin de el. Bine, atunci. Vreţi, vă rog să trageţi cîteva obuze
*În anii 80, Radu Beligan este invitat în Italia, la un congres. Într-o pauză, se duce să viziteze Domul din Milano şi acolo dă peste o Dacie. Lîngă ea, un bărbat vorbea cu o poză. Uite Maricico, ăsta e Domul. E frumos, nu-i aşa. Beligan se duce la el şi îl întreabă- ce faci domne. A, domnu Beligan. Bine, uite, vorbesc cu nevastă-mea. Păi, da, dar asta e o poză, îi replică marele actor. Da,. e adevărat, dar ştiţi, Ceauşescu nu ne-a dat voie să plecăm amîndoi din ţară. Aşa că am luat o poză de-a nevesti-mii, Maricica, să vadă şi ea Domul.
Au fost atît de multe pilde de viaţă, încît mi-ar trebui probabil o memorie de zece ori mai mare. Aşa că atit pe ziua de azi:)
Chapeau, maestre!
De ce pierde CFR-ul teren
Vineri am fost pînă la Sinaia. Cu treabă, nu am putut să rămîn şi la distracţie că sîmbătă eram bonă la fii-mea. Aşa că am fost nevoită să mă întorc seara acasă. Cu trenul. Mi-au plăcut întotdeauna călătoriile cu trenul, alea civilizate, normal. Pe principiul ăsta, m-am dus seara în gară, la Sinaia, să-mi iau bilet.
Pentru că trenul era la 9 seara, şoferul de taxi mă întreabă sincer: doamnă, nu vă e teamă să călătoriţi la ora asta singură. E, cum să-mi fie teamă, îi răspund. Merg cu Intercity, nu cu troaca, sînt femeie în toată firea şi, pe deasupra îmi şi cumpăr bilet. De ce să-mi fie frică.
Cu mult bun simţ, omul tace şi mă lasă în boii mei. La Sinaia, taxiul e mai scump ca-n Bucureşti, noroc cu distanţele mici, că nu rămîi fără bani în buzunar, nici dacă faci turul oraşului de cîteva ori.
Cobor la gară, mă duc la casa de bilete şi o întreb candidă pe casieriţă dacă circulă Intercity-ul de 9 fără 10.
Ca-ntr-o scenă din Caragiale, casieriţa îmi spune: Circulă. Are întîrziere. 25 de minute.
Mă uit la ea prostită şi mă întreb dacă lucrează la CFR sau la concurenţă. Mi-o spusese pe un ton de parcă aveam alternativă şi puteam să cumpăr şi bilet de avion
- Da, ok, îi răspund.
- Deci, vă dau bilet. Să ştiţi, costă 44 de lei.
Iar m-am uitat prostită la ea. Aşa, cucoană, şi ce propui dacă biletul e 500 de mii. Să dorm în gară, mi-am spus în gînd.
Recunosc că la cît a întârziat trenul meu de mare viteză, aş fi putut lejer să trag un pui de somn în gară. Noroc cu aurolacii, că nu am avut loc de ei. Erau doi şi stăteau pe băncile de lîngă caloriferele încălzite. Nederanjaţi de nimeni. Eu şi baba de 75 de ani care dîrdîia de frig nu aveam curaj să ne apropiem iar cei doi poliţişti comunitari s-au dovedit a fi o apariţie meteorică. Cît am clipit din ochi au şi dispărut. Oamenii veniseră doar să-şi ia un ness ieftin, nu să supravegheze incinta.
Mi-era foame, aşa că mă întorc la casieriţă. Am de unde să iau un sandviş, o întreb prin geamul de termopan întredeschis.
În mod normal, e un fast-food. Dar, la ora asta, cred că a închis aşa că Nu, spune ea.
Doamne, femeia asta o fi aşa tot timpul sau numai în turele de noapte.
Ies din gară, să-mi rezolv foamea şi dau peste doi samsari de maşini. Unul înalt şi bine legat, celălalt slab şi cam prostălău, după cum îl recomanda faţa. Geacă albă, asortată cu şosetele, blugi mulaţi şi adidaşi negri. Scuipau peste tot şi gesticulînd de parcă vorbeau limbri străine, abureau doi taximetrişti, în aşteptare de clienţi.
- Aducem orice maşină vrea muşchiul vostru, spunea înaltul, între două flegme.
Trec ca vîntul, că mă rodea foamea şi lîngă gară, dau de un Snack-Bar. O bodegă infectă, cu două mese înăuntru şi o picolliţă zăpăcită. Am înţeles-o rapid. Jumate de cîrciumă era ocupată de doi beţivani, care făcuseră pasiune pentru Adrian Păunescu şi celebrele sale versuri de Cenaclu.
La fel de beţi amîndoi, unul recita iar celălalt transpunea muzical, într-o variantă proprie, versul. Erau ca un ecou unul pentru celălalt. Iar picolliţa stătea într-o rînă.
Mănînc sandvişul şi pe la jumate mă gîndesc că ar fi trebuit să verific termenul de garanţie. S-au deşteptat însă şi producătorii. Trec doar ziua de fabricaţie, nu şi data de expirare. Trec şi eu peste acest amănunt, deoarece în sala de aşteptare îşi fac apariţia cei doi macho de import ai Sinaiei. Fac ochii roată şi se proptesc în mine. Eram singură în sala de aşteptare, deci nu le-a fost prea greu. Stau, se gîndesc cinci minute şi încep să comenteze. Dau şi eu ochii roată şi îmi dau seama că sunt cam prea singură pe acolo. Încep să pricep ce voia să spună taximetristul, după ce înaltul zice, ia uite ce fată drăguţă. Şi singură. Nu eram convinsă că despre mine era vorba-m-am îngrăşat zece kile într-un an, dar pentru că eram singuri, am început să mă îndoiesc că nu aş fi. Drăguţă.
Îmi fac curaj, mă uit la ceas. Încă zece minute pînă la tren. Îndrăznesc iar să o întreb pe casieriţă, dacă întîrzierea e mai mare. Nu, zice ea, sigură, 25 de minute.
OK, spun şi dau să ies pe peron. Care peron, oameni buni, că la Sinaia e şantier. Îţi trebuie hartă sau consultanţă, ca să găseşti peronul. Găsesc un consultant, în persoana unui acar, care îmi explică amabil cum ajung la peron. Când ajung la peron, dau peste trei bătrînei, mînaţi de curiozitate mai degrabă decît de nevoie. Un rapid aştepta în staţie semnalul verde.
- Ăsta e de Bucureşti, întreabă unul din moşi.
- Nu, ăsta e de Budapesta, răspunde o voce din tren.
- Aha, şi cînd ajunge las Curtici, nu se lasă moşul.
- Mîine dimineaţă, la 9, răspunde vocea.
Încep să simt frigul de munte, aşa că mă plimb de colo-colo.
Pleacă rapidul de Budapesta şi mă trezesc cu un aurolac. Vine glonţ spre stîlpul în jurul căruia mă învîrteam şi se opreşte la un metru de mine. S-a proptit în cele două picioare la un metru de mine şi se uită în gol. Sau la geanta mea, mă întreb. O evaluare scurtă din partea aurolacului, face stînga-mprejur şi se duce înapoi. Cele 25 de minute întîrziere se duc spre 35, se anunţă un personal, dar sunt optimistă. Este un IC, deci va avea prioritate. Deja nu îmi mai simt picioarele. De, am vrut să par o doamnă şi mi-am pus ciorapi fini şi pantofi cu toc. Asta e, la munte, vii echipată corespunzător. Dar, repet, sunt optimistă. Vine personalul şi ies la fumat oamenii. De la capătul unui vagon, unui nene i se face milă de mine şi mă întreabă dacă nu vreau să mă urc în tren. Merge la Braşov, trenul. Şi el. Nu, nu vreau. Tovarăşilor lui nu le place răspunsul meu, aşa că îşi scot şi ei capetele pe uşă. Haideţi, doamnă, vă ducem gratis.
Anunţă trenul meu, slavă Domnului. Şi, sîc, fraierilor, plec înaintea voastră. Cu oră întârziere, e adevărat, dar înaintea personalului:)
Ajung la Bucureşti la miezul nopţii şi mă pierd cu taxiul pe străduţele aglomerate.
Tot drumul pînă acasă, m-am înjurat că sunt leneşă şi nu învăţ o dată legislaţia rutieră. O să-mi iau permisul, aşa că CFR-ul m-a pierdut de muşteriu. Mă pot contabiliza la capitolul pierderi.
Pentru că trenul era la 9 seara, şoferul de taxi mă întreabă sincer: doamnă, nu vă e teamă să călătoriţi la ora asta singură. E, cum să-mi fie teamă, îi răspund. Merg cu Intercity, nu cu troaca, sînt femeie în toată firea şi, pe deasupra îmi şi cumpăr bilet. De ce să-mi fie frică.
Cu mult bun simţ, omul tace şi mă lasă în boii mei. La Sinaia, taxiul e mai scump ca-n Bucureşti, noroc cu distanţele mici, că nu rămîi fără bani în buzunar, nici dacă faci turul oraşului de cîteva ori.
Cobor la gară, mă duc la casa de bilete şi o întreb candidă pe casieriţă dacă circulă Intercity-ul de 9 fără 10.
Ca-ntr-o scenă din Caragiale, casieriţa îmi spune: Circulă. Are întîrziere. 25 de minute.
Mă uit la ea prostită şi mă întreb dacă lucrează la CFR sau la concurenţă. Mi-o spusese pe un ton de parcă aveam alternativă şi puteam să cumpăr şi bilet de avion
- Da, ok, îi răspund.
- Deci, vă dau bilet. Să ştiţi, costă 44 de lei.
Iar m-am uitat prostită la ea. Aşa, cucoană, şi ce propui dacă biletul e 500 de mii. Să dorm în gară, mi-am spus în gînd.
Recunosc că la cît a întârziat trenul meu de mare viteză, aş fi putut lejer să trag un pui de somn în gară. Noroc cu aurolacii, că nu am avut loc de ei. Erau doi şi stăteau pe băncile de lîngă caloriferele încălzite. Nederanjaţi de nimeni. Eu şi baba de 75 de ani care dîrdîia de frig nu aveam curaj să ne apropiem iar cei doi poliţişti comunitari s-au dovedit a fi o apariţie meteorică. Cît am clipit din ochi au şi dispărut. Oamenii veniseră doar să-şi ia un ness ieftin, nu să supravegheze incinta.
Mi-era foame, aşa că mă întorc la casieriţă. Am de unde să iau un sandviş, o întreb prin geamul de termopan întredeschis.
În mod normal, e un fast-food. Dar, la ora asta, cred că a închis aşa că Nu, spune ea.
Doamne, femeia asta o fi aşa tot timpul sau numai în turele de noapte.
Ies din gară, să-mi rezolv foamea şi dau peste doi samsari de maşini. Unul înalt şi bine legat, celălalt slab şi cam prostălău, după cum îl recomanda faţa. Geacă albă, asortată cu şosetele, blugi mulaţi şi adidaşi negri. Scuipau peste tot şi gesticulînd de parcă vorbeau limbri străine, abureau doi taximetrişti, în aşteptare de clienţi.
- Aducem orice maşină vrea muşchiul vostru, spunea înaltul, între două flegme.
Trec ca vîntul, că mă rodea foamea şi lîngă gară, dau de un Snack-Bar. O bodegă infectă, cu două mese înăuntru şi o picolliţă zăpăcită. Am înţeles-o rapid. Jumate de cîrciumă era ocupată de doi beţivani, care făcuseră pasiune pentru Adrian Păunescu şi celebrele sale versuri de Cenaclu.
La fel de beţi amîndoi, unul recita iar celălalt transpunea muzical, într-o variantă proprie, versul. Erau ca un ecou unul pentru celălalt. Iar picolliţa stătea într-o rînă.
Mănînc sandvişul şi pe la jumate mă gîndesc că ar fi trebuit să verific termenul de garanţie. S-au deşteptat însă şi producătorii. Trec doar ziua de fabricaţie, nu şi data de expirare. Trec şi eu peste acest amănunt, deoarece în sala de aşteptare îşi fac apariţia cei doi macho de import ai Sinaiei. Fac ochii roată şi se proptesc în mine. Eram singură în sala de aşteptare, deci nu le-a fost prea greu. Stau, se gîndesc cinci minute şi încep să comenteze. Dau şi eu ochii roată şi îmi dau seama că sunt cam prea singură pe acolo. Încep să pricep ce voia să spună taximetristul, după ce înaltul zice, ia uite ce fată drăguţă. Şi singură. Nu eram convinsă că despre mine era vorba-m-am îngrăşat zece kile într-un an, dar pentru că eram singuri, am început să mă îndoiesc că nu aş fi. Drăguţă.
Îmi fac curaj, mă uit la ceas. Încă zece minute pînă la tren. Îndrăznesc iar să o întreb pe casieriţă, dacă întîrzierea e mai mare. Nu, zice ea, sigură, 25 de minute.
OK, spun şi dau să ies pe peron. Care peron, oameni buni, că la Sinaia e şantier. Îţi trebuie hartă sau consultanţă, ca să găseşti peronul. Găsesc un consultant, în persoana unui acar, care îmi explică amabil cum ajung la peron. Când ajung la peron, dau peste trei bătrînei, mînaţi de curiozitate mai degrabă decît de nevoie. Un rapid aştepta în staţie semnalul verde.
- Ăsta e de Bucureşti, întreabă unul din moşi.
- Nu, ăsta e de Budapesta, răspunde o voce din tren.
- Aha, şi cînd ajunge las Curtici, nu se lasă moşul.
- Mîine dimineaţă, la 9, răspunde vocea.
Încep să simt frigul de munte, aşa că mă plimb de colo-colo.
Pleacă rapidul de Budapesta şi mă trezesc cu un aurolac. Vine glonţ spre stîlpul în jurul căruia mă învîrteam şi se opreşte la un metru de mine. S-a proptit în cele două picioare la un metru de mine şi se uită în gol. Sau la geanta mea, mă întreb. O evaluare scurtă din partea aurolacului, face stînga-mprejur şi se duce înapoi. Cele 25 de minute întîrziere se duc spre 35, se anunţă un personal, dar sunt optimistă. Este un IC, deci va avea prioritate. Deja nu îmi mai simt picioarele. De, am vrut să par o doamnă şi mi-am pus ciorapi fini şi pantofi cu toc. Asta e, la munte, vii echipată corespunzător. Dar, repet, sunt optimistă. Vine personalul şi ies la fumat oamenii. De la capătul unui vagon, unui nene i se face milă de mine şi mă întreabă dacă nu vreau să mă urc în tren. Merge la Braşov, trenul. Şi el. Nu, nu vreau. Tovarăşilor lui nu le place răspunsul meu, aşa că îşi scot şi ei capetele pe uşă. Haideţi, doamnă, vă ducem gratis.
Anunţă trenul meu, slavă Domnului. Şi, sîc, fraierilor, plec înaintea voastră. Cu oră întârziere, e adevărat, dar înaintea personalului:)
Ajung la Bucureşti la miezul nopţii şi mă pierd cu taxiul pe străduţele aglomerate.
Tot drumul pînă acasă, m-am înjurat că sunt leneşă şi nu învăţ o dată legislaţia rutieră. O să-mi iau permisul, aşa că CFR-ul m-a pierdut de muşteriu. Mă pot contabiliza la capitolul pierderi.
D'ale copilăriei
Toată săptămâna trecută, a plîns cu lacrimi înnodîndu-se în barbă, că nu vrea să doarmă la grădi, la prînz. Cu mine, s-a relaxat, după ce timp de două luni i-am explicat că nu o pot lua la prînz, drept pentru care, într-o zi i-a spus lui tacsu că e treaba lui să o ia la prînz.
-Tati, să ştii că tu trebuie să vii să mă iei la prânz. Mami are servici şi nu va rămîne niciodată fără servici că ea lucrează într-un bloc. Şi blocurile nu se dărîmă.
Asta a fost într-o seară.
Seara următoare, îşi continuă programul de plâns.
- De ce plîngi, mama
- Pentru că nu ştiu cine vine să mă ia de la grădi, la prînz. Tati e un păcălitor. Mi-a spus de două ori că vine şi m-a minţit.
-Dar nu poate, mama, să vină, că şi el e la servici. Nu mai plînge.
- Dacă îmi spui cine vine să mă ia la prînz, nu mai plîng. Dacă nu, plîng.
...................
Supărarea ne-a trecut, aşa încît, sîmbătă am început să ne gîndim la lucruri frumoase. Ca de exemplu, cadourile lui Moş Crăciun.
-Mami, cînd vine Moşul. Că mi s-a făcut tare dor de el.
- Mai e un pic mama. Dar ce treabă ai cu el.
- Păi, să vină o dată cu cadourile alea. Că vreau să-i spun cât îl iubesc.
-Îl iubeşti, că-l iubeşti sau că-ţi aduce cadouri.
- Că vine cu multe cadouri.
- Aha, dar ştii că trebuie să-i scriem o scrisoare şi să ne gîndim bine ce îi cerem.
- Da, să ştii că eu vreau nişte hîrtii din alea mari, cu mai multe pagini. Că am multe să-i spun.
- Să-i ceri, adică.
- Da, vreau multe, multe cadouri de la el.
.....................
Tot sîmbătă, a fost cuprinsă la un moment dat de tristeţe. A lăsat botic, ca şi cum stă să plângă.
- Ce ai păţit, mami.
- Sînt tristă şi îmi vine să plîng.
- De ce, mama
- Pentru că voi aţi făcut un copil, pe care l-aţi iubit.
- Pe cine, adică.
- Pe mine, pe Crina.
- Aşa, şi
- Şi l-aţi făcut, l-aţi iubit, i-aţi luat pampers, i-aţi dat lapte cu biberonul, l-aţi învăţat se se îmbrace singur, să mănînce singur........
- Aşa şi
- Şi acum nu-l mai iubiţi.
- Dar de unde ai tras mami, tu concluzia asta.
- Păi vorbiţi numai între voi. Azi, nu v-aţi jucat nici un minut cu mine. Adică, nu mă mai iubiţi.
-Tati, să ştii că tu trebuie să vii să mă iei la prânz. Mami are servici şi nu va rămîne niciodată fără servici că ea lucrează într-un bloc. Şi blocurile nu se dărîmă.
Asta a fost într-o seară.
Seara următoare, îşi continuă programul de plâns.
- De ce plîngi, mama
- Pentru că nu ştiu cine vine să mă ia de la grădi, la prînz. Tati e un păcălitor. Mi-a spus de două ori că vine şi m-a minţit.
-Dar nu poate, mama, să vină, că şi el e la servici. Nu mai plînge.
- Dacă îmi spui cine vine să mă ia la prînz, nu mai plîng. Dacă nu, plîng.
...................
Supărarea ne-a trecut, aşa încît, sîmbătă am început să ne gîndim la lucruri frumoase. Ca de exemplu, cadourile lui Moş Crăciun.
-Mami, cînd vine Moşul. Că mi s-a făcut tare dor de el.
- Mai e un pic mama. Dar ce treabă ai cu el.
- Păi, să vină o dată cu cadourile alea. Că vreau să-i spun cât îl iubesc.
-Îl iubeşti, că-l iubeşti sau că-ţi aduce cadouri.
- Că vine cu multe cadouri.
- Aha, dar ştii că trebuie să-i scriem o scrisoare şi să ne gîndim bine ce îi cerem.
- Da, să ştii că eu vreau nişte hîrtii din alea mari, cu mai multe pagini. Că am multe să-i spun.
- Să-i ceri, adică.
- Da, vreau multe, multe cadouri de la el.
.....................
Tot sîmbătă, a fost cuprinsă la un moment dat de tristeţe. A lăsat botic, ca şi cum stă să plângă.
- Ce ai păţit, mami.
- Sînt tristă şi îmi vine să plîng.
- De ce, mama
- Pentru că voi aţi făcut un copil, pe care l-aţi iubit.
- Pe cine, adică.
- Pe mine, pe Crina.
- Aşa, şi
- Şi l-aţi făcut, l-aţi iubit, i-aţi luat pampers, i-aţi dat lapte cu biberonul, l-aţi învăţat se se îmbrace singur, să mănînce singur........
- Aşa şi
- Şi acum nu-l mai iubiţi.
- Dar de unde ai tras mami, tu concluzia asta.
- Păi vorbiţi numai între voi. Azi, nu v-aţi jucat nici un minut cu mine. Adică, nu mă mai iubiţi.
D'ale copilăriei
A descoperit computerul. Mai precis ce face el, ce poate face. Ştia şi pînă săptămînile trecute ce este, dar aveam doar o vagă bănuială despre ce poate face.
Săptămâna trecută, fii-mea a reuşit însă să mă lase cu gura căscată. Într-una din zile, a fost luată de la grădiniţă de una din vecinele de palier. Pentru că nu ştiam cît de bine vor socializa, m-am grăbit spre casă, convinsă că voi găsi uşa de la intrare dată de perete şi pe Crina umblînd pe hol, de la o vecină la alta. Cînd colo, linişte. Intru în casă şi o descopăr pe vecina cuminte în fotoliu, uitîndu-se la tv, la desene, iar pe fii-mea la calculator.
Îşi deschisese singură computerul, îşi pusese fata o poveste şi stătea picior peste picior în fotoliul pe care îl revendicăm amîndouă.
Întreb aşa încet, ca la cinema, să nu deranjez lumea: ce faci, mama.
La care fii-mea îmi spune calm: M ă uit la Black Beauty. Să ştii că am vrut să dau drumul la net, dar nu am reţinut parola.
Săptămâna trecută, fii-mea a reuşit însă să mă lase cu gura căscată. Într-una din zile, a fost luată de la grădiniţă de una din vecinele de palier. Pentru că nu ştiam cît de bine vor socializa, m-am grăbit spre casă, convinsă că voi găsi uşa de la intrare dată de perete şi pe Crina umblînd pe hol, de la o vecină la alta. Cînd colo, linişte. Intru în casă şi o descopăr pe vecina cuminte în fotoliu, uitîndu-se la tv, la desene, iar pe fii-mea la calculator.
Îşi deschisese singură computerul, îşi pusese fata o poveste şi stătea picior peste picior în fotoliul pe care îl revendicăm amîndouă.
Întreb aşa încet, ca la cinema, să nu deranjez lumea: ce faci, mama.
La care fii-mea îmi spune calm: M ă uit la Black Beauty. Să ştii că am vrut să dau drumul la net, dar nu am reţinut parola.
Money never sleeps
L-am văzut aseară, în pauzele de la Scooby Doo, aşa încît e scuzabil că nu am reţinut mai mult de o frază care sună cam aşa: Banii sunt o curvă care nu se satura niciodată"
miercuri, 10 noiembrie 2010
marți, 9 noiembrie 2010
Update2: D'ale copilăriei
Zilele trecute m-am prins că fii-mea va fi o vajnică apărătoare a dreptului la viaţă pentru orice vieţuitoare. În weekend, i-am plasat în ciorbă o aripioară de pui. Oripilată de-a dreptul, Crina a luat aripa în lingură şi m-a întrebat supărată:
- Cum ai putut să omori puiul ăsta şi să-mi dai să-i mănînc aripa. Nu ti-a fost milă de viaţa lui.....
M-am chinuit un sfert de ceas să-i explic că puiul a venit gata tăiat de la Cora, nu m-am atins de nici o pană a lui. A fost imposibil să o conving că nu sunt o asasină de vieţuitoare cu cioc.
Ea este de altfel o mare iubitoare de animale, fie că au sau nu viaţă. Cînd ne ducem în parc, vorbeşte cu dalmaţienii din piatră care păzesc intrarea în Tineretului. Cînd ne ducem în Herăstrău, o salută pe văcuţa colorată din faţa sediului Petrom şi o caută la uger să vadă dacă are lapte. Sîmbătă, cînd am fost la Peleş, a stat bot în bot cu leii din piatră de la intrare. Drăguţii de ei, e apelativul preferat, ea fiind convinsă că şi ele au viaţă, doar că nu observăm noi.
Cîinele vagabond de la intrarea în bloc(adevărat, care mai şi muşcă din cînd în cînd) este salutat şi primeşte bezele mai des decît vecina de vis-a-vis.
- Cum ai putut să omori puiul ăsta şi să-mi dai să-i mănînc aripa. Nu ti-a fost milă de viaţa lui.....
M-am chinuit un sfert de ceas să-i explic că puiul a venit gata tăiat de la Cora, nu m-am atins de nici o pană a lui. A fost imposibil să o conving că nu sunt o asasină de vieţuitoare cu cioc.
Ea este de altfel o mare iubitoare de animale, fie că au sau nu viaţă. Cînd ne ducem în parc, vorbeşte cu dalmaţienii din piatră care păzesc intrarea în Tineretului. Cînd ne ducem în Herăstrău, o salută pe văcuţa colorată din faţa sediului Petrom şi o caută la uger să vadă dacă are lapte. Sîmbătă, cînd am fost la Peleş, a stat bot în bot cu leii din piatră de la intrare. Drăguţii de ei, e apelativul preferat, ea fiind convinsă că şi ele au viaţă, doar că nu observăm noi.
Cîinele vagabond de la intrarea în bloc(adevărat, care mai şi muşcă din cînd în cînd) este salutat şi primeşte bezele mai des decît vecina de vis-a-vis.
La spital, mai ceva ca la hotel
Am rămas cu gura căscată de uimire dimineaţă, cînd un prieten mi-a spus că trebuie să plătească 100 de euro pe noapte, cazarea la spitalul Matei Balş. Da, da, Matei Balş, spitalul de infecţioase, nu hotelul Mariott. Şi-a internat copilul şi pentru că a vrut condiţii mai ok- a se citi, fără ţigani în salon- i s-a propus să se mute într-o rezervă cu 100 de euro pe noapte. Ok. Şi ce-ţi dau de banii ăia, l-am întrebat. Păi, televizor, frigider, sterilizator şi cuptor cu microunde. Atît. Da, că medicamentele, cu excepţia antibioticelor, le-am adus de acasă, mi-a răspuns el.
Update: D'ale copilăriei
Mi le aduc aminte pe rînd. Apropos de ce protestul faţă de dormitul la grădi, la prînz. Bărbatu-meu i-a explicat că dacă nu doarme la grădi, riscă să fie sărită de Moş Crăciun la cadouri.
Crina a cerut explicaţii şi, instant, a găsit şi soluţia pentru a nu fi păgubită anul acesta de cadoul de la Moş.
Tati: Ştii, Moş Crăciun îi cere doamnei o listă cu copiii de la grădi. Cine vine, cine e cuminte, cine mănîncă tot, cine învaţă poezii, cine doarme la prînz. Dacă nu te găseşte pe listă, nu-ţi dă cadou.
Crina: E, na. Eu vreau să-mi aducă un bebe Amole. Unul din ăla care are suzetă şi halaturi multe, de schimb.
Tati: Păi, dacă nu vrei să dormi acolo nu te găseşte pe listă.
Crina: Păi şi cum face Moşul?
Tati: Vine şi te întreabă cum te cheamă, se uită pe listă şi vede.
Crina: Păi bine.
Tati: Păi şi o să te întrebe cum te cheamă, o să se uite în listă şi o să spună Crina nu e pe lista mea.
Crina: E, na, păi îi spun că mă cheamă Alexandra.
Tati:Cine e Alexandra?
Crina: O fetiţă de la grădi.
Tati: E o fetiţă cuminte?
Crina. Da, e cea mai cuminte.
Tati: Şi?
Crina: Îi spun că pe mine mă cheamă Alexandra, am fost cuminte şi o să-mi dea cadou.
Tati a rămas fără replică. Eu, aşijderea.
Crina a cerut explicaţii şi, instant, a găsit şi soluţia pentru a nu fi păgubită anul acesta de cadoul de la Moş.
Tati: Ştii, Moş Crăciun îi cere doamnei o listă cu copiii de la grădi. Cine vine, cine e cuminte, cine mănîncă tot, cine învaţă poezii, cine doarme la prînz. Dacă nu te găseşte pe listă, nu-ţi dă cadou.
Crina: E, na. Eu vreau să-mi aducă un bebe Amole. Unul din ăla care are suzetă şi halaturi multe, de schimb.
Tati: Păi, dacă nu vrei să dormi acolo nu te găseşte pe listă.
Crina: Păi şi cum face Moşul?
Tati: Vine şi te întreabă cum te cheamă, se uită pe listă şi vede.
Crina: Păi bine.
Tati: Păi şi o să te întrebe cum te cheamă, o să se uite în listă şi o să spună Crina nu e pe lista mea.
Crina: E, na, păi îi spun că mă cheamă Alexandra.
Tati:Cine e Alexandra?
Crina: O fetiţă de la grădi.
Tati: E o fetiţă cuminte?
Crina. Da, e cea mai cuminte.
Tati: Şi?
Crina: Îi spun că pe mine mă cheamă Alexandra, am fost cuminte şi o să-mi dea cadou.
Tati a rămas fără replică. Eu, aşijderea.
D'ale copilăriei
Gata vacanţa, am luat-o din nou de coadă. Şi, evident, am reluat placa cu "nu vreau să dorm la prînz la grădi". Spectacolul lacrimogen zilnic este întrerupt de ceea ce am putea numi "bătălia nervilor". Într-o "tabără", copilul care, din cinci în cinci minute, se opreşte din lăcrimat şi ne întreabă pe rînd: şi totuşi, pe mine cine vine să mă ia la prînz...
În cealalată "tabără", adulţii. Eu stau să plîng de ciudă că nu-i pot face pe plac copilului. Din cînd în cînd, neuronul lucid îmi aduce aminte că am în faţă un mic exploatator sentimental şi atunci îi explic cu argumente de ce nu pot să o iau de la grădi, la prînz. Bărbatu-meu îşi pune şi el mintea pe moaţe şi încearcă să-i arate ce pierde dacă nu doarme la grădi.
După prima zi, remiză.
Fii-mea încăpăţînată- cu cine-o semăna Doamne?:)- nu renunţă, aşa că o ia pe altă parte.
- Măi, mami, ştii ceva? La mine la grădi, cînd Maria e răcită, stă acasă.
- Păi e normal, mami, că dacă vine la grădi vă dă şi vouă răceala.
- Păi, vezi. Atunci, tu de ce mă duci la grădi?
- Păi, care e problema?
- Păi, uite, eu tuşesc şi îmi curge nasul. Ar trebui să stau acasă.
- Păi tuşeşti că ai fost răcită şi îţi curge nasul că ai plîns. Nu eşti răcită.
- Bine, dar să ştii că mă doare şi burtica. Deci sînt bolnavă.
Aştept cu interes următoarele argumente:)
În cealalată "tabără", adulţii. Eu stau să plîng de ciudă că nu-i pot face pe plac copilului. Din cînd în cînd, neuronul lucid îmi aduce aminte că am în faţă un mic exploatator sentimental şi atunci îi explic cu argumente de ce nu pot să o iau de la grădi, la prînz. Bărbatu-meu îşi pune şi el mintea pe moaţe şi încearcă să-i arate ce pierde dacă nu doarme la grădi.
După prima zi, remiză.
Fii-mea încăpăţînată- cu cine-o semăna Doamne?:)- nu renunţă, aşa că o ia pe altă parte.
- Măi, mami, ştii ceva? La mine la grădi, cînd Maria e răcită, stă acasă.
- Păi e normal, mami, că dacă vine la grădi vă dă şi vouă răceala.
- Păi, vezi. Atunci, tu de ce mă duci la grădi?
- Păi, care e problema?
- Păi, uite, eu tuşesc şi îmi curge nasul. Ar trebui să stau acasă.
- Păi tuşeşti că ai fost răcită şi îţi curge nasul că ai plîns. Nu eşti răcită.
- Bine, dar să ştii că mă doare şi burtica. Deci sînt bolnavă.
Aştept cu interes următoarele argumente:)
vineri, 5 noiembrie 2010
Ipocrizia ca meserie
Da, deja vorbim de o branşă a ipocriţilor. Atîta înghesuială la declaraţii pentru Adrian Păunescu încît te sufoci.
Mă întreb cîţi dintre cei care se întrec azi în omagii l-au vizitat însă la spital sau cîţi dintre ei au acasă o carte de poezii a lui?
Mă întreb cîţi dintre cei care se întrec azi în omagii l-au vizitat însă la spital sau cîţi dintre ei au acasă o carte de poezii a lui?
miercuri, 3 noiembrie 2010
Autobiografia lui Ceauşescu vs micul meu Google
Nu am văzut încă Autobiografia Ceauşeştilor. Probabil, voi viziona filmul la un moment dat, dar deocamdată nu simt că ar trebui să mă îmbulzesc să prind un loc în faţă. Mă amuză însă oameni care cred că ştiu tot deşi, pe vremea aia, nu-şi ştergeau singuri mucii de la nas. Am citit mai devreme un text al unei doamne simpatice, despre care îmi aduc aminte doar că avea plete în vînt, brăţară la picior şi tocuri cui care băteau cadenţa pe gresia redacţiei şi m-a distrat remarca: eu eram pionier pe vremea aceea dar ştiam şi înţelegeam regimul comunist.
M-a pufnit rîsul, văzând câtă maturitate, câtă înţelepciune, pe ea.
La cei opt sau zece ani ai ei, cînta "tot înainte" iar în pauze îşi spunea deja acesta e un regim totalitar. Marea Adunare Naţională e un fîs, un paravan pentru abuzurile megalomanice ale lui nea Nicu. Hai să fim serioşi!
Dincolo de enervarea produsă, postul cu pricina are însă şi o parte pozitivă. M-a făcut să-mi pun în funcţiune micul meu "Google" şi să îmi aduc aminte chestii din epoca de aur. Chestii de pionier, nu aşa profunde ca ale donşoarei cu pricina.
-Nu mai ştiu cînd au cumpărat ai mei aragaz, dar îmi aduc aminte că bunică-mea gătea vara la o lampă cu gaz şi iarna pe plita de la sobă.
Cînd folosea gaz, adormeam pînă se făcea mîncarea.
-Constant, mergeam cu bunica la coadă la gaz, cu o canistră goală şi slinoasă, care puţea a gaz. Stăteam zi lumină şi uneori gazul se termina înaintea noastră. Ghinion de neşansă, ca să zic aşa.
- La un moment dat, tot aşa, am descoperit că avem televizor. De fapt i-am înţeles rostul- la el vedeam desenele animate cu Mihaela. Era un televizor cu lămpi, de care trebuia să avem grijă ca de ochii din cap. Nu puteai şterge praful sub televizor decît cu aviz special, să nu scuturi o lampă. Erau meseriaşi şi centre de reparat, dar lipseau lămpile.
- Pîinea avea un gust pe care astăzi nu îl mai găsesc niciunde. Întotdeauna aveam pîine caldă pe masă, pentru că tata lucra la o moară, în aceeaşi curte cu fabrica de pîine. O vreme, m-au răsfăţat cu batoane cu mac şi miere. Într-o zi, batoanele s-au scos din fabricaţie. Nu mai era făină probabil. La fel au dispărut lipiile şi apoi baghetele. Pe urmă pîinea albă. Am început să mîncăm pîine intermediară sau neagră. De aceea, probabil, toţi pensionarii detestă în continuare pîinea neagră, chit că ştiu că este mult mai sănătoasă decît franzela albă.
- Păpuşile în mărime naturală, produse de Arădeanca, erau şi rare şi extrem de scumpe. Nu am iertat-o niciodată pe maică-mea pentru că nu s-a ţinut de cuvînt. Mi-a promis că dacă sînt cuminte la dentist, îmi va cumpăra o păpuşă " din aia mare". Cînd am plecat de la dentist, mi-a spus necăjită că nu ne putem permite o astfel de cheltuială. Păpuşa costa cît un sfert de leafă de-a ei. Mama lucra într-o fabrică.
- În primii ani de şcoală, ai mei au început să-mi dea bani la mine, pentru a-mi lua ceva de mîncare. În pauza mare, treceam în fugă strada până la alimentară, de unde îmi luam o sticluţă mică de Hellas de portocale. Cînd îmi ajungeau banii, îmi luam şi bomboane de ciocolată Vinga. La un moment dat, din magazin au dispărut şi Hellas-ul şi bomboanele.
- Cînd mă trimitea mama la pîine, luam din cînd în cînd o cutie de pate de ficat. O cutie minusculă, cu un cocoş roşu pe ea. La un moment dat a dispărut şi acesta. Atunci a fost prima oară cînd am auzit acasă ceva de genul: ăsta exportă tot, să plătească datoriile ţării.
- La şcoală, totul era frumos. Învăţam în bănci vechi, în clase vechi, cu sobe de teracotă, în care trosneau lemnele iarna. Apa de la toalete îngheţa iarna pe ţeavă şi beam ţurţurii.
- Primeam manuale noi, dar înveleam caietele în gîrtie albastră de pus în debara. Un stilou adevărat - chinezesc cu peniţă de aur- primeai doar dacă ai tăi aveau pile la Librărie, neamuri sus-puse sau prieteni contrabandişti.
-Primul meu stilou adevărat a venit din Serbia, de exemplu. Trebuia să am grijă de el ca de ochii din cap, pentru că avea peniţă de aur. Nu ştiu cît a costat.
-Pentru a-mi cumpăra un ceas chinezesc, tata a muncit 36 de ore- a plecat la servici şi s-a întors mîiine seară. Atît a durat drumul făcut de un coleg de-al lui pînă în Serbia şi înapoi. Am ţinut ceasul pînă i s-a făcut ferfeniţă cureaua. Nu costase scump, ca bani, ci ca efort.
- În şcoala primară, aveam o colegă a cărei mamă era şefă la Librărie. Drept urmare, avea întotdeauna tot ce însemna noutate în materie de rechizite. Într-o zi a venit la şcoală cu o gumă de şters care mirosea a căpşuni. Îmi doream şi eu una, dar nu aveam pile. Într-o oră, colega mea a scăpat guma pe sub bancă şi a uitat de ea. Cînd, după ore, am făcut curat, ca elev de servici, am luat guma dar nu m-am îndurat să i-o restitui. Acasă, a găsit-o maică-mea şi nu vreau să-mi amintesc de tămbălău a ieşit. Atunci am realizat că toată viaţa mea voi fi un mincinos ratat.
M-a pufnit rîsul, văzând câtă maturitate, câtă înţelepciune, pe ea.
La cei opt sau zece ani ai ei, cînta "tot înainte" iar în pauze îşi spunea deja acesta e un regim totalitar. Marea Adunare Naţională e un fîs, un paravan pentru abuzurile megalomanice ale lui nea Nicu. Hai să fim serioşi!
Dincolo de enervarea produsă, postul cu pricina are însă şi o parte pozitivă. M-a făcut să-mi pun în funcţiune micul meu "Google" şi să îmi aduc aminte chestii din epoca de aur. Chestii de pionier, nu aşa profunde ca ale donşoarei cu pricina.
-Nu mai ştiu cînd au cumpărat ai mei aragaz, dar îmi aduc aminte că bunică-mea gătea vara la o lampă cu gaz şi iarna pe plita de la sobă.
Cînd folosea gaz, adormeam pînă se făcea mîncarea.
-Constant, mergeam cu bunica la coadă la gaz, cu o canistră goală şi slinoasă, care puţea a gaz. Stăteam zi lumină şi uneori gazul se termina înaintea noastră. Ghinion de neşansă, ca să zic aşa.
- La un moment dat, tot aşa, am descoperit că avem televizor. De fapt i-am înţeles rostul- la el vedeam desenele animate cu Mihaela. Era un televizor cu lămpi, de care trebuia să avem grijă ca de ochii din cap. Nu puteai şterge praful sub televizor decît cu aviz special, să nu scuturi o lampă. Erau meseriaşi şi centre de reparat, dar lipseau lămpile.
- Pîinea avea un gust pe care astăzi nu îl mai găsesc niciunde. Întotdeauna aveam pîine caldă pe masă, pentru că tata lucra la o moară, în aceeaşi curte cu fabrica de pîine. O vreme, m-au răsfăţat cu batoane cu mac şi miere. Într-o zi, batoanele s-au scos din fabricaţie. Nu mai era făină probabil. La fel au dispărut lipiile şi apoi baghetele. Pe urmă pîinea albă. Am început să mîncăm pîine intermediară sau neagră. De aceea, probabil, toţi pensionarii detestă în continuare pîinea neagră, chit că ştiu că este mult mai sănătoasă decît franzela albă.
- Păpuşile în mărime naturală, produse de Arădeanca, erau şi rare şi extrem de scumpe. Nu am iertat-o niciodată pe maică-mea pentru că nu s-a ţinut de cuvînt. Mi-a promis că dacă sînt cuminte la dentist, îmi va cumpăra o păpuşă " din aia mare". Cînd am plecat de la dentist, mi-a spus necăjită că nu ne putem permite o astfel de cheltuială. Păpuşa costa cît un sfert de leafă de-a ei. Mama lucra într-o fabrică.
- În primii ani de şcoală, ai mei au început să-mi dea bani la mine, pentru a-mi lua ceva de mîncare. În pauza mare, treceam în fugă strada până la alimentară, de unde îmi luam o sticluţă mică de Hellas de portocale. Cînd îmi ajungeau banii, îmi luam şi bomboane de ciocolată Vinga. La un moment dat, din magazin au dispărut şi Hellas-ul şi bomboanele.
- Cînd mă trimitea mama la pîine, luam din cînd în cînd o cutie de pate de ficat. O cutie minusculă, cu un cocoş roşu pe ea. La un moment dat a dispărut şi acesta. Atunci a fost prima oară cînd am auzit acasă ceva de genul: ăsta exportă tot, să plătească datoriile ţării.
- La şcoală, totul era frumos. Învăţam în bănci vechi, în clase vechi, cu sobe de teracotă, în care trosneau lemnele iarna. Apa de la toalete îngheţa iarna pe ţeavă şi beam ţurţurii.
- Primeam manuale noi, dar înveleam caietele în gîrtie albastră de pus în debara. Un stilou adevărat - chinezesc cu peniţă de aur- primeai doar dacă ai tăi aveau pile la Librărie, neamuri sus-puse sau prieteni contrabandişti.
-Primul meu stilou adevărat a venit din Serbia, de exemplu. Trebuia să am grijă de el ca de ochii din cap, pentru că avea peniţă de aur. Nu ştiu cît a costat.
-Pentru a-mi cumpăra un ceas chinezesc, tata a muncit 36 de ore- a plecat la servici şi s-a întors mîiine seară. Atît a durat drumul făcut de un coleg de-al lui pînă în Serbia şi înapoi. Am ţinut ceasul pînă i s-a făcut ferfeniţă cureaua. Nu costase scump, ca bani, ci ca efort.
- În şcoala primară, aveam o colegă a cărei mamă era şefă la Librărie. Drept urmare, avea întotdeauna tot ce însemna noutate în materie de rechizite. Într-o zi a venit la şcoală cu o gumă de şters care mirosea a căpşuni. Îmi doream şi eu una, dar nu aveam pile. Într-o oră, colega mea a scăpat guma pe sub bancă şi a uitat de ea. Cînd, după ore, am făcut curat, ca elev de servici, am luat guma dar nu m-am îndurat să i-o restitui. Acasă, a găsit-o maică-mea şi nu vreau să-mi amintesc de tămbălău a ieşit. Atunci am realizat că toată viaţa mea voi fi un mincinos ratat.
luni, 1 noiembrie 2010
D'ale copilăriei
Vorbeam mai devreme cu Victor care citea postarea anterioară "din înţelepciunea copilului la 4 ani" şi mi-am adus aminte de alta nouă.
Să nu mă înţelegeţi greşit, am o memorie bună, însă, acum stînd cu copilul 24 din 24 îmi mai scapă unele întîmplări cotidiene.
De fiecare dată cînd mergem la cumpărături, Crina îmi face o listă lungă de jucării, jocuri, clame, reclame şi ce-şi mai doreşte ea pe lîngă casa omului.
Dacă ar fi să dau curs vreodată unei astfel de cereri, mi-ar trebui un card de credit de vreo cîteva mii de euro. Cum un card nu e indicat la vremuri de criză, începem şi tăiem din listă. Cînd nu mai am argumente, îi spun că vom lua păpuşa la leafa mare şi altceva la leafa mică. Şi tot aşa.
E, vineri seară, la cumpărături şi negociez dur cu ea: ori Hello Kitty, ori un prăpădit de urs din pluş, cu labe din plastic. A cîştigat ursul, ceea ce mi-a lăsat în buzunar un bonus de vreo 4 lei.
Cînd ajungem la casă, fii-mea mă întreabă:
- Mami, dar totuşi, nu am putea să o luăm şi pe Hello Kitty?
- Ba da, mami, dar nu acum.
- Dar cînd, dacă ai vorbit cu Moşul să-mi aducă ZuZuPets.
- Cînd o să cîştigăm la Loto, mamă, atunci o luăm pe Kitty.
- Adică, mîine? Sau peste cîteva zile, mă întreabă candidă copila.
- Cînd cîştigăm la Loto, mama, îi răspund mustăcind deopotrivă a nervi şi amuzament.
- Bine. Şi cînd cîştigăm la Loto, îţi rămîn bani şi pentru bombonele Tic-Tac?
La ieşire ne întîlnim cu o prietenă, pe care Crina o anunţă victorioasă:
- Ştii ce mi-a promis mie, mami?
- Ce?
- Că îmi ia bombonele Tic-Tac cînd cîştigăm la Loto.
Să nu mă înţelegeţi greşit, am o memorie bună, însă, acum stînd cu copilul 24 din 24 îmi mai scapă unele întîmplări cotidiene.
De fiecare dată cînd mergem la cumpărături, Crina îmi face o listă lungă de jucării, jocuri, clame, reclame şi ce-şi mai doreşte ea pe lîngă casa omului.
Dacă ar fi să dau curs vreodată unei astfel de cereri, mi-ar trebui un card de credit de vreo cîteva mii de euro. Cum un card nu e indicat la vremuri de criză, începem şi tăiem din listă. Cînd nu mai am argumente, îi spun că vom lua păpuşa la leafa mare şi altceva la leafa mică. Şi tot aşa.
E, vineri seară, la cumpărături şi negociez dur cu ea: ori Hello Kitty, ori un prăpădit de urs din pluş, cu labe din plastic. A cîştigat ursul, ceea ce mi-a lăsat în buzunar un bonus de vreo 4 lei.
Cînd ajungem la casă, fii-mea mă întreabă:
- Mami, dar totuşi, nu am putea să o luăm şi pe Hello Kitty?
- Ba da, mami, dar nu acum.
- Dar cînd, dacă ai vorbit cu Moşul să-mi aducă ZuZuPets.
- Cînd o să cîştigăm la Loto, mamă, atunci o luăm pe Kitty.
- Adică, mîine? Sau peste cîteva zile, mă întreabă candidă copila.
- Cînd cîştigăm la Loto, mama, îi răspund mustăcind deopotrivă a nervi şi amuzament.
- Bine. Şi cînd cîştigăm la Loto, îţi rămîn bani şi pentru bombonele Tic-Tac?
La ieşire ne întîlnim cu o prietenă, pe care Crina o anunţă victorioasă:
- Ştii ce mi-a promis mie, mami?
- Ce?
- Că îmi ia bombonele Tic-Tac cînd cîştigăm la Loto.
O Românie nebună, nebună
Chiar îmi făceam probleme că nu mai sunt ştiri haioase, cînd tocmai a apărut una. Pe Mfax. Criza le prelungeşte românilor viaţa, ar fi concluzia secundară, deşi nu ai zice.
Deci antreprenorii de pompe funebre se plîng şi ei de criză, chiar dacă nu au ajuns la insolvenţă ca alţii. Greu cu criza, că acum, pe praful ăsta, oamenii se duc unde e mai ieftin, au explicat ei dificultăţile anului în curs. Şi nici nu au mai murit pe capete, ca în alte veri:))
Criză, criză, dar cu toate astea sunt optimişti. Îşi vor reveni cînd "se va deschide sezonul", adică în decembrie-februarie. Mortală, ştirea pe bune.
Ca nişte veritabili oameni de afaceri, cioclii din Bucureşti recunosc cu mîna pe inimă că postul nu este propice afacerilor lor, pentru că oamenii mănîncă doar legume şi fructe.
Dar, din decembrie, cînd la alţii încep reducerile de sărbători, afacerile mortuare sunt pe val. Şi asta, fără să fie nevoiţi să facă reduceri de sezon. Cînd se iese din post, oamenii mănîncă a disperare, să recupereze, probabil şi se supraalimentează. Şi dacă se ghiftuie, mor mai mulţi, deci antreprenorii de pompe funebre au de lucru şi ies din foamea de bani:))
QED
Deci antreprenorii de pompe funebre se plîng şi ei de criză, chiar dacă nu au ajuns la insolvenţă ca alţii. Greu cu criza, că acum, pe praful ăsta, oamenii se duc unde e mai ieftin, au explicat ei dificultăţile anului în curs. Şi nici nu au mai murit pe capete, ca în alte veri:))
Criză, criză, dar cu toate astea sunt optimişti. Îşi vor reveni cînd "se va deschide sezonul", adică în decembrie-februarie. Mortală, ştirea pe bune.
Ca nişte veritabili oameni de afaceri, cioclii din Bucureşti recunosc cu mîna pe inimă că postul nu este propice afacerilor lor, pentru că oamenii mănîncă doar legume şi fructe.
Dar, din decembrie, cînd la alţii încep reducerile de sărbători, afacerile mortuare sunt pe val. Şi asta, fără să fie nevoiţi să facă reduceri de sezon. Cînd se iese din post, oamenii mănîncă a disperare, să recupereze, probabil şi se supraalimentează. Şi dacă se ghiftuie, mor mai mulţi, deci antreprenorii de pompe funebre au de lucru şi ies din foamea de bani:))
QED
D'ale copilăriei
Ne certăm şi ne împăcăm în fiecare zi, de 20 de ori. Ca s-o citez pe fii-mea, din perioada de stat la bunici:
- Te-ai certat cu mamaie?
- Da.
- Păi de ce?
- E, ne mai certăm, ne mai împăcăm. Aşa e în orice familie......
............
Săptămîna trecută m-a scos din minţi. Nu reuşeam să o fac să stea liniştită un minut. În consecinţă, am anunţat-o grav:
- Cred că te duc la mamaie, la ţară şi îmi iau alt copil. Unul mai cuminte şi ascultător.
- Nu poţi face asta, îmi răspunde Crina, pe un ton grav şi sfătos.
Ca un înţelept, care are la degetul mic toate explicaţiile lumii, se aşează în faţa mea şi începe să-mi dea argumente:
- Uite, tu vezi că noi două avem sprîncene la fel. Şi alea de sub ele(gene-nota mamei) sunt la fel. Şi nasul, şi bărbia. Deci suntem la fel.
- Adică suntem identice, concluzionez eu.
- Da. Pur şi simplu. Deci, nu poţi să-ţi iei alt copil.
.......................
Ne uitam aseară pe o revistuţă de copii. Din aia cu poezele scurte şi haioase.
Pe o pagină se descriau, in versuri, diferite meserii. Pentru că le-am citit mai demult, Crina s-a gîndit aseară să-şi fixeze o dată informaţiile despre meserii. Şi a ales cîte o meserie pentru fiecare membru al familiei:
- Uite mami, asta sunt eu. Fac mîncare.
- Şi cum se cheamă cel care face mîncare?
- Bucătărar. Tu eşti fata de la salon.
-Cum o cheamă pe fata de la salon?
- Păi nu ştiu...
- Coa....
-Coafata......
- Te-ai certat cu mamaie?
- Da.
- Păi de ce?
- E, ne mai certăm, ne mai împăcăm. Aşa e în orice familie......
............
Săptămîna trecută m-a scos din minţi. Nu reuşeam să o fac să stea liniştită un minut. În consecinţă, am anunţat-o grav:
- Cred că te duc la mamaie, la ţară şi îmi iau alt copil. Unul mai cuminte şi ascultător.
- Nu poţi face asta, îmi răspunde Crina, pe un ton grav şi sfătos.
Ca un înţelept, care are la degetul mic toate explicaţiile lumii, se aşează în faţa mea şi începe să-mi dea argumente:
- Uite, tu vezi că noi două avem sprîncene la fel. Şi alea de sub ele(gene-nota mamei) sunt la fel. Şi nasul, şi bărbia. Deci suntem la fel.
- Adică suntem identice, concluzionez eu.
- Da. Pur şi simplu. Deci, nu poţi să-ţi iei alt copil.
.......................
Ne uitam aseară pe o revistuţă de copii. Din aia cu poezele scurte şi haioase.
Pe o pagină se descriau, in versuri, diferite meserii. Pentru că le-am citit mai demult, Crina s-a gîndit aseară să-şi fixeze o dată informaţiile despre meserii. Şi a ales cîte o meserie pentru fiecare membru al familiei:
- Uite mami, asta sunt eu. Fac mîncare.
- Şi cum se cheamă cel care face mîncare?
- Bucătărar. Tu eşti fata de la salon.
-Cum o cheamă pe fata de la salon?
- Păi nu ştiu...
- Coa....
-Coafata......
miercuri, 20 octombrie 2010
O Românie, nebună, nebună 2
Cred că voi inaugura o rubrică zilnică, pe care să o transform peste vreo zece ani, într-o culegere, după modelul "Găina fără bilet" a maestrului Cristoiu.
Povestea cu Techirghiolul a fost ieri. La fel şi povestea cu "Observatorul preţurilor". Noul ministru al economiei a anunţat ieri că va continua proiectul "Observatorul preţurilor" şi că ideea va avea şi finanţare de 2 milioane de euro. Cine să observe ce, este întrebarea de bun simţ. Şi la ce bun să aflu că la Braşov cartofii sunt mai ieftini cînd drumul până acolo m-ar costa un sac de 50 de kile.
Sau, de ce să intru pe net, să văd preţul legumelor în toate pieţele din Bucureşti cînd, la traficul din Bucureşti, durează o oră până ieşi din parcare de la Cora.
Statul a gândit observatorul ăsta ca pe un colţ al ruşinii, din ce am citit. Te uiţi acolo, vezi că la Moghioroş e mai ieftin şi îi înjuri pe ăia din Obor, care dau cu un ban mai scump leuşteanul.
Tot în categoria României nebune intră şi povestea cu am scăzut TVA-ul din greşeală. La fel am greşit şi cu neimpozitarea pensiilor. Apropos de subiectul ăsta, Dan Popa are un text super pe blogul lui www.hymerion.ro, cu titlul. "Scriu aceste cuvinte din greşeală. O eroare tehnică".
Mîine o luăm de la capăt. Azi a fost distractiv.
Povestea cu Techirghiolul a fost ieri. La fel şi povestea cu "Observatorul preţurilor". Noul ministru al economiei a anunţat ieri că va continua proiectul "Observatorul preţurilor" şi că ideea va avea şi finanţare de 2 milioane de euro. Cine să observe ce, este întrebarea de bun simţ. Şi la ce bun să aflu că la Braşov cartofii sunt mai ieftini cînd drumul până acolo m-ar costa un sac de 50 de kile.
Sau, de ce să intru pe net, să văd preţul legumelor în toate pieţele din Bucureşti cînd, la traficul din Bucureşti, durează o oră până ieşi din parcare de la Cora.
Statul a gândit observatorul ăsta ca pe un colţ al ruşinii, din ce am citit. Te uiţi acolo, vezi că la Moghioroş e mai ieftin şi îi înjuri pe ăia din Obor, care dau cu un ban mai scump leuşteanul.
Tot în categoria României nebune intră şi povestea cu am scăzut TVA-ul din greşeală. La fel am greşit şi cu neimpozitarea pensiilor. Apropos de subiectul ăsta, Dan Popa are un text super pe blogul lui www.hymerion.ro, cu titlul. "Scriu aceste cuvinte din greşeală. O eroare tehnică".
Mîine o luăm de la capăt. Azi a fost distractiv.
O Românie nebună, nebună
Acum vreo lună de zile, le spuneam unor prietene că m-am distrat teribil cu "Dumnezeu mi-e broker". După un rezumat de o frază, una din fete îmi zice "Cu ce cărţi îţi pierzi şi tu vremea".
Azi mi-am dat seama că povestea de rîsul lumii, în care un broker american ratat transformă o mănăstire într-o fabrică de bani, se poate considera depăşită. De ce? Pentru că în România, primăria Techirghiol a votat să aloce bani din buget ca să joace la loto. Hotărîrea a fost supusă la vot şi a obţinut ok-ul consilierilor. Ba mai mult, în şedinţa respectivă s-au decis şi numerele. Există şi explicaţii de genul: "am pus 12 că sunt 12 apostoli" sau "5 pentru că este numărul meu norocos". Banii cîştigaţi ar urma să fie folosiţi pentru modernizare pe bani europeni a falezei din localitate.
Într-una din variantele ştirii se vorbea de ultimii bani ai primăriei, în altele nu exista un astfel de detaliu.
Va trebui să urmărim finalul, pentru că numerele vor fi puse la bătaie duminica aceasta.
Dacă nu sunt ultimii firfirei, iar biletul nu va fi cîştigător, cred că la următoarea şedinţă de consiliu se impune o nouă decizie, de data aceasta pentru un bilet la Bingo. Sau, poate că primarul ar trebui să-şi consulte consilierii şi să decidă dacă nu e cazul să participe la noul concurs de poker, de la Prima tv.
Mă întreb dacă europenii vor da verde unei finanţări la care cofinanţarea e asigurată din bani proveniţi de la jocuri de noroc.
Azi mi-am dat seama că povestea de rîsul lumii, în care un broker american ratat transformă o mănăstire într-o fabrică de bani, se poate considera depăşită. De ce? Pentru că în România, primăria Techirghiol a votat să aloce bani din buget ca să joace la loto. Hotărîrea a fost supusă la vot şi a obţinut ok-ul consilierilor. Ba mai mult, în şedinţa respectivă s-au decis şi numerele. Există şi explicaţii de genul: "am pus 12 că sunt 12 apostoli" sau "5 pentru că este numărul meu norocos". Banii cîştigaţi ar urma să fie folosiţi pentru modernizare pe bani europeni a falezei din localitate.
Într-una din variantele ştirii se vorbea de ultimii bani ai primăriei, în altele nu exista un astfel de detaliu.
Va trebui să urmărim finalul, pentru că numerele vor fi puse la bătaie duminica aceasta.
Dacă nu sunt ultimii firfirei, iar biletul nu va fi cîştigător, cred că la următoarea şedinţă de consiliu se impune o nouă decizie, de data aceasta pentru un bilet la Bingo. Sau, poate că primarul ar trebui să-şi consulte consilierii şi să decidă dacă nu e cazul să participe la noul concurs de poker, de la Prima tv.
Mă întreb dacă europenii vor da verde unei finanţări la care cofinanţarea e asigurată din bani proveniţi de la jocuri de noroc.
Altă perspectivă
Zilele trecute, m-am distrat şi am povestit despre ultima găselniţă în materie de snobism la români, restaurantul unde îţi rezervi halca de carne. După ce i-am rezumat povestea, o prietenă s-a umflat de rîs. Dar nu pe seama ştirii în sine ci a efortului pe care îl fac clienţii exclusivistei cîrciumi.
- Cum adică, tu vrei să spui că se duc mai întîi să-şi vizioneze porţia şi se mai duc o dată să o mănânce, m-a întrebat ea inocentă.
- Uneori.
- Mamă, ce nebuni. Păi să faci două drumuri ca să mănânci o dată. Păi îţi dai seama cît timp pierd oamenii ăia. La traficul de la noi, îţi trebuie două zile ca să traversezi Bucureştiul. Păi, mai bine, o comandau pe net şi o primeau acasă pachet.
Ar fi o idee de extindere, nu?
- Cum adică, tu vrei să spui că se duc mai întîi să-şi vizioneze porţia şi se mai duc o dată să o mănânce, m-a întrebat ea inocentă.
- Uneori.
- Mamă, ce nebuni. Păi să faci două drumuri ca să mănânci o dată. Păi îţi dai seama cît timp pierd oamenii ăia. La traficul de la noi, îţi trebuie două zile ca să traversezi Bucureştiul. Păi, mai bine, o comandau pe net şi o primeau acasă pachet.
Ar fi o idee de extindere, nu?
marți, 19 octombrie 2010
Schimb un regat cu un manual
Pentru o grămadă de chestii există şcoli, există manuale, există specializări. De ce nu o fi făcut nimeni şi "un manual pentru mame". Aş avea mare nevoie de unul, că mă depăşeşte situaţia. Mai ales acum, cînd am încheiat atât perioada de "mamă cu copil detaşat" cât şi pe cea de "mamă cu normă întreagă în probă". Am semnat contract pe perioadă nedeterminată, ceea ce indică foarte clar că am aptitudini, dar pe cuvînt de onoare, mă simt depăşită în anumite momente. Am studiat şi fişa postului, dar acolo nu scrie decât că trebuie să-i dau să mănânce, să o duc la grădi, să mă joc cu ea, să o învăţ chestii şi să-i arăt că o iubesc.
Dar, sunt chestii care mă depăşesc clar şi nu ştiu cum să ţin piept.
De exemplu:
- Cum reacţionezi cînd te trezeşti că îţi spune de 100 de ori pe zi că te iubeşte. NIci nu ai timp să răspunzi că următorul "te iubesc" vine ca o avalanşă,
- Cum reacţionezi când a greşit, tu îi spui "cere-ţi scuze" şi ea îţi spune "bine, te iert",
- Cum reacţionezi când îţi întoarce casa pe dos, face dezastru pe covorul tocmai curăţat şi îţi spune, "mă scuzi, mami, a fost o greşeală".
- Cum reacţionezi cînd plînge cu lacrimi de crocodil că nu vrea să doarmă la grădi, pentru că doamna le comandă "capul jos" şi ea vrea să i se spună "capul sus şi o poveste"
- Cum reacţionezi cînd îţi răspunde "nu ştiu" la fiecare întrebare despre grădiniţă.
- Cum reacţionezi când îţi ia cartea din faţă şi îţi spune să alegi alta că pe asta vrea ea să o citească. Dar cînd te asasinează să-i citeşti o poveste de 4 ori. De trei ori o citeşti din carte şi a patra oară pe deasupra, adică pe dinafară.
-Cum răspunzi unei întrebări de genul: vrei să te hăsătoreşti cu mine.
- Dar când îţi face cu ochiul, complice şi îţi spune "meşcheră mică ce eşti".
- Cum îi spui că a mîncat destule dulciuri şi o convingi să lase lacrimile la cutiuţă, că nu primeşte nimic în plus.
- Cum îi explici că nu poţi da la fiecare vizită în Carrefour cîte un milion pe un bebeluş cu suzetă şi că nici nu eşti depozit să ai spaţiu pentru toate.
- Cum îi explici că o iubeşti până la Dzeu şi mai sus, dar că trebuie să pui nişte limite ca să nu o ia pe arătură mai tîrziu.
Am nevoie de manual, că literatura scrisă de Super nanny sau cărţile psihologilor americani sunt depăşite.
Dar, sunt chestii care mă depăşesc clar şi nu ştiu cum să ţin piept.
De exemplu:
- Cum reacţionezi cînd te trezeşti că îţi spune de 100 de ori pe zi că te iubeşte. NIci nu ai timp să răspunzi că următorul "te iubesc" vine ca o avalanşă,
- Cum reacţionezi când a greşit, tu îi spui "cere-ţi scuze" şi ea îţi spune "bine, te iert",
- Cum reacţionezi când îţi întoarce casa pe dos, face dezastru pe covorul tocmai curăţat şi îţi spune, "mă scuzi, mami, a fost o greşeală".
- Cum reacţionezi cînd plînge cu lacrimi de crocodil că nu vrea să doarmă la grădi, pentru că doamna le comandă "capul jos" şi ea vrea să i se spună "capul sus şi o poveste"
- Cum reacţionezi cînd îţi răspunde "nu ştiu" la fiecare întrebare despre grădiniţă.
- Cum reacţionezi când îţi ia cartea din faţă şi îţi spune să alegi alta că pe asta vrea ea să o citească. Dar cînd te asasinează să-i citeşti o poveste de 4 ori. De trei ori o citeşti din carte şi a patra oară pe deasupra, adică pe dinafară.
-Cum răspunzi unei întrebări de genul: vrei să te hăsătoreşti cu mine.
- Dar când îţi face cu ochiul, complice şi îţi spune "meşcheră mică ce eşti".
- Cum îi spui că a mîncat destule dulciuri şi o convingi să lase lacrimile la cutiuţă, că nu primeşte nimic în plus.
- Cum îi explici că nu poţi da la fiecare vizită în Carrefour cîte un milion pe un bebeluş cu suzetă şi că nici nu eşti depozit să ai spaţiu pentru toate.
- Cum îi explici că o iubeşti până la Dzeu şi mai sus, dar că trebuie să pui nişte limite ca să nu o ia pe arătură mai tîrziu.
Am nevoie de manual, că literatura scrisă de Super nanny sau cărţile psihologilor americani sunt depăşite.
luni, 18 octombrie 2010
De citit!
"O lovitură de stat nu se dă toată ziua bună ziua. Altfel rişti ca Puterea să se obişnuiască şi să-i placă"
Cum se dă o lovitură de stat. Manual pentru începători - Lelia Munteanu, gândul
http://www.gandul.info//puterea-gandului/cum-se-da-o-lovitura-de-stat-manual-pentru-incepatori-7488103
Cum se dă o lovitură de stat. Manual pentru începători - Lelia Munteanu, gândul
http://www.gandul.info//puterea-gandului/cum-se-da-o-lovitura-de-stat-manual-pentru-incepatori-7488103
Se schimbă garda de analişti
Stenogramele lui Vîntu clatină piedestalul cu analişti politici consacraţi. Ăsta va fi unul din efectele colaterale ale acestui scandal.
Un sport naţional
Împroşcatul cu noroi, despre asta este vorba. Şi nu mă refer la politicieni, pentru că ei sunt doar deschizătorii de drum. Mă refer la vedete.
Andrei Gheorghe - a plecat de la RTV, a dat de pământ cu mogulul(nu că nu ar fi meritat, dar asta e altă discuţie), a plecat de la Finanţe- l-a scuipat şi pe Vlădescu. Acum, îi ridică în slăvi pe ruşi, pe care îi apreciază. Dă de pământ cu tv-urile din România, că, cică nu au oameni cu scriitură bună. Mă întreb, de ce ar avea nevoie un om ca el de astfel de oameni. El este o somitate şi cred că o somitate îşi face treaba de la excepţional în sus, de unul singur.
Mădălin Ionescu, ex-Acces direct îşi transformă plecarea din Antenă într-un bun prilej de a-şi promova neînceputa emisiune la Kanal D. Cînd a fost exitat, s-a dat un om de mare caracter, care nu-şi spală rufele în drum. Acum, cum prinde un loc pentru 500 de semne, cum loveşte. Scopul scuzp mijloacele însă, vor spune specialiştii în marketing. S-a dus la Kanal D, care nu se simte nici el grozav de bine. Păcat că nu a avut şi el un şef precum Nisto, să-i spună: omule dacă vrei să fii respectat, du-te în sus,ţinteşte liderul, nu alege Monitorul de Bucureşti.
Liviu Mihaiu - îmi place de el ca moderator, agresiv, ştie cînd să întoarcă foaia. Are stofă, chiar dacă nu-mi aduc aminte ca din emisiunile lui să fi ieşit vreo ştire în exclusivitate sau ceva să rămână pe retina consumatorului. Nu-mi place că s-a apucat să împroaşte cu noroi. O bîrfeşte pe Culcer, dar singurul news a fost că şefa TVR-ului e inginer apicultor. Celelalte informaţii sunt fumate demult. Sunt de acord însă că TVR-ul nu a făcut nici o brînză introducând emisiunea cu juraţi. E doar un prilej de a plăti nişte oameni, care au ştiut să se vîndă mai bine, nu un prilej de a atrage atenţia.
Unde se termină banii, începe ţăţeala ieftină.
Andrei Gheorghe - a plecat de la RTV, a dat de pământ cu mogulul(nu că nu ar fi meritat, dar asta e altă discuţie), a plecat de la Finanţe- l-a scuipat şi pe Vlădescu. Acum, îi ridică în slăvi pe ruşi, pe care îi apreciază. Dă de pământ cu tv-urile din România, că, cică nu au oameni cu scriitură bună. Mă întreb, de ce ar avea nevoie un om ca el de astfel de oameni. El este o somitate şi cred că o somitate îşi face treaba de la excepţional în sus, de unul singur.
Mădălin Ionescu, ex-Acces direct îşi transformă plecarea din Antenă într-un bun prilej de a-şi promova neînceputa emisiune la Kanal D. Cînd a fost exitat, s-a dat un om de mare caracter, care nu-şi spală rufele în drum. Acum, cum prinde un loc pentru 500 de semne, cum loveşte. Scopul scuzp mijloacele însă, vor spune specialiştii în marketing. S-a dus la Kanal D, care nu se simte nici el grozav de bine. Păcat că nu a avut şi el un şef precum Nisto, să-i spună: omule dacă vrei să fii respectat, du-te în sus,ţinteşte liderul, nu alege Monitorul de Bucureşti.
Liviu Mihaiu - îmi place de el ca moderator, agresiv, ştie cînd să întoarcă foaia. Are stofă, chiar dacă nu-mi aduc aminte ca din emisiunile lui să fi ieşit vreo ştire în exclusivitate sau ceva să rămână pe retina consumatorului. Nu-mi place că s-a apucat să împroaşte cu noroi. O bîrfeşte pe Culcer, dar singurul news a fost că şefa TVR-ului e inginer apicultor. Celelalte informaţii sunt fumate demult. Sunt de acord însă că TVR-ul nu a făcut nici o brînză introducând emisiunea cu juraţi. E doar un prilej de a plăti nişte oameni, care au ştiut să se vîndă mai bine, nu un prilej de a atrage atenţia.
Unde se termină banii, începe ţăţeala ieftină.
România şi tichia de mărgăritar
Deci, da, suntem o ţară a extremelor. În juma de ţară WC-ul e în fundul curţii, dar ne dăm toată ziua pe net, trăim din ajutor social dar nu renunţăm la HBO. Nu avem drumuri asfaltate peste tot, dar ne călcăm pe uliţă cu ultimele modele de limuzine. Suntem la mall cînd ne caută fiscul acasă, nu avem bani de abonament dar ne luăm telefoane scumpe. Şi tot aşa.
Culmea tichiei, dacă pot să spun aşa e un nou model de business, despre care am citit azi în gîndul. Mi s-a părut cea mai mişto ştire, pînă la apariţia stenogramelor lui Vântu.
Restaurantul unde faci rezervare nu numai pentru masă ci şi pentru bucata de carne pe care vrei să o consumi. Tare de tot trendul ăsta, nu?
În traducere, te duci la cîrciumă, vizionezi hălcile de carne, alegi bucata care ţi se potriveşte, evident, şi ce vrei să faci cu ea: O pui la macerat, "ageing" cică se numeşte operaţiunea, sau ţi-o prepară bucătarul, în cazul în care porcul rozaliu îţi face rău de tot cu ochiul. Cred că deja adepţii hranei eco, bio sau cum s-or mai numi tendinţele astea, albesc instant în faţa noului concept. Cică, vacile şi porcii pe care îi mănînci în această cîrciumă au fost crescuţi cu porumb şi alte ierburi netratate. Ce a fost şi ce a ajuns săracul Osho, căci de la el vine conceptul, valorificat în primă fază în State.
Dincolo de ideea de business care mi se pare genială- să speculezi snobismul românilor- povestea mi se pare grotescă, prin simplu fapt că îţi pui eticheta pe biftecul pe care îl vrei la grătar.
Mă întreb în cît timp, conceptul va fi extins până la animalul viu. Adică, magnatul X a vizitat ferma de porci şi a decis că purceluşul pătat va fi masa pe care o va consuma de azi în 120 de zile. Şi de aici se vor dezvolta noi nişe de business: va apărea o bursă a animalelor ce vor ajunge friptură sau, mai sofisticat, va fi deschisă o casă de licitaţii unde amatorii de carne exclusivistă vor putea cumpăra porci cu diplomă în filosofie. Afluenza vine peste noi, cu viteza sunetului:))
Culmea tichiei, dacă pot să spun aşa e un nou model de business, despre care am citit azi în gîndul. Mi s-a părut cea mai mişto ştire, pînă la apariţia stenogramelor lui Vântu.
Restaurantul unde faci rezervare nu numai pentru masă ci şi pentru bucata de carne pe care vrei să o consumi. Tare de tot trendul ăsta, nu?
În traducere, te duci la cîrciumă, vizionezi hălcile de carne, alegi bucata care ţi se potriveşte, evident, şi ce vrei să faci cu ea: O pui la macerat, "ageing" cică se numeşte operaţiunea, sau ţi-o prepară bucătarul, în cazul în care porcul rozaliu îţi face rău de tot cu ochiul. Cred că deja adepţii hranei eco, bio sau cum s-or mai numi tendinţele astea, albesc instant în faţa noului concept. Cică, vacile şi porcii pe care îi mănînci în această cîrciumă au fost crescuţi cu porumb şi alte ierburi netratate. Ce a fost şi ce a ajuns săracul Osho, căci de la el vine conceptul, valorificat în primă fază în State.
Dincolo de ideea de business care mi se pare genială- să speculezi snobismul românilor- povestea mi se pare grotescă, prin simplu fapt că îţi pui eticheta pe biftecul pe care îl vrei la grătar.
Mă întreb în cît timp, conceptul va fi extins până la animalul viu. Adică, magnatul X a vizitat ferma de porci şi a decis că purceluşul pătat va fi masa pe care o va consuma de azi în 120 de zile. Şi de aici se vor dezvolta noi nişe de business: va apărea o bursă a animalelor ce vor ajunge friptură sau, mai sofisticat, va fi deschisă o casă de licitaţii unde amatorii de carne exclusivistă vor putea cumpăra porci cu diplomă în filosofie. Afluenza vine peste noi, cu viteza sunetului:))
joi, 14 octombrie 2010
Povestiri din presă 3
Un fotoreportaj postat pe fB de unul din colegi m-a dus cu gîndul la un reportaj incognito, făcut acum vreo 10-11 ani, într-un azil de bătrîni din Bucureşti.
Lucram la EVZ, pe social şi eram un soi de mama răniţilor. La mine ajungeau tot soiul de cazuri, de la cele două surori nebune, celebre în Bucureşti după ce s-au plîns că Securitatea le intră în casă prin filamentul de la bec, la inventatorul care voia să demonstreze că Einstein a greşit cînd a formulat teoria relativităţii şi pînă la copii ai străzii care cereau de mîncare.
Le ascultam păsurile, uneori din documentare ieşeau poveşti drăguţe, alteori deloc iar alteori păţeai cîte o chestie care te făcea să te întrebi ce naiba cauţi în presă. Despre o păţanie de acest gen, altădată, însă.
Într-una din zile, cum spuneam, mă cheamă Rodica la poartă şi îmi spune că cineva vrea să-mi povestească despre nişte nereguli dintr-un azil de bătrîni. Ştiam că se fură în azile, aşa că nu mi-am făcut iluzii prea mari.
Dar, am ascultat o poveste care, în primă fază, mi s-a părut incredibilă. Implica atîta cruzime din partea unor oameni care au ales să lucreze cu bătrîni, că povestea mi se părea neverosimilă.
Pe scurt, într-un azil de bătrîni din Bucureşti, situat undeva în zona Unirii, directoarea împreună cu alţi cîţiva angajaţi îi păcăleau pe bătrînii cu proprietăţi să le cedeze locuinţele, în schimbul unei porţii de mîncare în plus. După ce semnau actele, aceştia erau lăsaţi să moară încet şi crud. Erau duşi în mansarda azilului, un pod transformat şi zăceau acolo, îngropaţi în fecale pînă când mureau. Doar cînd mirosul trăznea conducerea, se ducea cineva şi făcea curat pe la suprafaţă. Povestea asta ne-a fost spusă de o infirmieră cu suflet şi prezenta un semn de întrebare pentru că femeia era pe cale să fie dată afară. Motivul nu era important.
Situaţia era extrem de complicată, pentru că directoarea în cauză refuza orice contact cu presa şi respingea orice vizită a unei persoane care nu fusese anunţată. Am spus povestea în secţie, colegelor mele. Ne consultam pe subiecte mai sensibile de fiecare dată.
Una dintre colege, devenită în timp, cea mai bună prietenă, zice: mă, eu mă bag, să verificăm. Dar ne trebuie un fotograf. Vorbim cu colegul Nicu Dîrdîiac, excelent profesionist, şi spune ok, merg, dar cum facem.
O sun pe infirmieră şi într-un limbaj codat, îi spun că vrem să facem reportajul. Cum ne poate ajuta să intrăm în incinta, păzită.
Femeia ne spune un nume, o adresă, noi construim o poveste lungă, pe drum repetăm replicile să pară că suntem neamuri. În scenariu, eu eram nevasta lui Dîrdîiac, care era rudă cu colega mea.
La poartă, un bodyguard, croit după pretenţiile directoarei, ne chestionează în cele mai mici detalii: De unde sunteţi, de ce nu s-a ştiut nimic despre voi pînă acum, de cîţi ani nu l-aţi văzut pe bătrîn, de ce boală suferea şi tot aşa.
Noi răspundem cît mai umili la interogatoriu, îi dăm de înţeles că suntem oameni şi vom fi atenţi cu el, dacă ţine cont că venim de departe.
Înţelege şi merge să ia aprobare de la superior. Se întoarce cu, nu voi uita niciodată, o roată de chei, mari, care semănau cu cheile unui castel părăsit. Intrăm, ne conduce la bătrînul în cauză, care nu recunoştea pe nimeni şi ne spune că avem 10 minute la dispoziţie, nu mai mult. Cît să-i lăsăm pachetul şi să-l întrebăm de sănătate.
Imediat ce se închide uşa, apare sursa noastră, care ne ia şi ne duce la mansardă unde, şoc şi groază, ca să citez o clasică în viaţă. La capătul unor scări care scîrţâiau din toate încheieturile am ajuns pe un culoare care puţea a moarte. La propriu. O lumină chioară îţi îndruma paşii iar gemetele sau plînsetul care răzbătea din camerele cu uşile deschise te făceau să o iei rapid la sănătoasa.
Camere de-o parte şi de alta a holului, unele cu uşile deschise, prin care ieşea duhoarea. Ne-am oprit în prima încăpere unde un schelet, altădată bărbat îşi implora moartea. Eu şi colega mea eram mute, receptam doar suferinţa, umilinţa, durerea. Încremeneam în faţa unei uşi şi ne contopeam cu acea durere. Pentru noi, povestea era fără cuvinte.
Nicu şi-a folosit blitzul, la maxim. Nu prea mult, pentru că din clădirea alăturată, cineva a dat alarma: sunt de la presă.
Pe ei, nu-i lăsaţi să iasă cu filmul, a răcnit bodyguardul pe care-l mituisem.
Infirmiera a intrat în panică, noi asemenea. Ne vedeam sechestrate şi moarte în beci. Acum îni vine să rîd, cînd mă gîndesc la ce panică se instalase în noi.
Nicu a văzut o fereastră, dincolo se care se afla gardul instituţiei. Nu prea înalt dar dintr-o cărămidă sfărîmicioasă.
Hai. Pe acolo ne e scăparea.
Am coborît scările cu o viteză incredibilă. Nici nu ştiu cînd Nicu, un tip rotofei altfel, a trecut de noi şi a preluat conducerea plutonului. Infirmiera ţinea uşa să nu intre oamenii directoarei.
Nicu a deschis rapid fereastra, a sărit, după care s-a aruncat la propriu peste gardul sfărîmicios. Acesta a rezistat, aşa că ne-am făcut curaj şi noi. Nu ştiu de cînd nu mai sărise Mariana un gard, eu îmi aduc aminte că ultima oară am mîncat o bătaie cruntă, pentru că mi-am stricat bunătate de ghetuţe noi, sărind gardul şcolii. CÎnd ne-am văzut dincolo de gard, nici nu mai conta că era noapte, era o zonă în care ţiganii făceau legea. Scăpasem din infern.
Acesta a fost de altfel şi ideea materialului. Cum arată infernul în secolul XX.
După material, directoarea a fost luată la întrebări de direcţia din Primărie de care aparţinea, pentru ca în final să primească o amendă la salariu pe vreo 3 luni.
Asta e România. Nu s-a schimbat mare lucru de atunci şi până azi.
Lucram la EVZ, pe social şi eram un soi de mama răniţilor. La mine ajungeau tot soiul de cazuri, de la cele două surori nebune, celebre în Bucureşti după ce s-au plîns că Securitatea le intră în casă prin filamentul de la bec, la inventatorul care voia să demonstreze că Einstein a greşit cînd a formulat teoria relativităţii şi pînă la copii ai străzii care cereau de mîncare.
Le ascultam păsurile, uneori din documentare ieşeau poveşti drăguţe, alteori deloc iar alteori păţeai cîte o chestie care te făcea să te întrebi ce naiba cauţi în presă. Despre o păţanie de acest gen, altădată, însă.
Într-una din zile, cum spuneam, mă cheamă Rodica la poartă şi îmi spune că cineva vrea să-mi povestească despre nişte nereguli dintr-un azil de bătrîni. Ştiam că se fură în azile, aşa că nu mi-am făcut iluzii prea mari.
Dar, am ascultat o poveste care, în primă fază, mi s-a părut incredibilă. Implica atîta cruzime din partea unor oameni care au ales să lucreze cu bătrîni, că povestea mi se părea neverosimilă.
Pe scurt, într-un azil de bătrîni din Bucureşti, situat undeva în zona Unirii, directoarea împreună cu alţi cîţiva angajaţi îi păcăleau pe bătrînii cu proprietăţi să le cedeze locuinţele, în schimbul unei porţii de mîncare în plus. După ce semnau actele, aceştia erau lăsaţi să moară încet şi crud. Erau duşi în mansarda azilului, un pod transformat şi zăceau acolo, îngropaţi în fecale pînă când mureau. Doar cînd mirosul trăznea conducerea, se ducea cineva şi făcea curat pe la suprafaţă. Povestea asta ne-a fost spusă de o infirmieră cu suflet şi prezenta un semn de întrebare pentru că femeia era pe cale să fie dată afară. Motivul nu era important.
Situaţia era extrem de complicată, pentru că directoarea în cauză refuza orice contact cu presa şi respingea orice vizită a unei persoane care nu fusese anunţată. Am spus povestea în secţie, colegelor mele. Ne consultam pe subiecte mai sensibile de fiecare dată.
Una dintre colege, devenită în timp, cea mai bună prietenă, zice: mă, eu mă bag, să verificăm. Dar ne trebuie un fotograf. Vorbim cu colegul Nicu Dîrdîiac, excelent profesionist, şi spune ok, merg, dar cum facem.
O sun pe infirmieră şi într-un limbaj codat, îi spun că vrem să facem reportajul. Cum ne poate ajuta să intrăm în incinta, păzită.
Femeia ne spune un nume, o adresă, noi construim o poveste lungă, pe drum repetăm replicile să pară că suntem neamuri. În scenariu, eu eram nevasta lui Dîrdîiac, care era rudă cu colega mea.
La poartă, un bodyguard, croit după pretenţiile directoarei, ne chestionează în cele mai mici detalii: De unde sunteţi, de ce nu s-a ştiut nimic despre voi pînă acum, de cîţi ani nu l-aţi văzut pe bătrîn, de ce boală suferea şi tot aşa.
Noi răspundem cît mai umili la interogatoriu, îi dăm de înţeles că suntem oameni şi vom fi atenţi cu el, dacă ţine cont că venim de departe.
Înţelege şi merge să ia aprobare de la superior. Se întoarce cu, nu voi uita niciodată, o roată de chei, mari, care semănau cu cheile unui castel părăsit. Intrăm, ne conduce la bătrînul în cauză, care nu recunoştea pe nimeni şi ne spune că avem 10 minute la dispoziţie, nu mai mult. Cît să-i lăsăm pachetul şi să-l întrebăm de sănătate.
Imediat ce se închide uşa, apare sursa noastră, care ne ia şi ne duce la mansardă unde, şoc şi groază, ca să citez o clasică în viaţă. La capătul unor scări care scîrţâiau din toate încheieturile am ajuns pe un culoare care puţea a moarte. La propriu. O lumină chioară îţi îndruma paşii iar gemetele sau plînsetul care răzbătea din camerele cu uşile deschise te făceau să o iei rapid la sănătoasa.
Camere de-o parte şi de alta a holului, unele cu uşile deschise, prin care ieşea duhoarea. Ne-am oprit în prima încăpere unde un schelet, altădată bărbat îşi implora moartea. Eu şi colega mea eram mute, receptam doar suferinţa, umilinţa, durerea. Încremeneam în faţa unei uşi şi ne contopeam cu acea durere. Pentru noi, povestea era fără cuvinte.
Nicu şi-a folosit blitzul, la maxim. Nu prea mult, pentru că din clădirea alăturată, cineva a dat alarma: sunt de la presă.
Pe ei, nu-i lăsaţi să iasă cu filmul, a răcnit bodyguardul pe care-l mituisem.
Infirmiera a intrat în panică, noi asemenea. Ne vedeam sechestrate şi moarte în beci. Acum îni vine să rîd, cînd mă gîndesc la ce panică se instalase în noi.
Nicu a văzut o fereastră, dincolo se care se afla gardul instituţiei. Nu prea înalt dar dintr-o cărămidă sfărîmicioasă.
Hai. Pe acolo ne e scăparea.
Am coborît scările cu o viteză incredibilă. Nici nu ştiu cînd Nicu, un tip rotofei altfel, a trecut de noi şi a preluat conducerea plutonului. Infirmiera ţinea uşa să nu intre oamenii directoarei.
Nicu a deschis rapid fereastra, a sărit, după care s-a aruncat la propriu peste gardul sfărîmicios. Acesta a rezistat, aşa că ne-am făcut curaj şi noi. Nu ştiu de cînd nu mai sărise Mariana un gard, eu îmi aduc aminte că ultima oară am mîncat o bătaie cruntă, pentru că mi-am stricat bunătate de ghetuţe noi, sărind gardul şcolii. CÎnd ne-am văzut dincolo de gard, nici nu mai conta că era noapte, era o zonă în care ţiganii făceau legea. Scăpasem din infern.
Acesta a fost de altfel şi ideea materialului. Cum arată infernul în secolul XX.
După material, directoarea a fost luată la întrebări de direcţia din Primărie de care aparţinea, pentru ca în final să primească o amendă la salariu pe vreo 3 luni.
Asta e România. Nu s-a schimbat mare lucru de atunci şi până azi.
Update: Cînd planeta se scufundă
"Miroase a revoluţie. Stăm cu un fitil aprins sub fund şi nu ne dăm seama. De data asta, mi-e teamă", mi-a spus mai devreme o prietenă, suficient de hîrşîită în greve şi mitinguri ca să simtă cînd se trece pragul glumelor, bune sau proaste.
Din afară, şi eu percep la fel mişcările de-acum.
Mai grav este însă că nici unul din membrii guvernului nu explică de fapt cum stau lucrurile şi nu au nici un negociator bun. În timp ce sindicatele au reuşit să se replieze şi fac apel la grevă generală, ministrul de finanţe este depăşit de situaţie, îi tot ameninţă pe protestatari că le taie ziua de lucru. Boc le spune că greva e ilegală, de parcă ei nu ar şti acest lucru.
Au fost complet luaţi prin surprindere, aşa cum scrie foarte corect lucian, pe www.riscograma.ro
http://www.riscograma.ro/2996/greaua-mostenire-e-de-vina-5-lucruri-pe-care-le-deconteaza-acum-guvernul/
Din afară, şi eu percep la fel mişcările de-acum.
Mai grav este însă că nici unul din membrii guvernului nu explică de fapt cum stau lucrurile şi nu au nici un negociator bun. În timp ce sindicatele au reuşit să se replieze şi fac apel la grevă generală, ministrul de finanţe este depăşit de situaţie, îi tot ameninţă pe protestatari că le taie ziua de lucru. Boc le spune că greva e ilegală, de parcă ei nu ar şti acest lucru.
Au fost complet luaţi prin surprindere, aşa cum scrie foarte corect lucian, pe www.riscograma.ro
http://www.riscograma.ro/2996/greaua-mostenire-e-de-vina-5-lucruri-pe-care-le-deconteaza-acum-guvernul/
Emisiuni care m-ar apropia de tv
Am citit puţin mai devreme pe paginademedia.ro, a lui Obae ca TVR negociază pentru a cumpăra "vrei să fii miliardar" şi m-am bucurat.
Ce mi-ar mai plăcea: "Copiii spun lucruri trăsnite", pe care aş vrea-o joia cînd sunt suficient de obosită astfel încît să nu mai gust alt gen de talk-show şi "Şef sub acoperire", care a fost sau este încă pe CBS.
Am văzut cîteva secvenţe din "Şef sub acoperire" la Oprah şi mi-a plăcut foarte tare, din două motive. În primul rînd, arată că în spatele unui CEO se află un om şi în al doilea rînd pentru că un astfel de incognito se lasă cu nişte schimbări.
Joe DePinto, CEO al 7-Eleven, un lanţ de cafenele care operează în franciză, a fost printre primii care au participat la emisiune. A fost atît de impresionat de comportamentul unuia dintre angajaţi încît i-a acoperit costurile pentru a intra în reţea, adică 140.000 de dolari. Omul, şofer pe unul din camioanele de marfă ale companiei, l-a cucerit pe CEO cînd i-a spus: voi, americanii, sunteţi nişte fraieri. Aveţi lumea la picioare dar nu ştiţi să vă bucuraţi de ea. Eu am venit din celălalt colţ al lumii, am renunţat la tot pentru a trăi visul american. Omul era un fost ofiţer rus care renunţase la postul de poliţai municipal şi o luase de la zero în State. Muncea noapte de noapte, cîştiga puţin dar cînd era la volan, cînta de fericire. Cînd a primit cheia de la viitorul său magazin, rusul nostru, cît era el de călit în armată, a început să plîngă. Cred că astfel de lucruri ne-ar ajuta să trecem mai uşor peste necazuri.
Ce mi-ar mai plăcea: "Copiii spun lucruri trăsnite", pe care aş vrea-o joia cînd sunt suficient de obosită astfel încît să nu mai gust alt gen de talk-show şi "Şef sub acoperire", care a fost sau este încă pe CBS.
Am văzut cîteva secvenţe din "Şef sub acoperire" la Oprah şi mi-a plăcut foarte tare, din două motive. În primul rînd, arată că în spatele unui CEO se află un om şi în al doilea rînd pentru că un astfel de incognito se lasă cu nişte schimbări.
Joe DePinto, CEO al 7-Eleven, un lanţ de cafenele care operează în franciză, a fost printre primii care au participat la emisiune. A fost atît de impresionat de comportamentul unuia dintre angajaţi încît i-a acoperit costurile pentru a intra în reţea, adică 140.000 de dolari. Omul, şofer pe unul din camioanele de marfă ale companiei, l-a cucerit pe CEO cînd i-a spus: voi, americanii, sunteţi nişte fraieri. Aveţi lumea la picioare dar nu ştiţi să vă bucuraţi de ea. Eu am venit din celălalt colţ al lumii, am renunţat la tot pentru a trăi visul american. Omul era un fost ofiţer rus care renunţase la postul de poliţai municipal şi o luase de la zero în State. Muncea noapte de noapte, cîştiga puţin dar cînd era la volan, cînta de fericire. Cînd a primit cheia de la viitorul său magazin, rusul nostru, cît era el de călit în armată, a început să plîngă. Cred că astfel de lucruri ne-ar ajuta să trecem mai uşor peste necazuri.
Când planeta se scufundă
Acum vreun an de zile, i-am luat interviu lui George Copos şi m-am amuzat teribil cînd l-am auzit rostind grav: planeta se scufundă. Chiar mă gîndeam că ar fi fost un titlu bun, dacă nu lucram la un ziar de business. M-am amuzat din nou cînd am văzut că ideea a fost preluată de cei de la Mondenii.
Astăzi însă nu mă mai amuză povestea. Şi asta pentru că încep să-i dau dreptate cînd spunea: domne, planeta se scufundă şi nu e de joacă. O mică rectificare s-ar impune: planeta România se scufundă.
De ieri de la prînz urmăresc povestea cu protestele de la finanţe şi mi se pare că treaba e din ce în ce mai groasă. Principiul dominoului sau tăvălugul funcţionează poate, pentru prima oară în ultimii 15 ani. Mai ales că acum dimineaţă am citit că şi cei de la agenţiile de forţă de muncă intră în horă şi, în plan secund, se pregătesc şi alţii- profesori sau poliţişti. Mai trebuie un bobîrnac să iasă în stradă şi pensionarii şi cred că el a fost lansat deja. Tocmai am văzut pe agenţiile de ştiri că angajaţii de la pensii ies şi ei în stradă iar blocarea activităţii trezoreriei îi poate lăsa fără lefuri şi pe angajaţii de la stat care stau cuminţi încă. CNPAS şi CNAS au oprit şi ei lucrul.
Dincolo de disperarea care nu îi lasă nici pe angajaţi şi nici pe stat să cedeze, mă întreb ce soluţii sunt şi cât de aproape suntem să schimbăm un guvern slab pe altul prost.
Opoziţia stă la umbră şi aşteaptă să ia locul actualului executiv deşi, nici strategii lor economici, nici strategiile deşirate pe la televizor nu m-au convins de nici o culoare că au habar de ceva. Doar declaraţii belicoase şi atît.
Astăzi însă nu mă mai amuză povestea. Şi asta pentru că încep să-i dau dreptate cînd spunea: domne, planeta se scufundă şi nu e de joacă. O mică rectificare s-ar impune: planeta România se scufundă.
De ieri de la prînz urmăresc povestea cu protestele de la finanţe şi mi se pare că treaba e din ce în ce mai groasă. Principiul dominoului sau tăvălugul funcţionează poate, pentru prima oară în ultimii 15 ani. Mai ales că acum dimineaţă am citit că şi cei de la agenţiile de forţă de muncă intră în horă şi, în plan secund, se pregătesc şi alţii- profesori sau poliţişti. Mai trebuie un bobîrnac să iasă în stradă şi pensionarii şi cred că el a fost lansat deja. Tocmai am văzut pe agenţiile de ştiri că angajaţii de la pensii ies şi ei în stradă iar blocarea activităţii trezoreriei îi poate lăsa fără lefuri şi pe angajaţii de la stat care stau cuminţi încă. CNPAS şi CNAS au oprit şi ei lucrul.
Dincolo de disperarea care nu îi lasă nici pe angajaţi şi nici pe stat să cedeze, mă întreb ce soluţii sunt şi cât de aproape suntem să schimbăm un guvern slab pe altul prost.
Opoziţia stă la umbră şi aşteaptă să ia locul actualului executiv deşi, nici strategii lor economici, nici strategiile deşirate pe la televizor nu m-au convins de nici o culoare că au habar de ceva. Doar declaraţii belicoase şi atît.
Echitatea în criză
Dacă m-ar întreba acum cineva ce m-aş face cînd o să fiu mare, i-aş răspunde: dactilografă la finanţe. E, mi-aş dori eu şi şofer, dar nu mi-am luat încă permisul şi asta e. Nu are nici un sens să te omori cu cartea. A ieşit din trend să vrei să te faci doctor sau profesor, nu-i vezi cum mor de foame şi fac cozi la banca de alimente sau la magazinele SH.
Aşa, ca dactilografă, mă mulţumesc cu un program de la 8 la 4 şi o leafă de 25 de milioane de lei, din care 15 milioane stimulente lunar. Nici nu mor de foame, nici nu dau înainte.
Şi, evident, că cele 15 milioane mi se cuvin pentru că, dacă nu vă daţi seama, meseria de dactilografă a devenit extrem de rară. Pe vremea lui Răposatu, la această materie se dădea teză în liceele cu profil economic. Acum, de cînd cu netul şi cu copiii precoce care învaţă literele pe tastatură de la 4 ani, nici dactilografia nu mai e ce a fost. E mai mult decît atît: o meserie pe cale de dispariţie, care trebuie protejată. Cum? E, cum. Foarte simplu. Ajutăm dactilografele să-şi conserve meseria, plătindu-le spor, stimulente sau, cum spunea o reporteră adormită de la RTV ieri seară, suplimente.
Lăsînd gluma deoparte, nu pot să nu mă gîndesc cît de alienat e statul în care cotizez: un dascăl, responsabil de viitorul ţării primeşte 8 milioane şi nu vede o primă nici dacă livrează oameni de premiul nobel. Un doctor, responsabil de salvarea unor vieţi, are, la fel, o leafă de mizerie pînă aproape de pensie. Un pompier, da, un pompier, din ăia care au salvat bebeluşii de la Giuleşti, are 12 milioane de lei. Iar o dactilografă sau un şofer la Finanţe, pot ajunge la lefuri de peste 2.000 de lei, la stat. Un stat care dă din colţ în colţ că nu are cu ce plăti pensiile, cu ce alimenta spitalele, cu ce repara drumurile.
Unde este echitatea în societatea românească sau cît de echitabil este statul cînd taie salariile medicilor şi dascălilor dar le promite finanţiştilor că le rezolvă doleanţele, cu ajutorul unor tertipuri legislative.
Aşa, ca dactilografă, mă mulţumesc cu un program de la 8 la 4 şi o leafă de 25 de milioane de lei, din care 15 milioane stimulente lunar. Nici nu mor de foame, nici nu dau înainte.
Şi, evident, că cele 15 milioane mi se cuvin pentru că, dacă nu vă daţi seama, meseria de dactilografă a devenit extrem de rară. Pe vremea lui Răposatu, la această materie se dădea teză în liceele cu profil economic. Acum, de cînd cu netul şi cu copiii precoce care învaţă literele pe tastatură de la 4 ani, nici dactilografia nu mai e ce a fost. E mai mult decît atît: o meserie pe cale de dispariţie, care trebuie protejată. Cum? E, cum. Foarte simplu. Ajutăm dactilografele să-şi conserve meseria, plătindu-le spor, stimulente sau, cum spunea o reporteră adormită de la RTV ieri seară, suplimente.
Lăsînd gluma deoparte, nu pot să nu mă gîndesc cît de alienat e statul în care cotizez: un dascăl, responsabil de viitorul ţării primeşte 8 milioane şi nu vede o primă nici dacă livrează oameni de premiul nobel. Un doctor, responsabil de salvarea unor vieţi, are, la fel, o leafă de mizerie pînă aproape de pensie. Un pompier, da, un pompier, din ăia care au salvat bebeluşii de la Giuleşti, are 12 milioane de lei. Iar o dactilografă sau un şofer la Finanţe, pot ajunge la lefuri de peste 2.000 de lei, la stat. Un stat care dă din colţ în colţ că nu are cu ce plăti pensiile, cu ce alimenta spitalele, cu ce repara drumurile.
Unde este echitatea în societatea românească sau cît de echitabil este statul cînd taie salariile medicilor şi dascălilor dar le promite finanţiştilor că le rezolvă doleanţele, cu ajutorul unor tertipuri legislative.
duminică, 10 octombrie 2010
D'ale copilăriei
Fiică-mea şi-ar dori din tot sufletul să semănăm şi la păr. Adică să fiu blondă.
- Doamne-doamne m-a făcut brunetă mami şi, dacă m-aş vopsi blondă, mi-ar sta urât, i-am explicat motivele pentru care nu voi putea fi în veci blondă.
- Păi vezi, dacă nu mă asculţi, s-a revoltat ea. Cînd am fost la mare, ţi-am şi spus să nu mai stai aşa mult la soare, că te faci neagră. Dacă ai sta şi tu mai mult în apă, aşa ca mine, te-ai face blondă. Ce, ţi-e frică să nu te muşte apa
................................
O rudă de-a noastră va fi mămică. De băiat. Sexul nu este deocamdată important pentru fii-mea şi nu despre asta este povestea de azi. Viitoarea mămică se văita zilele trecute de o durere de rinichi şi, la sfatul bătrînilor, şi-a pus un şal de lînă în jurul mijlocului. Fii-mea, curioasă ca de obicei.
- Gina, de ce te-ai legat cu fularul
- Ca să nu răcească bebele.
- Care bebe
- Bebele meu din burtică.
- Păi şi nu era mai bine să-l încalţi cu botoşi. Mie, mamaie îmi spune tot timpul: Crina, încalţă-te, să nu răceşti.
..............
Într-o discuţie despre sarcină, copii, energie universală şi Dumnezeu, Crina îşi dă cu părerea:
- Eu am stat pe un norişor.
- Păi şi cine te-a adus la mami, norişorul
- Nu, Doamne-doamne. M-a lăsat să cresc puţin şi m-a pus la mami în burtică.
- Şi pe urmă.
- Şi pe urmă, doctorul a tăiat-o pe mami la burtică şi m-a scos pe mine.
- Păi copiii nu sunt aduşi de barză, întreabă gravida cu care povesteam.
- Care barză, copiii cresc la mami în burtică.
- Doamne-doamne m-a făcut brunetă mami şi, dacă m-aş vopsi blondă, mi-ar sta urât, i-am explicat motivele pentru care nu voi putea fi în veci blondă.
- Păi vezi, dacă nu mă asculţi, s-a revoltat ea. Cînd am fost la mare, ţi-am şi spus să nu mai stai aşa mult la soare, că te faci neagră. Dacă ai sta şi tu mai mult în apă, aşa ca mine, te-ai face blondă. Ce, ţi-e frică să nu te muşte apa
................................
O rudă de-a noastră va fi mămică. De băiat. Sexul nu este deocamdată important pentru fii-mea şi nu despre asta este povestea de azi. Viitoarea mămică se văita zilele trecute de o durere de rinichi şi, la sfatul bătrînilor, şi-a pus un şal de lînă în jurul mijlocului. Fii-mea, curioasă ca de obicei.
- Gina, de ce te-ai legat cu fularul
- Ca să nu răcească bebele.
- Care bebe
- Bebele meu din burtică.
- Păi şi nu era mai bine să-l încalţi cu botoşi. Mie, mamaie îmi spune tot timpul: Crina, încalţă-te, să nu răceşti.
..............
Într-o discuţie despre sarcină, copii, energie universală şi Dumnezeu, Crina îşi dă cu părerea:
- Eu am stat pe un norişor.
- Păi şi cine te-a adus la mami, norişorul
- Nu, Doamne-doamne. M-a lăsat să cresc puţin şi m-a pus la mami în burtică.
- Şi pe urmă.
- Şi pe urmă, doctorul a tăiat-o pe mami la burtică şi m-a scos pe mine.
- Păi copiii nu sunt aduşi de barză, întreabă gravida cu care povesteam.
- Care barză, copiii cresc la mami în burtică.
joi, 30 septembrie 2010
În sfârşit, Afluenza
Am aşteptat-o două săptămâni şi azi am bătut tot cartierul la picior să descopăr oficiul poştal de unde trebuia să o ridic.
Abia aştept să o savurez, chit că la birou părerile s-au împărţit deja. Una dintre fete îmi spune că e o carte tristă, o alta că este exact ce îmi trebuie pentru a evalua corect lucrurile. Din fundal, Oana spune, convinsă, că ea e prima care are nevoie de aşa ceva.
Cel mai important însă: cea mai bună prietenă a mea a descris-o ca fiind excelentă. De ce e important: Pentru că niciodată nu am avut aceleaşi gusturi la citit.
Abia aştept să o savurez, chit că la birou părerile s-au împărţit deja. Una dintre fete îmi spune că e o carte tristă, o alta că este exact ce îmi trebuie pentru a evalua corect lucrurile. Din fundal, Oana spune, convinsă, că ea e prima care are nevoie de aşa ceva.
Cel mai important însă: cea mai bună prietenă a mea a descris-o ca fiind excelentă. De ce e important: Pentru că niciodată nu am avut aceleaşi gusturi la citit.
D'ale copilăriei
Crina e primul fan al maşinuţei proprietate. Îi plac foarte mult "ochii" ei, în traducere pentru adulţi, farurile. Asta nu o împiedică însă să accepte că şi alte modele au calităţi importante, demne de luat în seamă.
În timpul unui spot tv la noul model Opel Astra, îi spun copilului cît de mult îmi place maşinuţa.
-Da, mami, şi mie îmi place foarte mult.
-Serios? Te-ai uitat la ochii ei?
- A, nu, asta îmi place că e mai vitează...
- Cum adică, mai vitează?
- Adică merge mai repede, tu nu vezi cum aleargă?
În timpul unui spot tv la noul model Opel Astra, îi spun copilului cît de mult îmi place maşinuţa.
-Da, mami, şi mie îmi place foarte mult.
-Serios? Te-ai uitat la ochii ei?
- A, nu, asta îmi place că e mai vitează...
- Cum adică, mai vitează?
- Adică merge mai repede, tu nu vezi cum aleargă?
miercuri, 29 septembrie 2010
Unde s-a împotmolit filantropia
Poliţia Capitalei îi ajută pe vînzătorii de ţigări netimbrate să se facă oameni cu carte de muncă. Scopul unei astfel decizii este eradicarea traficului cu ţigări de contrabandă, zice Poliţia într-un comunicat, preluat de agenţia Mediafax. Şi ca procesul să fie complet, poliţiştii uneia din secţii au afişat şi lista de oferte pentru sărmanii vînzători: tranşatori de carne, baby-sitter sau guvernante, başca meserii clasice şi la mare căutare precum frezor sau lăcătuş.
Am văzut ştirea mai devreme pe flux şi de atunci rîd, ca prostul, de cîte ori îmi aduc aminte.
Mi-i şi imaginez pe tuciuriii de la Piaţa Sudului, cu ghiulurile şi burţile atârnânde, plimbînd cărucioarele cu copiii altora prin parc sau îmbrăcaţi ca nişte subrete cu şorţ alb, boneţică, ştergând praful prin cine ştie ce căsoaie de miliardar. Da, deci, sărmanii de ei, au fost forţaţi să intre în reţelele de trafic cu ţigări netimbrate, nu au ales asta pentru că le curg banii. Nu, deloc iar poliţiştii şi-au dat seama de acest lucru după ce i-au amendat un an de zile şi ei nu au făcut nimic să-şi schimbe jobul.
Şi, evident, traficul cu ţigări netimbrate nu înfloreşte pentru că s-a dublat preţul pe piaţa legală, ci pentru că săracii oameni nu au mai găsit de lucru. E un raţionament perfect care confirmă bancurile cu poliţişti.
În ce ţară trăim, măi nene. În loc să prindem infractorii, îi compătimim. Incredibil.
Am văzut ştirea mai devreme pe flux şi de atunci rîd, ca prostul, de cîte ori îmi aduc aminte.
Mi-i şi imaginez pe tuciuriii de la Piaţa Sudului, cu ghiulurile şi burţile atârnânde, plimbînd cărucioarele cu copiii altora prin parc sau îmbrăcaţi ca nişte subrete cu şorţ alb, boneţică, ştergând praful prin cine ştie ce căsoaie de miliardar. Da, deci, sărmanii de ei, au fost forţaţi să intre în reţelele de trafic cu ţigări netimbrate, nu au ales asta pentru că le curg banii. Nu, deloc iar poliţiştii şi-au dat seama de acest lucru după ce i-au amendat un an de zile şi ei nu au făcut nimic să-şi schimbe jobul.
Şi, evident, traficul cu ţigări netimbrate nu înfloreşte pentru că s-a dublat preţul pe piaţa legală, ci pentru că săracii oameni nu au mai găsit de lucru. E un raţionament perfect care confirmă bancurile cu poliţişti.
În ce ţară trăim, măi nene. În loc să prindem infractorii, îi compătimim. Incredibil.
Supărare mare
Sunt curioasă cît de gravă a fost boacăna lui Cătălin Popa, de l-au schimbat prin memo intern. Am citit dimineaţă pe blogul lui Petrişor Obae informaţia şi apoi update-ul cu noul director general.
După cum suna informarea internă şi data de intrare în efectivitate, s-ar părea că a călcat pe cel mai înalt bec al trustului.
Mă întreb dacă există vreo legătură între schimbare şi secvenţele din interviul cu Vîntu, publicate de EVZ.
După cum suna informarea internă şi data de intrare în efectivitate, s-ar părea că a călcat pe cel mai înalt bec al trustului.
Mă întreb dacă există vreo legătură între schimbare şi secvenţele din interviul cu Vîntu, publicate de EVZ.
marți, 28 septembrie 2010
D'ale copilăriei
Fructe. Să consumăm cît mai multe fructe, de preferat proaspete.
În lumina acestor recomandări, îi bag în fiecare zi copilului pe sub nas mere, pere, prune, piersici, nectarine, struguri. Le alternez, e un adevărat festival de creativitate să o conving să mănânce. Evident, fii-mea e fan ce nu are voie ca, de exemplu, banane. Ar mînca o ladă o dată şi dacă ar fi nevoie m-ar vinde pe una.
Ultima invenţie de-a ei este legată de mere, pe care le mănîncă doar feliate şi aşezate pe farfuria preferată. Cînd nu are chef inventează:
-Mami, nu mai pot să mînânc merele astea(feliile adică).
- De ce, mama?
- Păi uită-te şi tu la ele, au îmbătrînit deja.
- Cum de ţi-ai dat seama?
- Păi s-au înegrit..
- Au oxidat feliile, mama.
- Ba nu, au îmbătrînit, nu vezi că au riduri ca mamaia?
În lumina acestor recomandări, îi bag în fiecare zi copilului pe sub nas mere, pere, prune, piersici, nectarine, struguri. Le alternez, e un adevărat festival de creativitate să o conving să mănânce. Evident, fii-mea e fan ce nu are voie ca, de exemplu, banane. Ar mînca o ladă o dată şi dacă ar fi nevoie m-ar vinde pe una.
Ultima invenţie de-a ei este legată de mere, pe care le mănîncă doar feliate şi aşezate pe farfuria preferată. Cînd nu are chef inventează:
-Mami, nu mai pot să mînânc merele astea(feliile adică).
- De ce, mama?
- Păi uită-te şi tu la ele, au îmbătrînit deja.
- Cum de ţi-ai dat seama?
- Păi s-au înegrit..
- Au oxidat feliile, mama.
- Ba nu, au îmbătrînit, nu vezi că au riduri ca mamaia?
luni, 27 septembrie 2010
Cît costă un strop de decenţă
Am înţeles că internetul defineşte libertatea deplină. Că poţi scrie tot ce-ţi trece prin cap, despre oricine şi despre orice. Că poţi provoca o catastrofă, dacă găseşti suficienţi gură cască, dispuşi să te creadă. Ce nu am înţeles este cît costă un strop de decenţă. Inclusiv netul are preţul lui.
Iar cel mai murdar lucru mi se pare să încerci să te dai un miel plăpînd când tu de fapt eşti lupul venit la stînă.
Aplici o dojană părintească pentru o acuzaţie extrem de gravă, la adresa competitorului tău, lansată de un elev repetent care mai şi recunoaşte lucrul ăsta. Teoretic, faci asta din solidaritate de breaslă şi respect pentru adversar, dar în realitate, dai întregii lumi informaţia falsă, retrasă între timp de autorul, urechist ca o puzderie din generaţia tînără de jurnalişti.
Şi ca un meseriaş într-ale profesiei, nu doar că readuci pe tapet informaţia, dar nici măcar nu respecţi regula nr. 1 a meseriei -punctul de vedere al celuilalt.
Cît costa efortul de a da un telefon şi de a decide dacă o astfel de prostie merită sau nu publicată. Pînă la urmă, ce valoare are ştirea la care pînă şi urechista a renunţat? Fix ZERO pentru mapamond, fie el virtual sau nu.
Iar cel mai murdar lucru mi se pare să încerci să te dai un miel plăpînd când tu de fapt eşti lupul venit la stînă.
Aplici o dojană părintească pentru o acuzaţie extrem de gravă, la adresa competitorului tău, lansată de un elev repetent care mai şi recunoaşte lucrul ăsta. Teoretic, faci asta din solidaritate de breaslă şi respect pentru adversar, dar în realitate, dai întregii lumi informaţia falsă, retrasă între timp de autorul, urechist ca o puzderie din generaţia tînără de jurnalişti.
Şi ca un meseriaş într-ale profesiei, nu doar că readuci pe tapet informaţia, dar nici măcar nu respecţi regula nr. 1 a meseriei -punctul de vedere al celuilalt.
Cît costa efortul de a da un telefon şi de a decide dacă o astfel de prostie merită sau nu publicată. Pînă la urmă, ce valoare are ştirea la care pînă şi urechista a renunţat? Fix ZERO pentru mapamond, fie el virtual sau nu.
Un reper
"Într-un mileniu, în două,
Stânca va fi nisip,
Fierul verigilor pulbere,
Oasele mele, molecule de calciu
Risipite în apă,
Suferinţa nimic"
Stânca va fi nisip,
Fierul verigilor pulbere,
Oasele mele, molecule de calciu
Risipite în apă,
Suferinţa nimic"
Mame nebune
-Copilul meu e cel mai frumos...
-Da, dar al meu este cel mai deştept...
-Degeaba vă lăudaţi, al meu va ieşi învingător.
-Da, mama are dreptate, eu sunt o divă.
Pare un dialog absurd, dar este doar un colaj din declaraţiile unor americance, mame de profesie, să le spun aşa, care-şi pregătesc fetele pentru următoarele generaţii de Iepuraşi.
Mamele cu pricina îşi cară fetele, cu vîrste cuprinse între cîteva luni şi 7 ani, la concursurile de Miss. Dar plimbatul cu maşina de la un capăt la altul al SUA nu este aşa o dramă- îmi imaginez că mamele au citit "Ultimul bărbat american" şi reeditează expediţia, dar la alte standarde.
Faza e că le chinuie pe bietele copile în încercarea de a le transforma în femei în miniatură. Cu părul vopsit, şuviţat, tapat, cu coafuri demne de naşa sau soacra mică,bronzate artificial şi cu manichiura french fetiţele de trei-patru-cinci ani se luptă pentru o coroană. Nu spun premiu pentru că, din explicaţiile lor, investiţia iniţială este mult peste marele premiu. După tapetarea asta artificială, nimic din ceea ce se vede pe scenă nu mai are legătură cu copilăria.
Dincolo de asta însă, cel mai mişto e când te uiţi la mamele cu pricina. Toate au peste 100 de kg, sunt deformate şi complet neîngrijite. Nu ar putea participa nici măcar la concursurile de frumuseţe XXL.
Cu cît copila este mai aptă pentru titlul de Regină a frumuseţii, cu atât mama ei arată mai jalnic şi este mai înverşunată pentru a cîştiga.
Bietele copile aleargă prin culise între două prezentări, să-şi schimbe coafura, să-şi dreagă genele cu mascara.
Nu ştii ce să faci, să te amuzi, să le plângi de milă sau să le acuzi pe mame de
abuz în formă continuă asupra copilăriei.
-Da, dar al meu este cel mai deştept...
-Degeaba vă lăudaţi, al meu va ieşi învingător.
-Da, mama are dreptate, eu sunt o divă.
Pare un dialog absurd, dar este doar un colaj din declaraţiile unor americance, mame de profesie, să le spun aşa, care-şi pregătesc fetele pentru următoarele generaţii de Iepuraşi.
Mamele cu pricina îşi cară fetele, cu vîrste cuprinse între cîteva luni şi 7 ani, la concursurile de Miss. Dar plimbatul cu maşina de la un capăt la altul al SUA nu este aşa o dramă- îmi imaginez că mamele au citit "Ultimul bărbat american" şi reeditează expediţia, dar la alte standarde.
Faza e că le chinuie pe bietele copile în încercarea de a le transforma în femei în miniatură. Cu părul vopsit, şuviţat, tapat, cu coafuri demne de naşa sau soacra mică,bronzate artificial şi cu manichiura french fetiţele de trei-patru-cinci ani se luptă pentru o coroană. Nu spun premiu pentru că, din explicaţiile lor, investiţia iniţială este mult peste marele premiu. După tapetarea asta artificială, nimic din ceea ce se vede pe scenă nu mai are legătură cu copilăria.
Dincolo de asta însă, cel mai mişto e când te uiţi la mamele cu pricina. Toate au peste 100 de kg, sunt deformate şi complet neîngrijite. Nu ar putea participa nici măcar la concursurile de frumuseţe XXL.
Cu cît copila este mai aptă pentru titlul de Regină a frumuseţii, cu atât mama ei arată mai jalnic şi este mai înverşunată pentru a cîştiga.
Bietele copile aleargă prin culise între două prezentări, să-şi schimbe coafura, să-şi dreagă genele cu mascara.
Nu ştii ce să faci, să te amuzi, să le plângi de milă sau să le acuzi pe mame de
abuz în formă continuă asupra copilăriei.
Din weekend
*Trebuie să iau o piatră în gură:)
La solicitarea principalului meu fan,fii-mea, ieri am acceptat un biss la festivalul de cuisine pe care l-am dat sîmbătă.
Recunosc, a durat ceva până m-am hotărât, însă am cedat argumentului suprem: "mamaie îmi face tot timpul gogoşi. Tu de ce nu faci niciodată....".
Drept urmare, pentru prima oară în viaţă, am făcut gogoşi. Evident, după reţetă şi consultări telefonice cu experţii, ca să fiu sigură că va fi un succes de casă.
Care a şi venit în scurtă vreme. În primul rând, nu mai puteam s-o dezlipesc pe fii-mea de farfurie, în al doilea rînd, din ele s-a înfruptat şi prietena mea care a început să se certe cu fetiţa ei, care are dreptul să mănânce mai multe.
Şi nu în ultimul rînd, am mîncat şi eu din ele şi mi-am adus aminte de gogoşile făcute de bunica mea.
Îmbătată de succes, mi-am propus ca în următorul weekend să experimentez următoarele:
papanaşi
şi mămăligă.
O să dau anunţ că-mi angajaez consultanţi:)
La solicitarea principalului meu fan,fii-mea, ieri am acceptat un biss la festivalul de cuisine pe care l-am dat sîmbătă.
Recunosc, a durat ceva până m-am hotărât, însă am cedat argumentului suprem: "mamaie îmi face tot timpul gogoşi. Tu de ce nu faci niciodată....".
Drept urmare, pentru prima oară în viaţă, am făcut gogoşi. Evident, după reţetă şi consultări telefonice cu experţii, ca să fiu sigură că va fi un succes de casă.
Care a şi venit în scurtă vreme. În primul rând, nu mai puteam s-o dezlipesc pe fii-mea de farfurie, în al doilea rînd, din ele s-a înfruptat şi prietena mea care a început să se certe cu fetiţa ei, care are dreptul să mănânce mai multe.
Şi nu în ultimul rînd, am mîncat şi eu din ele şi mi-am adus aminte de gogoşile făcute de bunica mea.
Îmbătată de succes, mi-am propus ca în următorul weekend să experimentez următoarele:
papanaşi
şi mămăligă.
O să dau anunţ că-mi angajaez consultanţi:)
joi, 23 septembrie 2010
D'ale copilăriei
La acest post, ar fi mers titlul "Grădiniţa, ca o povară". Pentru că nu ne place să dormim la grădi. De fapt, nu ne omorîm nici cu ceilalţi colegi prea mult. Ne-ar plăcea o grădi la care să fim doar noi şi doamna şi un munte de jucării.
Evident, încercăm din răsputeri să implementăm această dorinţă aşa încît am decis că cel mai bun loc pentru noi ar fi la catedră.
În fiecare dimineaţă, Crina se duce la grădi, îşi ia scăunelul şi se aşează fix lîngă scaunul educatoarei. CU faţa la ea şi cu spatele la restul clasei.
În fiecare seară, de două săptămâni, avem aceeaşi discuţie:
- Mami, mie nu-mi place să dorm la grădi.
- De ce, mama, o întreb afectată.
-Nu-mi plac băieţeii de acolo.
- De ce, mama?
- Uite, ei fac foarte multă gălăgie. Fac atîta gălăgie că îmi intră în inimă.
-Aha, şi pe unde iese mama, gălăgia asta?
- E, pe unde, prin urechi, bineînţeles.
- Serios? Eu credeam că iese prin degetele de la picioare.
- Cum să iasă pe acolo? Ce, ai văzut tu, vreo gaura la picioare?
Evident, încercăm din răsputeri să implementăm această dorinţă aşa încît am decis că cel mai bun loc pentru noi ar fi la catedră.
În fiecare dimineaţă, Crina se duce la grădi, îşi ia scăunelul şi se aşează fix lîngă scaunul educatoarei. CU faţa la ea şi cu spatele la restul clasei.
În fiecare seară, de două săptămâni, avem aceeaşi discuţie:
- Mami, mie nu-mi place să dorm la grădi.
- De ce, mama, o întreb afectată.
-Nu-mi plac băieţeii de acolo.
- De ce, mama?
- Uite, ei fac foarte multă gălăgie. Fac atîta gălăgie că îmi intră în inimă.
-Aha, şi pe unde iese mama, gălăgia asta?
- E, pe unde, prin urechi, bineînţeles.
- Serios? Eu credeam că iese prin degetele de la picioare.
- Cum să iasă pe acolo? Ce, ai văzut tu, vreo gaura la picioare?
marți, 21 septembrie 2010
Cum scapi de criză? O înlocuieşti cu alta
De câteva zile mă tot bîntuie povestea unor cunoştinţe care au ajuns la divorţ după ce criza i-a adus în pragul falimentului personal. Au slujbe dar au pierdut angajamentele din anii trecuţi şi s-au trezit că nu se mai pot achita la timp de datorii.
În cîteva luni, bătălia cu creditorii a produs efecte colaterale iar criza financiară s-a transformat într-una, existenţială. Sufrageria spaţioasă a devenit ringul certurilor între cei doi parteneri. Lupta nu s-a soldat cu vreun KO. Bătălia s-a terminat însă cu o dezertare.
Şi cum nici o întâmplare nu e întâmplătoare, răspunsul la întrebările care nu-mi dădeau pace a venit după o discuţie cu o prietenă. Ca din întâmplare, mi-a spus "unii confundă nevoile cu dorinţele".
În cîteva luni, bătălia cu creditorii a produs efecte colaterale iar criza financiară s-a transformat într-una, existenţială. Sufrageria spaţioasă a devenit ringul certurilor între cei doi parteneri. Lupta nu s-a soldat cu vreun KO. Bătălia s-a terminat însă cu o dezertare.
Şi cum nici o întâmplare nu e întâmplătoare, răspunsul la întrebările care nu-mi dădeau pace a venit după o discuţie cu o prietenă. Ca din întâmplare, mi-a spus "unii confundă nevoile cu dorinţele".
luni, 20 septembrie 2010
Pe metereze
Gata,am luat-o de coadă. Am început grădiniţa. Anul 2, e adevărat, dar cu emoţii cît palatul parlamentului pentru noi, adulţii. Avem sau nu pat, cum o fi educatoarea, dar mîncarea, se va acomoda în noua grupă? Ne-am molfăit grijile vreo trei zile, ne-am ascuns emoţiile în spatele buchetului de flori şi am purces la drum.
-Grupa mijlocie 4....
- Urcaţi pe scări şi lîngă sala pe care scrie Grupa mică, Elefănţeii...
Nu am reţinut nimic din ce mi s-a spus, aşa încît, după ce am văzut uşa pe care scria "Elefănţeii", am făcut stînga-mprejur, convinsă că femeia care ne-a direcţionat a vrut să facă mişto şi ne-a trimis la baie. Coborîm, întrebăm şi refacem drumul a doua oară.
De data asta, descoperim uşa pe care scria mare: Grupa mijlocie 4.
Deschid uşa şi introduc copilul, mai mult ca să-mi fac mie curaj. Ziceai că ne ducem la tăiere.
Mai curajoasă, fii-mea se înfige în buchetul de trandafiri, cam prăpădiţi, recunosc- era ultimul buchet- şi se duce spre una dintre educatoare. Evident, o alege după tinereţe şi gradul de cochetărie,aşa că se duce la educatoarea secundară. Îi dă florile, după care dă roată o privire prin clasă, se întoarce spre mine şi o văd cum lasă buza.
-Eu nu vreau să stau aici. Vreau acasă.
I-am explicat că grădiniţa e serviciul ei şi că dacă este de acord putem facem schimb. Mă duc eu la grădiniţă şi merge ea la job în locul meu.
Cu candoarea specifică, fiimea îmi spune calmă că e de acord, deci ea poate pleca.
Am luat-o cu binişorul, am convins-o să schimbăm încălţările de stradă cu botoşii de grădiniţă şi o luăm de la capăt cu explicaţiile. Lacrimile, cît bobul de strugure, i se rostogolesc pe obraji. Înţelege că schimbul propus a fost o glumă şi că va trebui să stea la serviciul ei.
Ca prin minune, apare însă educatoarea. Principala, de data asta. Întinde mîinile spre fiimea, o întreabă dacă nu vrea să meargă să vadă jucăriile.
Fiimea îi zîmbeşte larg, lacrimile se evaporă şi pleacă cu educatoarea.
Rămîn prostită de ce înseamnă puterea de convingere. Mă uit la bărbatu-meu şi ca doi zăpăciţi, începem să deschidem şi să închidem uşile dulapurilor, să găsim unul liber. Îl găsim într-un final.
Cînd să plecăm, ne dăm seama că nu am lăsat şi nu am luat nici un contact de la grădi.
Mă întorc şi îmi bag capul furiş pe uşă. Educatoarea mă vede şi vine repede. Facem schimb de cărţi de vizită.
Prima zi de grădi a început. Cu bine, aş spune eu.
Fii-mea, mai curajoasă ca mama ei, s-a înfipt în buchetul de trandafiri şi băţoasă a intrat prima în clasă
-Grupa mijlocie 4....
- Urcaţi pe scări şi lîngă sala pe care scrie Grupa mică, Elefănţeii...
Nu am reţinut nimic din ce mi s-a spus, aşa încît, după ce am văzut uşa pe care scria "Elefănţeii", am făcut stînga-mprejur, convinsă că femeia care ne-a direcţionat a vrut să facă mişto şi ne-a trimis la baie. Coborîm, întrebăm şi refacem drumul a doua oară.
De data asta, descoperim uşa pe care scria mare: Grupa mijlocie 4.
Deschid uşa şi introduc copilul, mai mult ca să-mi fac mie curaj. Ziceai că ne ducem la tăiere.
Mai curajoasă, fii-mea se înfige în buchetul de trandafiri, cam prăpădiţi, recunosc- era ultimul buchet- şi se duce spre una dintre educatoare. Evident, o alege după tinereţe şi gradul de cochetărie,aşa că se duce la educatoarea secundară. Îi dă florile, după care dă roată o privire prin clasă, se întoarce spre mine şi o văd cum lasă buza.
-Eu nu vreau să stau aici. Vreau acasă.
I-am explicat că grădiniţa e serviciul ei şi că dacă este de acord putem facem schimb. Mă duc eu la grădiniţă şi merge ea la job în locul meu.
Cu candoarea specifică, fiimea îmi spune calmă că e de acord, deci ea poate pleca.
Am luat-o cu binişorul, am convins-o să schimbăm încălţările de stradă cu botoşii de grădiniţă şi o luăm de la capăt cu explicaţiile. Lacrimile, cît bobul de strugure, i se rostogolesc pe obraji. Înţelege că schimbul propus a fost o glumă şi că va trebui să stea la serviciul ei.
Ca prin minune, apare însă educatoarea. Principala, de data asta. Întinde mîinile spre fiimea, o întreabă dacă nu vrea să meargă să vadă jucăriile.
Fiimea îi zîmbeşte larg, lacrimile se evaporă şi pleacă cu educatoarea.
Rămîn prostită de ce înseamnă puterea de convingere. Mă uit la bărbatu-meu şi ca doi zăpăciţi, începem să deschidem şi să închidem uşile dulapurilor, să găsim unul liber. Îl găsim într-un final.
Cînd să plecăm, ne dăm seama că nu am lăsat şi nu am luat nici un contact de la grădi.
Mă întorc şi îmi bag capul furiş pe uşă. Educatoarea mă vede şi vine repede. Facem schimb de cărţi de vizită.
Prima zi de grădi a început. Cu bine, aş spune eu.
Fii-mea, mai curajoasă ca mama ei, s-a înfipt în buchetul de trandafiri şi băţoasă a intrat prima în clasă
marți, 7 septembrie 2010
Sărbătoare la zi mare
Maximă surpriză ieri: copilul meu e născut la zi mare. Însuşi prim-ministrul României e născut pe 6 septembrie.
Slavă Domnului, noi nu am avut motive să ne sărbătorim încuiate în casă, aşa cum a fost cazul dlui Boc.
Ce ne dorim, la 4 ani.
Să ajungem doctoriţe-dansatoare, ca să îmbinăm utilul cu plăcutul.
Şi mai vrem de la mami, un bebeluş roz cu suzetă. Nu unul adevărat, ci unul în cutie care să mai şi tacă din cînd în când.
Ne dorim să "explodăm" natura şi să studiem stelele.
-Ador stelele mami. Uite, o vezi pe aia mare. Ea este educatoarea stelelor...
- De ce se numeşte, mami, educatoare.
- Pentru că le învaţă pe unde să meargă ca să nu cadă din cer......
Şi cu asta depăşim pragul de 4 ani.
Slavă Domnului, noi nu am avut motive să ne sărbătorim încuiate în casă, aşa cum a fost cazul dlui Boc.
Ce ne dorim, la 4 ani.
Să ajungem doctoriţe-dansatoare, ca să îmbinăm utilul cu plăcutul.
Şi mai vrem de la mami, un bebeluş roz cu suzetă. Nu unul adevărat, ci unul în cutie care să mai şi tacă din cînd în când.
Ne dorim să "explodăm" natura şi să studiem stelele.
-Ador stelele mami. Uite, o vezi pe aia mare. Ea este educatoarea stelelor...
- De ce se numeşte, mami, educatoare.
- Pentru că le învaţă pe unde să meargă ca să nu cadă din cer......
Şi cu asta depăşim pragul de 4 ani.
luni, 30 august 2010
Update: TVR, în curăţenie
Incredibil. Eu nu ştiu unde au învăţat management băieţii ăştia care ajung în poziţii cheie la stat.
Noul şef al TVR se plînge că nu mai sunt bani, dar face angajări. Îl scoate pe Cernat de pe linia moartă unde fusese tras de turcii de la Dogan şi îl aduce să se ocupe de "Champions League". Oare face muncă patriotică, băiatul ăsta care are de întreţinut două case sau dl preşedinte vrea să-şi justifice noua organigramă.
În armata aia de reporteri şi prezentatori de la TVR, nu s-o găsi niciunul care să fie pasionat de fotbal şi capabil să administreze un aşa proiect important.
Noul şef al TVR se plînge că nu mai sunt bani, dar face angajări. Îl scoate pe Cernat de pe linia moartă unde fusese tras de turcii de la Dogan şi îl aduce să se ocupe de "Champions League". Oare face muncă patriotică, băiatul ăsta care are de întreţinut două case sau dl preşedinte vrea să-şi justifice noua organigramă.
În armata aia de reporteri şi prezentatori de la TVR, nu s-o găsi niciunul care să fie pasionat de fotbal şi capabil să administreze un aşa proiect important.
TVR intră în curăţenie
E o info, de acolo, din sînul evenimentelor.
După ce şi-a angajat consilieri, ca orice manager care se respectă, domnul preşedinte cel nou a făcut o mică şedinţă. Cu micii şefi de prin TVR, mici dar mulţi la număr ca moştenire. A venit grav în sală, s-a aşzat grav pe un scaun şi pe un ton şi mai grav le-a spus că nu sunt bani. În consecinţă, le ia bonurile de masă.
De luna asta. Şi, poate că nu de tot. Un trimestru, doar.
Marele şef ar fi vrut să le taie din august, dar s-a trezit să-şi anunţe negrişorii fix în ziua de bonuri, deci risca un scandal imens. În consecinţă, cu mărinimie, a spus- bine, dar de luna viitoare, gata.
La fel de grav le-a spus şi că va face o nouă organigramă. Ca orice manager care se respectă.
Ce nu înţeleg eu este, de ce nu face o analiză a ceea ce merge bine şi ce nu, înainte de a schimba organigrama. Nu am nimic împotriva ideii, dar m-am săturat de oameni care întîi taie şi pe urmă măsoară sau pun carul înaintea boilor.
După ce şi-a angajat consilieri, ca orice manager care se respectă, domnul preşedinte cel nou a făcut o mică şedinţă. Cu micii şefi de prin TVR, mici dar mulţi la număr ca moştenire. A venit grav în sală, s-a aşzat grav pe un scaun şi pe un ton şi mai grav le-a spus că nu sunt bani. În consecinţă, le ia bonurile de masă.
De luna asta. Şi, poate că nu de tot. Un trimestru, doar.
Marele şef ar fi vrut să le taie din august, dar s-a trezit să-şi anunţe negrişorii fix în ziua de bonuri, deci risca un scandal imens. În consecinţă, cu mărinimie, a spus- bine, dar de luna viitoare, gata.
La fel de grav le-a spus şi că va face o nouă organigramă. Ca orice manager care se respectă.
Ce nu înţeleg eu este, de ce nu face o analiză a ceea ce merge bine şi ce nu, înainte de a schimba organigrama. Nu am nimic împotriva ideii, dar m-am săturat de oameni care întîi taie şi pe urmă măsoară sau pun carul înaintea boilor.
Deja vu!
Pe cuvînt, asta este senzaţia citind ştirea cu partidul lui DD care a ajuns la 20% in sondaje. M-aş spăla cu apă rece pe faţă, ca să-mi revin, dar sînt răcită cobză şi trebuie să-mi protejez şi ultimul neuron rămas negripat.
Nu mă pricep la politică, deci nu îmi permit să emit judecăţi de valoare, dar cred că măcar unele de bun simţ tot pot să am.
Mi se pare că partidul lui DD este sperietoarea cu care onor PD-L, în corzi dar în cădere libere, încearcă să ne spună că "alţii e mai răi". Ceva de genul, dacă nu ne vreţi pe noi, uitaţi ce vine din urmă. E acelaşi scenariu folosit la alegerile prezidenţiale din 2000 cînd a fost trimisă la înaintare sperietoarea Vadim. Alternativa a fost Iliescu şi, deşi şi-au muşcat degetele pînă la sînge, toţi "telectualii" ţării ăsteia au votat cu bunicuţa.
Cam aşa îmi miroase acum şi povestea cu partidul lui DD. Mai ales că, zilele trecute, un "documentar" dat de OTV, în sine un sondaj făcut prin Olteniţa, arăta că nici drojdierii de acolo nu-l votau pe motiv că partidul e nou.
So, de ce ne pierdem vremea, transformînd un escroc într-o victimă-erou.
Nu mă pricep la politică, deci nu îmi permit să emit judecăţi de valoare, dar cred că măcar unele de bun simţ tot pot să am.
Mi se pare că partidul lui DD este sperietoarea cu care onor PD-L, în corzi dar în cădere libere, încearcă să ne spună că "alţii e mai răi". Ceva de genul, dacă nu ne vreţi pe noi, uitaţi ce vine din urmă. E acelaşi scenariu folosit la alegerile prezidenţiale din 2000 cînd a fost trimisă la înaintare sperietoarea Vadim. Alternativa a fost Iliescu şi, deşi şi-au muşcat degetele pînă la sînge, toţi "telectualii" ţării ăsteia au votat cu bunicuţa.
Cam aşa îmi miroase acum şi povestea cu partidul lui DD. Mai ales că, zilele trecute, un "documentar" dat de OTV, în sine un sondaj făcut prin Olteniţa, arăta că nici drojdierii de acolo nu-l votau pe motiv că partidul e nou.
So, de ce ne pierdem vremea, transformînd un escroc într-o victimă-erou.
joi, 26 august 2010
Din rahat bici
O auzeam pe mama, în copilărie spunînd: să faci din rahat bici şi să mai şi trosnească. Nu ştiu cît timp mi-a luat pînă să pricep sensul, însă îl folosesc din cînd în cînd atunci cînd o chestie mi se pare absolut imposibil de realizat.
Expresia asta îmi trece prin cap, ori de cîte ori mai aud de DD la parchet. Mai mult, mi se pare că omul ăsta este ajutat de parchet să devină bici.
Chiar dacă omul s-a obişnuit să trăiască pe picior mare, nu cred în ruptul capului că le-a cerut berarilor şpagă de 25 de milioane de euro. Trebuie să ai probleme sus la mansardă, să ceri o şpagă mai mare decît au băgat în fabrică de la cumpărarea terenului şi pînă la construcţia reţelei de distribuţie. Şi, la fel, cred că tre să ai probleme la mansardă, dacă ai primit o astfel de ameninţare şi parchetul iese cu subiectul după mai mult de un an de cînd s-a produs.
Pe scurt: una din două. Ori DD are pe cineva în parchet care se visează premier sau ministru al justiţiei, după ce cîştigă partidul lui DD alegerile, ori DD îşi bate joc de oamenii de investigaţie şi le vinde gogoşi de genul transport săptămînal 10-11tone de lingouri de auro sau cocaină.
Expresia asta îmi trece prin cap, ori de cîte ori mai aud de DD la parchet. Mai mult, mi se pare că omul ăsta este ajutat de parchet să devină bici.
Chiar dacă omul s-a obişnuit să trăiască pe picior mare, nu cred în ruptul capului că le-a cerut berarilor şpagă de 25 de milioane de euro. Trebuie să ai probleme sus la mansardă, să ceri o şpagă mai mare decît au băgat în fabrică de la cumpărarea terenului şi pînă la construcţia reţelei de distribuţie. Şi, la fel, cred că tre să ai probleme la mansardă, dacă ai primit o astfel de ameninţare şi parchetul iese cu subiectul după mai mult de un an de cînd s-a produs.
Pe scurt: una din două. Ori DD are pe cineva în parchet care se visează premier sau ministru al justiţiei, după ce cîştigă partidul lui DD alegerile, ori DD îşi bate joc de oamenii de investigaţie şi le vinde gogoşi de genul transport săptămînal 10-11tone de lingouri de auro sau cocaină.
miercuri, 25 august 2010
Cînd faci haz de necaz, reuşeşti să treci mai uşor peste o grămadă de porcării care ţi se întîmplă. Sunt situaţii cînd prostiile guvernamentale ar fi infinit mai savuroase decît perlele de la Bac.
Într-o "specială" pe RTV, consultantul Gabi Biris, m-a distrat teribil.
- După ce a citit ordonanţa 58, asta cu noile taxe, şi normele metodologice, omul a ajuns la concluzia că oricît s-ar strădui, pînă şi cei mai disciplinaţi contributori sunt pasibili de amenda. Ordonanţa şi normele se bat cap în cap. Ca să respecţi ordonanţa, trebuie musai să încalci normele iar dacă nu respecţi normele nu ai cum să aplici prevederile ordonanţei.
- Altă poantă faină din legea cu pricina: formula după care se calculează contribuţia la pensii, spune că dacă ai drepturi de auto şi vrei o pensie decentă, tre să contribui 105 ani. Da, e corectă, cifra. Formula de calcul e în aşa fel construită pentru cei care completează contribuţia la pensii(că de fapt, asta se întîmplă), aşa încît dacă vrei să ai o pensie identică cu o persoană cu acelaşi venit dar pe cartea de muncă ar trebui să cotizezi o perioadă de trei ori mai lungă. Îţi dai seama cum ar fi să-ţi faci un plan de pensie pe 105 ani.
Hai, că dacă nu ar fi tîmpiţi, aş zice că sunt nişte umorişti de mare clasă, oamenii care fac legile în ţara asta.
- Tot din aceeaşi categorie: un articol din lege spune că eşti pasibil de amendă de maxim 50 de milioane, dacă nu ti-ai depus declaraţia. Deci, statul te sancţionează nu pentru că nu plăteşti dările ci pentru că nu le anunţi. Ok. Şi ne mai plîngem că nu sunt bani în ţară.
- Faza cea mai mişto mi s-a părut însă asta cu amenda pentru că ai întîrziat cu contribuţia la şomaj. Oameni buni, cum dracu să ameninţi pe cineva cu o amendă de peste 1.000 de euro, pentru că a întîrziat să depună o declaraţie, din care rezultă că are de plătit lunar o taxă de 2 euro. Am făcut un calcul cu o prietenă, şi am descoperit că la un venit de vreo 400 de euro lunar, contributia la somaj e de de 8,89 lei. Si pentru asta tre sa se duca lunar la agenţie sau sa trimita prin poştă.
Nu înţeleg de ce nu se acceptă o declaraţie estimativă, cu rectificare la final de an.
- Prietena mea are şi altă dilemă: ea e pensionar şi colaborează pe drepturi de autor. De ce să mai cotizeze la pensii, că oricum nu-i recalculează nimeni contribuţia şi, implicit pensia.
- O dilemă asemănătoare am şi eu: dacă pe cartea de muncă, eu achit o contribuţie la sănătate, de ce mă obligă statul să scot mai mulţi bani din buzunar. Nu sunt în ilegalitate, merg pe contribuţia minimă pentru că aşa am ales eu. Oricum merg la privat cînd am nevoie şi dau şpagă în spital cînd este cazul.
- Şi încă o întrebare care mi s-a părut perfect justificată, deşi niciodată nu m-am omorît după Norica Nicolai: de ce sistemul sanitar este considerat bugetar, cînd cotizaţiile se plătesc de firme şi companii, există o instituţie care administrează banii- CNAS. De ce nu funcţionează după modelul sistemului de pensii din magistratură sau după modelul din sistemul militar. CNAS are un consiliu de administraţie format din 17 membri. Cotizaţiile anuale se ridică la 4 miliarde de euro.
Într-o "specială" pe RTV, consultantul Gabi Biris, m-a distrat teribil.
- După ce a citit ordonanţa 58, asta cu noile taxe, şi normele metodologice, omul a ajuns la concluzia că oricît s-ar strădui, pînă şi cei mai disciplinaţi contributori sunt pasibili de amenda. Ordonanţa şi normele se bat cap în cap. Ca să respecţi ordonanţa, trebuie musai să încalci normele iar dacă nu respecţi normele nu ai cum să aplici prevederile ordonanţei.
- Altă poantă faină din legea cu pricina: formula după care se calculează contribuţia la pensii, spune că dacă ai drepturi de auto şi vrei o pensie decentă, tre să contribui 105 ani. Da, e corectă, cifra. Formula de calcul e în aşa fel construită pentru cei care completează contribuţia la pensii(că de fapt, asta se întîmplă), aşa încît dacă vrei să ai o pensie identică cu o persoană cu acelaşi venit dar pe cartea de muncă ar trebui să cotizezi o perioadă de trei ori mai lungă. Îţi dai seama cum ar fi să-ţi faci un plan de pensie pe 105 ani.
Hai, că dacă nu ar fi tîmpiţi, aş zice că sunt nişte umorişti de mare clasă, oamenii care fac legile în ţara asta.
- Tot din aceeaşi categorie: un articol din lege spune că eşti pasibil de amendă de maxim 50 de milioane, dacă nu ti-ai depus declaraţia. Deci, statul te sancţionează nu pentru că nu plăteşti dările ci pentru că nu le anunţi. Ok. Şi ne mai plîngem că nu sunt bani în ţară.
- Faza cea mai mişto mi s-a părut însă asta cu amenda pentru că ai întîrziat cu contribuţia la şomaj. Oameni buni, cum dracu să ameninţi pe cineva cu o amendă de peste 1.000 de euro, pentru că a întîrziat să depună o declaraţie, din care rezultă că are de plătit lunar o taxă de 2 euro. Am făcut un calcul cu o prietenă, şi am descoperit că la un venit de vreo 400 de euro lunar, contributia la somaj e de de 8,89 lei. Si pentru asta tre sa se duca lunar la agenţie sau sa trimita prin poştă.
Nu înţeleg de ce nu se acceptă o declaraţie estimativă, cu rectificare la final de an.
- Prietena mea are şi altă dilemă: ea e pensionar şi colaborează pe drepturi de autor. De ce să mai cotizeze la pensii, că oricum nu-i recalculează nimeni contribuţia şi, implicit pensia.
- O dilemă asemănătoare am şi eu: dacă pe cartea de muncă, eu achit o contribuţie la sănătate, de ce mă obligă statul să scot mai mulţi bani din buzunar. Nu sunt în ilegalitate, merg pe contribuţia minimă pentru că aşa am ales eu. Oricum merg la privat cînd am nevoie şi dau şpagă în spital cînd este cazul.
- Şi încă o întrebare care mi s-a părut perfect justificată, deşi niciodată nu m-am omorît după Norica Nicolai: de ce sistemul sanitar este considerat bugetar, cînd cotizaţiile se plătesc de firme şi companii, există o instituţie care administrează banii- CNAS. De ce nu funcţionează după modelul sistemului de pensii din magistratură sau după modelul din sistemul militar. CNAS are un consiliu de administraţie format din 17 membri. Cotizaţiile anuale se ridică la 4 miliarde de euro.
Update: Cu sau fără pat la grădiniţă
Veşti noi de la grădiniţă: avem pat. În prima zi de grădi, deci pe 13 septembrie, vom avea încă o certitudine: cu sau fără colege în pat.
marți, 24 august 2010
Povestiri din presa 2
Vînzoleala de zilele astea cu deplasarea plătită de Roşia Montană, m-a făcut să-mi amintesc vreo două tărăşenii din presă, petrecute acum vreo cîţiva ani.
Era iarnă, în apropierea Crăciunului, cînd companii şi instituţii de stat sau private obişnuiau să ofere o cupă de şampanie, la o conferinţă de bilanţ. La plecare, invitaţii primeau ceva promoţionale: o agendă, un pix, etc. Specializarea mea era energia, însă şeful meu mă încălţase şi cu Ministerul Muncii, după ce a restructurat o colegă.
Înainte de Crăciun, am primit invitaţii la întîlnirile de bilanţ de care tocmai povesteam. Aveam două care se desfăşurau simultan: una la Hidroelectrica, alta la Minister. Am ales Hidroelectrica, pentru că erau mai aproape de stilul meu de a fi. Nu-mi plăcea ministrul muncii de atunci, Marian Sîrbu, mi se părea un personaj alunecos. Am ciocnit şampania, mi-am luat bricheta şi calendarul cu hidrocentrale şi mi-am văzut de treabă.
La vreo două zile, m-am trezit chemată în biroul redactorului şef, pentru un scurt raport:
- Ai primit invitaţie de la Ministerul Muncii, mă întreabă redactorul şef.
- Da, dar nu am putut să ajung pentru că aveam o altă conferinţă la aceeaşi oră, îi răspund.
-Deci, nu ai luat şpaga de la ei, spune el.
- Ce şpagă, întreb blocată.
- O să afli la momentul potrivit. Vreau să ştii că, mîine, va fi publicată lista cu toţi cei care au primit şpagă şi dacă eşti pe listă, zbori din ziar.
Am ieşit din birou, nu înţelegeam nimic. Am sunat-o pe prietena mea de la Libertatea, de pe muncă. Jenată, fata îmi spune toată povestea:
-"M-am dus ieri la conferinţă şi la plecare, ministrul ne-a înmînat cîte un plic- felicitare pe care ne-a rugat să-l deschidem mai tirziu. La redacţie, am găsit în el două milioane de lei. L-am sunat imediat, l-am întrebat ce e cu acei bani şi mi-a spus că la minister au decis să dea fiecărui jurnalist acreditat acea sumă de bani. În loc de cadou de Crăciun. Un soi de primă de porc. I-am spus că nu-i pot primi şi că mă duc să-i dau înapoi. Mi-a spus că el nu mai e la minister.
A doua zi dimineaţă, m-am oprit într-un magazin şi i-am luat ministrului un cadou: o curea, un parfum, etc. Le-am împachetat frumos, am luat bon, m-am dus la Minister şi i le-am lăsat la cabinet. Bonul l-am păstrat şi l-am arătat în redacţie".
M-am lămurit, aşadar, ce era cu şpaga. Întrebarea următoare era de unde a apărut informaţia, pentru că eram convinsă că nici unul din cei prezenţi la conferinţă nu s-a apucat să bată toba.
Tărăşenia avea să fie dezvlăuită la scurt timp. Ca şi mine, alţi reporteri acreditaţi nu au participat la conferinţă, deci au ratat cadoul ministrului. Banii s-au epuizat însă, cîteva plicuri ajungînd şi la cameramanii şi sunetiştii care însoţesc echipele de tv la conferinţe.
Unul dintre cei lăsaţi pe dinafară, deranjat se pare, că a rămas fără plic a făcut mare tam-tam.
Eu mi-am anunţat redactorul şef că dacă apar în ziar pe vreo listă, cu vreo semnătură, dau în judecată Ministerul.
Nu a fost cazul. Lista nu a fost făcută publică niciodată.
A doua tărăşenie, de rîsul-plînsul. Tot, cam acum zece ani, o companie petrolieră îşi externaliza serviciile suport, într-o firmuliţă de casă. Condusă de un puternic lider sindical. Firmuliţa îşi face serviciu de PR, care ne invită pe jurnaliştii specializaţi în energie să ne cunoaştem. Foarte elegantă atitudinea, accept invitaţia.
Cînd ajung la sediu, descopăr că stau la coadă. Pentru ce? Pentru întlnirea cu directorul de comunicare. Femeia organiza întîlniri one-to-one, dar estimase prost timpul de discuţie cu fiecare reporter în parte.
Îmi vine rîndul, ea o tipă drăguţă, îmi plasează o mapă de presă, eu decid să-mi păstrez întrebările nesimţite pentru altă dată şi alt director şi dau să plec. Căînd să ies, îmi întinde o pungă.
Ce e înăuntru?
Un mic cadou, care ne reprezintă, răspunde ea.
Nu, nu era o sondă, nu luaţi mot-a-mot exprimarea ei. Era un aparat foto, o cameră foto, dacă nu mă înşel. Conform regulamentului intern, merg la şeful meu direct, îi arăt obiectul şi îl întreb ce facem.
Şeful zice<<>>.
Zis şi făcut. Pe net, găsim un model asemănător, care costa impresionanta sumă de 300 de dolari. <<Îl predăm la magazie>>, zice şeful.
-Te ocupi tu de asta, te rog, eu am ceva de scris, îl întreb eu.
-Sigur că da.
A doua zi, îl întreb dacă trebuie să semnez ceva.
-Nu, stai liniştită, nu trebuie.
Peste vreo trei ani, cînd şeful meu a demisionat, m-am trezit că vine la mine cu o cutie.
-Ia, să duci tu aparatul ăsta la administrativ, să-l ia în custodie.
Ghiciti despre ce era vorba.
Exact, camera foto, pe care eu i-am dus-o ca fraiera. Nu ajunsese niciodată la administrativ, în schimb fusese folosită cu succes de el, în vacanţele dese pe care şi le lua.
-Face fotografii mişto, dar să ştii că nu ştiu ce am făcut cu cablul de descărcat pozele, mi-a spus el şi mi-a făcut cu ochiul şmechereşte. S-ar putea să găseşti în comerţ, dacă vrei să descarci ceva.
Era iarnă, în apropierea Crăciunului, cînd companii şi instituţii de stat sau private obişnuiau să ofere o cupă de şampanie, la o conferinţă de bilanţ. La plecare, invitaţii primeau ceva promoţionale: o agendă, un pix, etc. Specializarea mea era energia, însă şeful meu mă încălţase şi cu Ministerul Muncii, după ce a restructurat o colegă.
Înainte de Crăciun, am primit invitaţii la întîlnirile de bilanţ de care tocmai povesteam. Aveam două care se desfăşurau simultan: una la Hidroelectrica, alta la Minister. Am ales Hidroelectrica, pentru că erau mai aproape de stilul meu de a fi. Nu-mi plăcea ministrul muncii de atunci, Marian Sîrbu, mi se părea un personaj alunecos. Am ciocnit şampania, mi-am luat bricheta şi calendarul cu hidrocentrale şi mi-am văzut de treabă.
La vreo două zile, m-am trezit chemată în biroul redactorului şef, pentru un scurt raport:
- Ai primit invitaţie de la Ministerul Muncii, mă întreabă redactorul şef.
- Da, dar nu am putut să ajung pentru că aveam o altă conferinţă la aceeaşi oră, îi răspund.
-Deci, nu ai luat şpaga de la ei, spune el.
- Ce şpagă, întreb blocată.
- O să afli la momentul potrivit. Vreau să ştii că, mîine, va fi publicată lista cu toţi cei care au primit şpagă şi dacă eşti pe listă, zbori din ziar.
Am ieşit din birou, nu înţelegeam nimic. Am sunat-o pe prietena mea de la Libertatea, de pe muncă. Jenată, fata îmi spune toată povestea:
-"M-am dus ieri la conferinţă şi la plecare, ministrul ne-a înmînat cîte un plic- felicitare pe care ne-a rugat să-l deschidem mai tirziu. La redacţie, am găsit în el două milioane de lei. L-am sunat imediat, l-am întrebat ce e cu acei bani şi mi-a spus că la minister au decis să dea fiecărui jurnalist acreditat acea sumă de bani. În loc de cadou de Crăciun. Un soi de primă de porc. I-am spus că nu-i pot primi şi că mă duc să-i dau înapoi. Mi-a spus că el nu mai e la minister.
A doua zi dimineaţă, m-am oprit într-un magazin şi i-am luat ministrului un cadou: o curea, un parfum, etc. Le-am împachetat frumos, am luat bon, m-am dus la Minister şi i le-am lăsat la cabinet. Bonul l-am păstrat şi l-am arătat în redacţie".
M-am lămurit, aşadar, ce era cu şpaga. Întrebarea următoare era de unde a apărut informaţia, pentru că eram convinsă că nici unul din cei prezenţi la conferinţă nu s-a apucat să bată toba.
Tărăşenia avea să fie dezvlăuită la scurt timp. Ca şi mine, alţi reporteri acreditaţi nu au participat la conferinţă, deci au ratat cadoul ministrului. Banii s-au epuizat însă, cîteva plicuri ajungînd şi la cameramanii şi sunetiştii care însoţesc echipele de tv la conferinţe.
Unul dintre cei lăsaţi pe dinafară, deranjat se pare, că a rămas fără plic a făcut mare tam-tam.
Eu mi-am anunţat redactorul şef că dacă apar în ziar pe vreo listă, cu vreo semnătură, dau în judecată Ministerul.
Nu a fost cazul. Lista nu a fost făcută publică niciodată.
A doua tărăşenie, de rîsul-plînsul. Tot, cam acum zece ani, o companie petrolieră îşi externaliza serviciile suport, într-o firmuliţă de casă. Condusă de un puternic lider sindical. Firmuliţa îşi face serviciu de PR, care ne invită pe jurnaliştii specializaţi în energie să ne cunoaştem. Foarte elegantă atitudinea, accept invitaţia.
Cînd ajung la sediu, descopăr că stau la coadă. Pentru ce? Pentru întlnirea cu directorul de comunicare. Femeia organiza întîlniri one-to-one, dar estimase prost timpul de discuţie cu fiecare reporter în parte.
Îmi vine rîndul, ea o tipă drăguţă, îmi plasează o mapă de presă, eu decid să-mi păstrez întrebările nesimţite pentru altă dată şi alt director şi dau să plec. Căînd să ies, îmi întinde o pungă.
Ce e înăuntru?
Un mic cadou, care ne reprezintă, răspunde ea.
Nu, nu era o sondă, nu luaţi mot-a-mot exprimarea ei. Era un aparat foto, o cameră foto, dacă nu mă înşel. Conform regulamentului intern, merg la şeful meu direct, îi arăt obiectul şi îl întreb ce facem.
Şeful zice<<>>.
Zis şi făcut. Pe net, găsim un model asemănător, care costa impresionanta sumă de 300 de dolari. <<Îl predăm la magazie>>, zice şeful.
-Te ocupi tu de asta, te rog, eu am ceva de scris, îl întreb eu.
-Sigur că da.
A doua zi, îl întreb dacă trebuie să semnez ceva.
-Nu, stai liniştită, nu trebuie.
Peste vreo trei ani, cînd şeful meu a demisionat, m-am trezit că vine la mine cu o cutie.
-Ia, să duci tu aparatul ăsta la administrativ, să-l ia în custodie.
Ghiciti despre ce era vorba.
Exact, camera foto, pe care eu i-am dus-o ca fraiera. Nu ajunsese niciodată la administrativ, în schimb fusese folosită cu succes de el, în vacanţele dese pe care şi le lua.
-Face fotografii mişto, dar să ştii că nu ştiu ce am făcut cu cablul de descărcat pozele, mi-a spus el şi mi-a făcut cu ochiul şmechereşte. S-ar putea să găseşti în comerţ, dacă vrei să descarci ceva.
vineri, 20 august 2010
Insolaţia de vineri
Zilnic, citesc ştiri. Vechi defect profesional, de altfel. Şi nu încetez să mă minunez, să mă îngrozesc, să fac haz de necaz. Insolaţie de vineri, aş numi amalgamul rezultat.
- La începutul săptămânii, ministrul sănătăţii a anunţat că s-a gîndit să demisioneze, din cauza tragediei de la Maternitatea Giuleşti, dar şi-a luat ideea înapoi cînd şi-a dat seama că spitalul nu este în subordinea lui. Ce decizii bune iei cînd ai mintea relaxată.
-Primarul Oprescu a scăpat de aceeaşi întrebare, la fel toţi cei din PMB, în subordinea cărora se afla spitalul.
-Oprescu, mai mare peste spitalele bucureştene, se îngrijeşte constant de sănătatea alegătorilor. Săptămâna asta şi-a dus tatăl, bolnav, la tratament în Germania. În România, primarul este o celebritate şi nu a vrut să fie acuzat de alte alea.
- După ce ne-au ameninţat cu mii de km de autostrăzi şi au făcut un plan pe 20 de ani, ministrul Berceanu i-a pus pe români să aleagă: ori tren, ori maşină. Nu sunt bani şi de drumuri şi de căi ferate. Eu zic să dăm cu banul, să vedem ce alege destinul.
-Ministrul Videanu, fericit proprietar al unei supervile în Snagov, declară cinic că s-ar descurca foarte bine cu 15 milioane pe lună. Nu am înţeles dacă vorbea de bani vechi sau bani noi. Propun ca această sumă să-i fie plătită de palatul Victoria de două ori pe lună, să vedem cîţi bani cheltuie Mioriţa lui pe săptămînă la piaţă.
- După ce au adoptat noile reglementări fiscale în iulie şi au stat o lună să deseneze noile formulare de taxe, statul le spune celor care sunt plătiţi pe drepturi de autor, că nu trebuie să plătească în plus la casa de sănătate. Care vasăzică, oamenii plătiţi pe drepturi de autori, tocmai au fost anunţaţi că primesc o mărire salarială de 5,5%, după ce li s-a redus leafa cu vreo 25-30%.
- Impozitul minim se scoate din octombrie şi la loc nu se mai pune nimic. Mi se pare absolut normal să iei o astfel de decizie după ce ai constatat că vreo trei ani de impozit minim te lasă fără iniţiativă privată. Într-un an de funcţionare, impozitul minim a mătrăşit o treime din firmele mici şi mijlocii.
- Anularea impozitului minim este perfect explicabilă, altfel. Pentru că, dacă nu ştiaţi, vă spun ce am aflat pe surse: România a ieşit din criză, iar guvernul se pregăteşte deja de majorări salariale. Din păcate, lefurile mărite vor veni în 2011 iar de ele vor beneficia pensionarii care nu au murit de frig şi foame iarna asta, asistentele şi medicii care nu au avut bani de drum pentru străinătate şi patronii faliţi care nu au mai găsit la magazin săpun, frânghie sau furadan pentru a-şi pune capăt zilelor, ca să scape de portărei.
-Următoarele simulări de catastrofe în România vor pleca de la următoarele scenarii: un tsunami loveşte bucureştiul în ajun de Crăciun, cînd lumea e la mall sau la hypermarket la cumpărături şi un cutremur în august, cînd jumătate din personalul ISU este în vacanţa în Tanganika. Reper pentru eficienţa sistemului: tragedia de la Giuleşti. La eveniment, numărul victimelor a fost uşor peste marjă: 5 morţi dintr-o sută de persoane aflate în incintă.
- Marfă belgienii: plătesc 500 de euro pentru recrutări în sistemul feroviar. Bine că am citit ştirea asta, să-mi fac drum pe la Gara de Nord. O să deschid un butic de "headhunting acari", în colţul din nordul Gării, vorbesc cu taximetristul de zilele trecute să-mi facă un tarif promoţional şi mă apuc de plasat forţă de muncă. Aş mai avea o variantă, dar nu vreau să-mi fure ideea Sarkozy. O spun aşa încet, poate totuşi nu aude: aş strînge în faţa Palatului Elysee ţiganii dislocaţi, le-aş da 300 de euro să plece din Paris şi aş cere 500 de euro belgienilor pentru fiecare cap de rrom trimis la Bruxelles.
- La începutul săptămânii, ministrul sănătăţii a anunţat că s-a gîndit să demisioneze, din cauza tragediei de la Maternitatea Giuleşti, dar şi-a luat ideea înapoi cînd şi-a dat seama că spitalul nu este în subordinea lui. Ce decizii bune iei cînd ai mintea relaxată.
-Primarul Oprescu a scăpat de aceeaşi întrebare, la fel toţi cei din PMB, în subordinea cărora se afla spitalul.
-Oprescu, mai mare peste spitalele bucureştene, se îngrijeşte constant de sănătatea alegătorilor. Săptămâna asta şi-a dus tatăl, bolnav, la tratament în Germania. În România, primarul este o celebritate şi nu a vrut să fie acuzat de alte alea.
- După ce ne-au ameninţat cu mii de km de autostrăzi şi au făcut un plan pe 20 de ani, ministrul Berceanu i-a pus pe români să aleagă: ori tren, ori maşină. Nu sunt bani şi de drumuri şi de căi ferate. Eu zic să dăm cu banul, să vedem ce alege destinul.
-Ministrul Videanu, fericit proprietar al unei supervile în Snagov, declară cinic că s-ar descurca foarte bine cu 15 milioane pe lună. Nu am înţeles dacă vorbea de bani vechi sau bani noi. Propun ca această sumă să-i fie plătită de palatul Victoria de două ori pe lună, să vedem cîţi bani cheltuie Mioriţa lui pe săptămînă la piaţă.
- După ce au adoptat noile reglementări fiscale în iulie şi au stat o lună să deseneze noile formulare de taxe, statul le spune celor care sunt plătiţi pe drepturi de autor, că nu trebuie să plătească în plus la casa de sănătate. Care vasăzică, oamenii plătiţi pe drepturi de autori, tocmai au fost anunţaţi că primesc o mărire salarială de 5,5%, după ce li s-a redus leafa cu vreo 25-30%.
- Impozitul minim se scoate din octombrie şi la loc nu se mai pune nimic. Mi se pare absolut normal să iei o astfel de decizie după ce ai constatat că vreo trei ani de impozit minim te lasă fără iniţiativă privată. Într-un an de funcţionare, impozitul minim a mătrăşit o treime din firmele mici şi mijlocii.
- Anularea impozitului minim este perfect explicabilă, altfel. Pentru că, dacă nu ştiaţi, vă spun ce am aflat pe surse: România a ieşit din criză, iar guvernul se pregăteşte deja de majorări salariale. Din păcate, lefurile mărite vor veni în 2011 iar de ele vor beneficia pensionarii care nu au murit de frig şi foame iarna asta, asistentele şi medicii care nu au avut bani de drum pentru străinătate şi patronii faliţi care nu au mai găsit la magazin săpun, frânghie sau furadan pentru a-şi pune capăt zilelor, ca să scape de portărei.
-Următoarele simulări de catastrofe în România vor pleca de la următoarele scenarii: un tsunami loveşte bucureştiul în ajun de Crăciun, cînd lumea e la mall sau la hypermarket la cumpărături şi un cutremur în august, cînd jumătate din personalul ISU este în vacanţa în Tanganika. Reper pentru eficienţa sistemului: tragedia de la Giuleşti. La eveniment, numărul victimelor a fost uşor peste marjă: 5 morţi dintr-o sută de persoane aflate în incintă.
- Marfă belgienii: plătesc 500 de euro pentru recrutări în sistemul feroviar. Bine că am citit ştirea asta, să-mi fac drum pe la Gara de Nord. O să deschid un butic de "headhunting acari", în colţul din nordul Gării, vorbesc cu taximetristul de zilele trecute să-mi facă un tarif promoţional şi mă apuc de plasat forţă de muncă. Aş mai avea o variantă, dar nu vreau să-mi fure ideea Sarkozy. O spun aşa încet, poate totuşi nu aude: aş strînge în faţa Palatului Elysee ţiganii dislocaţi, le-aş da 300 de euro să plece din Paris şi aş cere 500 de euro belgienilor pentru fiecare cap de rrom trimis la Bruxelles.
joi, 19 august 2010
Despre taximetrişti
Taximetriştii sunt o specie aparte. Îmi place să-i studiez în timp ce călătoresc cu ei. Uneori închegăm conversaţii, alteori le studiez doar comportamentul. Unii îmi par de-acolo bucăţică ruptă din breaslă, alţii mă fac să mă întreb ce i-a făcut să se lege de covrig, la cît de poeţi sunt. Ieri, am dat peste unul care mi s-a părut genial. Era un mix: taximetrist-antreprenor-baiat de cartier-detectiv-familist. O personalitate complexă.
Mai întîi, a fost taximetrist. Încotro: Mamaia sau Saturn? mă întreabă scurt, cînd urc obosită. Mai departe, Berceni, lîngă balamuc, îi răspund pe acelaşi ton.
Pe urmă a scos la iveală masca de detectiv. Slavă domnului, nu în ce mă priveşte: "Da, Georgele, tată, ia spune....Aha, vin la tine, după ce trec pe acolo". Pielea de detectiv i se potrivea mănuşă taximetristului meu. "Georgel, un regizor bazat, s-a cuplat cu o trotinetă. Una de-aia care se împrumută, nu se cumpără. A luat-o împrumut şi i-a pus capac. S-a îndrăgostit lulea şi acum aia îl înşeală. Iar fraierul nu vrea să o lase, că cică a investit un an de existenţă. Ce face dragostea asta din om, domne. Eu i-am spus-o de la obraz dar nu-l pot refuza, că îmi plasează curse importante. Nu-l refuz niciodată, doar să am eu deja ceva stabilit. Mai adu-mi nişte fete, mai du-te la Roman, cu o cursă, la Pucioasa cu alta şi uite aşa. Păi, cum să-l refuz", zice el. Nu-l contrazic, că nu sunt din branşă. Nu sunt nici taximetrist, nici regizor, nici trotinetă.
Vine masca de antreprenor: "Criză, criză, dar eu mă descurc. Fac multe curse externe, că altfel aş muri de foame. Luaţi o carte de vizită şi oricînd aveţi nevoie, mă sunaţi, oriunde vreţi să mergeţi: Constanţa, Piteşti, Maramureş, nu e problemă. Eu merg la juma de preţ. Săptămîna trecută i-am dus pe unii la Constanţa. 3 bulioane jumate. E bine, faţă de cinci cît cereau alţi fraieri. Dacă aş şti că a cursa asigurată şi la întoarcere, aş cere mai puţin, dar nu ştii niciodată. Depinzi de ăia de la gară". Care ăia, întreb eu. Ăia de la maxi-taxi, de la gară. Lor le dai 500 de mii şi îţi plasează patru oameni. Da, merge doar cu unii. Oricum, e marfă: cu mine faci două ore jumate din faţa casei pîn la plajă, cu trenul faci opt. Şi te costă 2 milioane. Nenorocirea e că nu ştii niciodată dacă te întorci plin sau gol"."Păi, faceţi o bursă a turiştilor, cum este cea de transport. Pleci plin din Bucureşti şi angajezi marfă şi pentru întoarcere", îi propun eu doctă. "E, m-am gîndit şi eu la treaba asta cu netu, dar să ştiţi că e cam riscant. Nu ştii cine ţi se urcă în maşină. Cam riscant, aşa că mai bine, mă hotărăsc la faţa locului", îmi răspunde el prudent.
Băiatul de cartier răzbate din limbaj şi gestică. "Am făcut şi eu multe prostioare la viaţa mea. Jocuri, băutură, fetiţe, da m-am cuminţit acum. Nevastă-mea are 25 de ani, eu, 41. Dar ea e puternică, e strong. Avem două fetiţe, e in concediu de îngrijire copil, e în anul 2 la facultate, plătită, e drept, şi de două luni s-a angajat cu juma de normă. E puternică, îmi place de ea. E, mai avem şi noi discuţii, na, că e criză şi nu sunt bani, dar e puternică, domne. Tare de tot. Se mai supără pe mine, că nu stau cu fetele în parc, dar i-am spus să aleagă: vrei bani sau mă vrei acasă. A înţeles, e puternică, domne, e strong".
Şi pe final de călătorie, ajungem la bani, criză şi meseria de taximetrist: "avem probleme cu banii. Am rate de 14 milioane. Cînd m-am mutat în casa asta, la ICRAL, nu aveam nimic, era o cocină, nelocuibilă. M-am împrumutat la 6 bănci şi, am făcut eu un calcul, anul trecut am plătit 70 de milioane doar dobînzi şi penalităţi. Dar anu ăsta am zis că le plătesc pe toate la timp. Păi dacă nu m-a ajutat şi pe mine, mama, să-mi cumpăr maşină cu credit de la Miro, că acum eram plin de bani. E, eram plin de bani şi dacă în 90 nu aruncam cu banii în stînga şi-n dreapta, dar, de, dacă am fost prost. Asta e, acu sufăr. Dar am noroc, nevasta e puternică domnule, şi rezistă în mariaj. Nu credeam că stăm 5 ani împreună".
Şi la final, un bacşiş scurt de 2 lei. "Nu uitaţi, oricînd aveţi nevoie de o cursă ieftină, în afară, mă sunaţi. Dacă pot, merg, dacă nu, altădată".
Aşa ziceam şi eu..
Mai întîi, a fost taximetrist. Încotro: Mamaia sau Saturn? mă întreabă scurt, cînd urc obosită. Mai departe, Berceni, lîngă balamuc, îi răspund pe acelaşi ton.
Pe urmă a scos la iveală masca de detectiv. Slavă domnului, nu în ce mă priveşte: "Da, Georgele, tată, ia spune....Aha, vin la tine, după ce trec pe acolo". Pielea de detectiv i se potrivea mănuşă taximetristului meu. "Georgel, un regizor bazat, s-a cuplat cu o trotinetă. Una de-aia care se împrumută, nu se cumpără. A luat-o împrumut şi i-a pus capac. S-a îndrăgostit lulea şi acum aia îl înşeală. Iar fraierul nu vrea să o lase, că cică a investit un an de existenţă. Ce face dragostea asta din om, domne. Eu i-am spus-o de la obraz dar nu-l pot refuza, că îmi plasează curse importante. Nu-l refuz niciodată, doar să am eu deja ceva stabilit. Mai adu-mi nişte fete, mai du-te la Roman, cu o cursă, la Pucioasa cu alta şi uite aşa. Păi, cum să-l refuz", zice el. Nu-l contrazic, că nu sunt din branşă. Nu sunt nici taximetrist, nici regizor, nici trotinetă.
Vine masca de antreprenor: "Criză, criză, dar eu mă descurc. Fac multe curse externe, că altfel aş muri de foame. Luaţi o carte de vizită şi oricînd aveţi nevoie, mă sunaţi, oriunde vreţi să mergeţi: Constanţa, Piteşti, Maramureş, nu e problemă. Eu merg la juma de preţ. Săptămîna trecută i-am dus pe unii la Constanţa. 3 bulioane jumate. E bine, faţă de cinci cît cereau alţi fraieri. Dacă aş şti că a cursa asigurată şi la întoarcere, aş cere mai puţin, dar nu ştii niciodată. Depinzi de ăia de la gară". Care ăia, întreb eu. Ăia de la maxi-taxi, de la gară. Lor le dai 500 de mii şi îţi plasează patru oameni. Da, merge doar cu unii. Oricum, e marfă: cu mine faci două ore jumate din faţa casei pîn la plajă, cu trenul faci opt. Şi te costă 2 milioane. Nenorocirea e că nu ştii niciodată dacă te întorci plin sau gol"."Păi, faceţi o bursă a turiştilor, cum este cea de transport. Pleci plin din Bucureşti şi angajezi marfă şi pentru întoarcere", îi propun eu doctă. "E, m-am gîndit şi eu la treaba asta cu netu, dar să ştiţi că e cam riscant. Nu ştii cine ţi se urcă în maşină. Cam riscant, aşa că mai bine, mă hotărăsc la faţa locului", îmi răspunde el prudent.
Băiatul de cartier răzbate din limbaj şi gestică. "Am făcut şi eu multe prostioare la viaţa mea. Jocuri, băutură, fetiţe, da m-am cuminţit acum. Nevastă-mea are 25 de ani, eu, 41. Dar ea e puternică, e strong. Avem două fetiţe, e in concediu de îngrijire copil, e în anul 2 la facultate, plătită, e drept, şi de două luni s-a angajat cu juma de normă. E puternică, îmi place de ea. E, mai avem şi noi discuţii, na, că e criză şi nu sunt bani, dar e puternică, domne. Tare de tot. Se mai supără pe mine, că nu stau cu fetele în parc, dar i-am spus să aleagă: vrei bani sau mă vrei acasă. A înţeles, e puternică, domne, e strong".
Şi pe final de călătorie, ajungem la bani, criză şi meseria de taximetrist: "avem probleme cu banii. Am rate de 14 milioane. Cînd m-am mutat în casa asta, la ICRAL, nu aveam nimic, era o cocină, nelocuibilă. M-am împrumutat la 6 bănci şi, am făcut eu un calcul, anul trecut am plătit 70 de milioane doar dobînzi şi penalităţi. Dar anu ăsta am zis că le plătesc pe toate la timp. Păi dacă nu m-a ajutat şi pe mine, mama, să-mi cumpăr maşină cu credit de la Miro, că acum eram plin de bani. E, eram plin de bani şi dacă în 90 nu aruncam cu banii în stînga şi-n dreapta, dar, de, dacă am fost prost. Asta e, acu sufăr. Dar am noroc, nevasta e puternică domnule, şi rezistă în mariaj. Nu credeam că stăm 5 ani împreună".
Şi la final, un bacşiş scurt de 2 lei. "Nu uitaţi, oricînd aveţi nevoie de o cursă ieftină, în afară, mă sunaţi. Dacă pot, merg, dacă nu, altădată".
Aşa ziceam şi eu..
Abonați-vă la:
Postări (Atom)