Între silă şi milă

Citesc şi mă oripilez, apropos de povestea asta cu DSK. În prima zi cînd am citit despre arestarea şefului FMI, mi-am spus convinsă: e o făcătură, vor să-l pună pe butuci, după modelul mioritic şi să-i taie şansele la preşedinţie. A doua zi, m-am gîndit la nevasta şi fiica lui: cît de jenant să-ţi vezi soţul şi tatăl captiv. A treia zi, am început să mă întreb dacă vorbim de o conspiraţie globală, dar din ziua următoare, informaţiile apărute m-au convins că omul are o problemă gravă la mansardă.
Mai grav însă, e puterea pe care a ajuns, nu mai ştiu contextul în care a fost ales, să o deţină un astfel de om. Încep să mă gîndesc dacă nu cumva, pamfletele pe care le scrie asa bine Dan Popa, sunt de fapt realităţi ascunse bine.

Perlele românilor pe avion

Spuneam, nu demult că noi românii suntem o specie aparte. Neciopliţi dar fuduli, o combinaţie mortală. M-am convins de asta şi în avion. Nu contează de cît timp sunt plecaţi de la căşile lor, neamul prost rămâne neam prost şi la capătul lumii.
Când toată lumea s-a urcat în avion, o proaspătă mămică cu copilul de ţâţă în braţe şi-a amintit că a uitat la sol perechea de ochelari de soare. În consecinţă, s-a dus la stewardesă şi a întrebat-o senină dacă nu poate chema bus-ul să-şi recupereze bunul pierdut. S-a întors pe călcîie nervoasă cînd stewardesa i-a spus calmă că nu mai are cu ce să coboare din avion.
Pe rândul din spatele nostru, un nene, trecut de 50 de ani, a întrebat-o pe aceeaşi stewardesă dacă nu poate împinge în faţă scaunul lui fii-mea să vadă şi el pe geam. Şi supărat pentru că angajata i-a explicat că nu poate împinge scaunul din faţă dar şi-l poate da pe al lui în spate, s-a chinuit tot drumul să-şi demonstreze contrariul. Noroc că drumul nu a fost foarte lung.
În faţa noastră, o familie cu un băieţel de vreo şapte-opt ani. Nu am înţeles dacă de frică sau de nervi, tot drumul băiatul s-a jucat la scrumiera de pe braţul scaunului. A ţăcănit-o tot drumul. Singurele momente în care făcea pauză au fost acelea cînd se chinuia să scoată din lăcaşul lui butonul de aer condiţionat.
Astea au fost văzute pe viu şi nu m-au amuzat deloc. Într-o discuţie ulterioară cu cineva de la compania aeriană, am aflat că altele sunt şi mai şi.
De exemplu:
O proaspătă mămică se duce la stewardesă şi îi cere acesteia să coboare în cală pentru că ea şi-a pus laptele copilului în bagajul din cală.
Sau:
O româncă de-a noastră se plânge stewardesei de calitatea serviciului. Explicaţia: în avion nu exista cuier pentru haine.
Sau:
O pasageră o cheamă pe stewardesă şi o întreabă cît mai întîrzie avionul la decolare.
Stewardesa îi spune: suntem în zbor de jumătate de oră.
Pasagera dă replica: Imposibil. De jumătate de oră mă uit pe geam şi văd doar albastru. Şi uite, norul ăsta mă urmăreşte de jumătate de oră. Mă păcăliţi.
Şi bonus: în aeroportul italian, zona unde fac românii check-in-ul este cea mai gălăgioasă din tot aeroportul.

D'ale copilăriei în 2011

Săptămîna trecută, Crina a făcut prima ei plimbare cu avionul. I-a plăcut şi mai vrea, mi-a spus cînd am aterizat la Băneasa, deşi tot drumul mi-a făcut capul calendar, jumate de drum cu întrebarea cînd decolăm şi cealaltă jumătate cînd aterizăm.
Drumul de întoarcere a fost unul lin dar la dus, distracţia a fost maximă. Întîi şi-ntîi pentru că imediat ce s-a instalat în scaun a început sa caute paraşuta( ce înseamnă o glumă aruncată peste umăr). Aşa că în timp ce eu mă chinuiam să-i pun centura soacră-mii, m-am trezit cu fii-mea care îmi cerea să-i dau voie să se uite sub scaunul meu, poate-poate găseşte paraşuta.
Decolăm şi după emoţia înfundării urechilor, numai ce o aud pe fii-mea strigînd în gura mare:
- Uite, mami, s-a terminat lumea......
Am dezlegat rapid misterul şi am răsuflat uşurată. Avionul era deasupra norilor şi totul era alb şi pufos în jurul nostru.
Peste vreun ceas, vedem doi moşnegi trecînd pe lângă noi şi Crina mă întreabă dezinvoltă:
- Mami, oamenii ăştia coboară aici?
- Nu, mami, îi răspund chinuindu-mă să rămîn serioasă, nu coboară nimeni acum. Toată lumea coboară o dată.
- Adică toţi oamenii ăştia merg la Roma, la botezul lu ăla mic.......

Pe drumul spre Vasto, Crina îmi cere detalii despre botez:
- Cristi are un băieţel?
- Da, mama, are un băieţel de trei luni.
- Şi o să vorbesc cu el în română sau în engleză?
- El nu ştie să vorbească mama, că e mic.
- Dar o să se joace cu mine cu mingea?
- Nu, că e prea mic, ţi-am spus....
- Dar cum ai spus că-l cheamă?
- Eduard Valentin Constantin.
- Dar mie nu-mi place nici unul din numele astea. Eu vreau să-l cheme David Ionescu......
- Păi nu se poate mami, că pe el nu-l cheamă Ionescu.
- Bine, atunci, vreau să-i punem numele Tudor Ionescu.....Că eu sunt naşa.

Ce-i lipseşte chelului

Pardon, homeless-ilor de la noi. O gazetă, nene, asta le lipsea, că în rest erau toate bune şi frumoase. Erau aşa fericiţi cu viaţa pe care o duc încât au stat şi s-au întrebat ce ne mai trebuie nouă pentru a fi cu adevărat împliniţi pe lumea asta.
Noroc cu oamenii cu iniţiativă, că au rezolvat şi această provocare. Parol. Am citit pe un blog competent că oamenii străzii au gazetă. Aşa se şi numeşte: Gazeta străzii. Dar cel mai important, e o gazetă scrisă chiar de cei ce nu au o pernă şi un pat pe care să-şi pună capul.
La aşa o ştire mă bîntuie întrebarea cum şi unde scriu oamenii străzii. Or avea o redacţie în care se duc, trag un pui de somn şi pe urmă creează sau invers. Ce-ţi doreşti de fapt când îţi propui aşa ceva. Să reiterezi povestea geniului din gunoaie sau să intri în Guiness Book.
Da, în România, toţi ne pricepem la politică, economie, fotbal şi gazetărie.