O carte cît un Click

Mi-am făcut curat acum vreo lună în umila bibliotecă şi am strîns cărţile de care mă pot dispensa fără regret. Am mai dat cadou rudelor, prietenelor şi tot nu s-a subţiat restul. Le-am pus în nişte genţi mari şi mi-am propus să le vînd.
Pe net mi s-a părut complicat aşa că am ales varianta comodă: anticarii de pe marginea drumului. Am studiat piaţa din Berceni pînă la Tineretului şi înapoi.
La metrou la Tineretului, am povestit cu un nene care, nevorbit, arată ca un aurolac. La Berceni, am dat peste o cucoană care părea că a contractat malarie pe mare şi vinde cărţi ca să se vindece. Amabilă, îmi spune că da, primeşte cărţi dar preţul diferă. Vin cu cărţile în altă zi şi dau şi peste soţ. Care studiază sacoşele şi începe să mustăcească a calcule.
În timp ce ne făceam fiecare socoteli în minte, o doamnă-aşa cam bugetară, după vorbă, după port- extrage dintr-o sacoşă, vreo patru cărţi- aventuri, spionaj, pe acolo. Alea de dragoste erau pe fundul genţii dar nu le-a văzut. Ne întreabă cum le dăm şi îi spun sec: 10 lei bucata. Cucoana le îndeasă în sacoşă şi se caută de portofel. Eu mă gîndeam, aşa a prost: ia uite, mă, şi credeam că oamenii nu mai cumpără cărţi.
După ce răsfoieşte portofelul, doamna îmi dă o hîrtie de 50.000 de lei şi cere rest.
- Păi ce rest, trebuie să îmi mai daţi 350 de mii de lei vechi, îi spun cam dur. Recunosc, nu am abilităţi de comerciant.
-A, aşa scump le daţi, răspunde ea şocată.
-10 lei cartea, nu e scump. A, nu, mulţumesc. Voiam să le iau la birou, să citesc în pauze.
- Păi, cu un leu cumpăraţi un Click, doamnă, că-l citiţi mai repede, mă mănîncă pe mine limba. Bărbatu-meu îmi dă un ghiont în timp ce madama îşi ia banii înapoi şi pleacă bombănind.
Comersantul îmi spune franc că nu-mi dă mai mult de 3 lei pe carte, că el nu cîştigă aproape deloc. Era cât pe ce să mă convingă, cînd o altă madamă, se uită în raft şi cumpără două ştifturi siropoase, plătind fără să clipească 10 lei pe bucată. Deci, e chestie de şansă, dar asta nu e ziua mea norocoasă. Îmi iau genţile şi mă întorc cu ele acasă. Între timp, m-am hotărît: decît să le vînd pe 1 leu bucata, mai bine le fac cadou.

Ce chestie

Înainte, întîrziam tot timpul. Pînă într-o zi, cînd mi-a spus: nu mai vin niciodată să te iau de la birou. Şi s-a ţinut de cuvînt. M-am simţit aşa de prost, că acum a întîrzia a devenit excepţie, nu regulă.
Nu-mi plăteam niciodată la timp factura de curent. Şi sfîrşeam prin a primi somaţie. Atunci, indiferent de sumă, rezolvam chestiunea, răsuflam uşurată şi o luam de la capăt. Pînă într-o seară cînd mi-au tăiat lumina. Şi, deşi aveam o pilă în domeniu, nici ea nu m-a mai putut ajuta. Acum plătesc la timp.
Şi exemplele sunt multe. Multă vreme m-am întrebat de unde această defecţiune. Azi, căutînd ceva după "mărunţişuri" am descoperit un blog nou. Pe care l-am ataşat în listă. Îmi promite măcar un răspuns la întrebarea de mai sus.
E clar însă, că amîn tot ceea ce nu-mi face plăcere. De ce, e o altă întrebare.

Lume anapoda

Ştiţi, nu mă pricep şi nu am ştiut niciodată cum merg lucrurile la Cotroceni. În ce priveşte relaţiile cu presa, la asta mă refer, evident. Nu-l cunosc pe Băsescu, ca preşedinte, am auzit multe despre el ca ministru al transporturilor, dar cred că palatul l-a schimbat mult.
Acum ceva vreme, mă pricepeam însă la unele lucruri. De exemplu la faptul că dacă vreau să vorbesc cu cineva, îl sun, o dată, de două ori, de nouă ori, îi trimit solicitare pe fax, mail, sms, îi caut oamenii care-l înconjoară. Într-un cuvînt, fac tot ce este necesar pentru a primi un răspuns la solicitarea mea.
În consecinţă, nu prea am înţeles niciodată faza cu: m-a sunat compania X că vrea să-mi dea un interviu. De ce se apucă o companie să dea interviuri şi de ce să mă aleagă pe mine, ce interes are. Asta era prima întrebare care îmi venea în minte cînd primeam o astfel de solicitare şi de aceea DA-urile erau extrem de selective.
În mod cert, dacă aş fi lucrat pe politic, m-aş fi bătut pentru un interviu cu şeful statului. Pentru palmares, dacă nu pentru răspunsuri.
În acelaşi timp, sunt convinsă că e foarte greu să obţii un interviu cu preşedintele ţării, indiferent cum e el: bun sau rău, agresiv sau pasiv. Deci, în cazul de faţă, trecem peste anomalia "fluxului tehnologic": te sună de la palat şi te întreabă dacă nu vrei să-l iei la întrebări pe şeful statului. Evident, nu-ţi faci iluzii că nu va spune pas la întrebările incomode sau nu-ţi va spune şi ţie ca şi Corinei Drăgotescu vreo două.
E clar că şeful statului are nişte mesaje de transmis şi/sau încearcă să-şi reapropie presa ostilă în ultimii ani. Măcar pentru asta şi aş fi acceptat interviul şi pe urmă decideam ce fac cu el.
Declaraţia asta belicoasă: să vină preşedintele încoace, mi se pare cel puţin deplasată.
Dar, asta e. La cît de mulţi specialişti în politică a achiziţionat în ultimul an trustul, era de aşteptat ca lista celor care-l cer la pupitru e mare şi că un reporter onest pierde primul loc, din start.
Dacă motivul demisiei reporterului este onoarea şi respectul, adică imposibilitatea de a-şi onora un angajament, jos pălăria. Dar dacă, nu.....
Am citit blogul Sorinei şi îmi place cum scrie. Cred că scrie mai bine decît se mişcă secţia de politic a trustului. Mi-a plăcut şi mai mult un comentariu al unui cititor "avizat", şi într-ale politicii şi într-ale televiziunii. Omul spune franc: "nu v-am urmărit pînă acum, dar gestul dvs venit din interiorul Realităţii tv m-a uimit. Vă felicit".

În fundul clasei

Nu m-am omorît niciodată după prima bancă şi i-am invidiat întotdeauna pe cei care stăteau în fundul clasei. În timp ce în banca întîi se dădea o bătălie aprigă a degetelor pe sus, în ultima era vacanţă. Oamenii desenau, îşi trimiteau bileţele, făceau liste cu echipele de fotbal de după şcoală sau îşi povesteau ultimele aventuri amoroase. În timp, am acceptat că eram condamnată la prima bancă, să fac scurtă la degete, alergînd după un zece şi am renunţat să mă mai gîndesc la codaşi.
Nu mi-am imaginat însă niciodată că şi în Parlamentul european e ca la clasa 1. Am aflat acum după povestea cu Severin. Care poveste, m-a distrat la culme, deşi unii vor spune că nu sunt serioasă.
În ziua scandalului, am avut treabă toată ziua, aşa că, în lipsă de informaţii calde, mi-am întîmpinat invitaţii cu întrebarea: e, şi-a dat sau nu, demisia. Evident, speranţa mea era ca Severin să se ţină tare, ca un demn coleg al politicienilor ţării ăsteia. Mi se părea ciudat să facă opinie separată, acum, cînd ăsta e un stil de viaţă. Căci, odată devenit parlamentar, îţi aperi statutul, scaunul şi, nu în ultimul rînd, colegii care miros a penal. Pe principiul: dacă mie mi s-ar întîmpla ceva, nu mi-ar plăcea să mă apere şi pe mine careva.
Aşa şi cu dl Severin. Nu-l cunosc dar nu sufăr din cauza asta. Mă mîndresc cu el că vorbeşte mai multe limbi străine, deşi e politician român. Şi chiar m-ar durea să-l văd dus din Parlament, după ce noi toţi, am investit atîta în el. Vă daţi seama că dacă vom trimite un alt severin, va trebui să cheltuim altă căruţă de bani. Ori, la ce bun să-l schimbi pe unul de-ăsta, pe care acum ştii că nu-l mai prinzi la furat, cu altul care va trebui să înveţe, deci să experimenteze. Eu cred că am un raţionament mai mult decît corect, în vremurile astea austere.
Dar, revenind, nu am crezut că la ei e ca la clasa 1, după cum nu am ştiut că dnii Vadim şi Becali stau în fundul clasei. Păi, la cît de vocali sunt ei, cred că toată ziua stau cu mîna pe sus, ca la şcoală, evident, dispuşi de fiecare dată să spună fie "nein danke" fie "non, merci beaucoup". Diferă e drept de fraza de la clasa 1: eu doamna, eu ştiu, dar ce mai contează. Aşa că, de ce nedreptatea asta, să-i trimiţi în fundul clasei.
E, da, mă bucur că nu trece o zi fără să mai aflu cîteva ceva.
Mă întreb ce lecţie voi învăţa cînd în sfîrşit dl Severin va fi dat afară în şuturi, aşa cum merită, măcar doar pentru faptul că a confundat Parlamentul European cu cel românesc.

Povestiri din presă 4

Mi-am amintit toată povestea, gîndindu-mă la oameni care mi-au marcat traseul profesional. Despre oamenii care mi-au servit drept modele profesionale, altădată, cînd voi avea la dispoziţie mai mult de un sfert de ceas şi nu va trebui să scriu pe repede înainte.
La EVZ am ajuns prin transfer, în 95. Mă pregăteam să mă mut la Cronica Română, pe externe, cîştigasem concursul organizat de ei şi i-am povestit fostului meu şef "avansul în carieră", stînd la coadă la chioşc. Francesco m-a întrebat dacă nu aş vrea să mă mut la EVZ, că pleacă cineva în concediu de naştere şi au nevoie de un om. Şi am spus da, la un sandviş, în faţa Casei Scînteii.
Mi-am golit sertarul de la Tineretul Liber, mi-am scos din bancă pulloverul roşu de mohair şi am luat-o pe culoarele Casei Scînteii, către noul loc de muncă.
Multe fete, mulţi băieţi. Toţi cu căştile pe urechi, ascultau, scriau, rupeau. Curiera, nu mai ştiu cum o cheamă, dar am o poză cu ea, dădea fuga două etaje mai jos, cu capetele de ştiri. Confruntau lead-urile ştirilor de la ascultare cu ce aveau oamenii pe secţii. Lucram la etajul 4, noi, secţia de sport, IT-işti şi, cred că ceva contabilitate. Mi-amintesc că în ziua de leafă era groaznic de aglomerat etajul, era ziua în care toată redacţia trecea pe lîngă Ascultare.
Fete frumoase, la noi în secţie. Băieţi interesanţi şi ei şi un şef - interimar- ca un gîscan. Înalt, slab şi cu gîtul lung. Îi lipsea papionul. Şi mai presus de toate, plin de el şi mîndru nevoie mare că păstoreşte aşa o turmă de fete frumoase.
Nu i-a plăcut faţa mea, chestie de reciprocitate, altfel, dar m-a înghiţit. I-a şoptit cineva că sînt pila lu şefu, deci tre să se poarte cu mine cu mănuşi. M-a lăsat în pace o vreme. Şi eu pe el la fel. Nu i-a plăcut cînd am făcut o şezătoare cu fetele şi i s-a părut suspect că eram prea prietenoasă.
Vrea să-mi ia locul, a fost ideea care l-a săgetat. Motiv pentru care m-a trecut pe tura de noapte.
Pe tura de zi, se întîmpla ca uneori, să ne trezim că zbîrnîie telefonul şi cineva cu voce gravă cere ştirea A, de la ora B. Rar, îşi aduceau aminte de postul de radio sau tv care l-a transmis. În zilele alea era sărbătoare. Unul din echipă va face o ştire pentru "bulina roşie". Îşi va vedea ştirea în ziar, că numele era cu semnul întrebării.
Pe tura de noapte, ştirile erau mult mai puţine. Aşa că pentru a-şi creşte salariile, unii dintre colegi lucrau pentru bulina albastră: traduceau ştiri de pe agenţiile externe sau din reviste franţuzeşti: Paris Match, Voici etc. Mi-a luat ceva vreme pînă să aflu cum îţi poţi creşte leafa, dar înainte de asta mi s-a întîmplat o chestie foarte tare.
În prima tură de noapte, am făcut cunoştinţă cu gaşca şi mi-am luat în primire căştile. Pe la miezul nopţii, unul dintre băieţi vine la mine:
-Auzi, noi ne ducem aici la capătul lui 41 să bem o bere. Vii cu noi
- Nu mă omor după bere, dar dacă asta e regula şi vin şi celelalte fete, normal că vin, le-am spus eu.
- A, nu, că ele nu sunt invitate, zice el.
- Păi, rămîn cu ele.
Mi-am bătut capul zile în şir să înţeleg dacă ăsta e un mod de a boteza un nou coleg sau dacă cine ştie, doamne ajută, s-a îndrăgostit vreunul brusc de mine.
Am aflat la ceva vreme iar explicaţia a fostpe cît de dureroasă atunci, pe atît de amuzantă.
Şeful secţiei, gîscanul descris mai sus, i-a informat pe băieţi că vine de noapte pila lu şefu şi să aibă grijă ce fac. Şi ei, ca băieţii, s-au gîndit simplu: dacă o luăm cu noi, sigur nu ne spune că pierdem noaptea la bere.
Au stat stresaţi ei, dar curînd şi-au dat seama că sunt o tipă de treabă şi, pilă sau nu, nu port vorba de colo-colo. Ne-am împrietenit şi, în timp, s-au convins că şeful e un biet complexat, care se temea şi de umbra lui că-i ia locul.
Faza tare s-a întîmplat la ceva vreme după asta. Deşi seara se împărţeau ştirile pentru bulina albastră, pe mine mă săreau. Nu din răutate, cred. Nu am spus nimic, doar că m-am apropiat de o şefă de la Rodipet, tartor peste toate revistele şi publicaţiile străine aduse în România.
Femeia mi-a spus că pot alege ce vreau eu şi primesc orice revistă cu două zile înainte de a ajunge la tarabă. M-am bucurat teribil şi m-a pus pe treabă.
Am tradus tot ce se putea traduce din revistele franţuzeşti de mondenităţi. Şi publicam articolele traduse, în bulina albastră, EVZ-ul de prînz. Chestia asta a enervat lumea. Motiv pentru care la prima şedinţă de tură, m-am trezit cu un coleg -nu-i mai ştiu numele, ştiu doar că dormea toată tura de noapte-strigînd la mine: "Ce, mă, tu ai venit aici, să ne iei pîinea de la gură? Că, din cauza ta, că scrii mai repede, nu ne mai primesc nouă materialele"
Nu mai ştiu cum am reacţionat, dar acum, mă umflă rîsul ori de cîte ori mi-aduc aminte.

D'ale copilăriei în 2011

Ne uimim şi ne mirăm în acelaşi timp. Şi, cel mai important, învăţăm una de la cealaltă. Bune şi rele, evident. În weekend de exemplu, nu mai ştiu de la ce a pornit şi despre ce era discuţia dar finalul a fost cam aşa:
- Dacă mă mai superi, să ştii că te bat măr, îmi spune Crina.
- Şi cum arată un om bătut măr. Ca să ştiu la ce să mă aştept, întreb eu.
- Păi, te fac felii, cum îmi dai tu să mănînc mărul, vine imediat şi replica.

...........................................
Am fost la Ikea, ca alte ăşti de zeci de mii de oameni la final de săptămînă. Să ne clătim ochii, cică. Nu a fost aşa rău cum credeam, ba pe alocuri aş putea spune că a fost o decizie distractivo-constructivă.
Constructivă pentru că mi-am cumpărat un pled pentru fotoliul preferat. Distractivă pentru că am fost cu Crina, care la un moment dat, se opreşte la un dormitor de copii. Dă roată cu privirea, mă întreabă dacă e de fetiţe şi cînd primeşte confirmarea, se aşează pe pătuţul de copil şi începe să studieze locul. Peste vreo cinci minute, stînd aşa într-o rînă, îmi spune hotărîtă:
- Da, mami, cred că poţi chema camionul....
- Pentru ce, mami?
- Păi să strîngă camera asta şi să o ducă la noi acasă......
A rămas puţin dezamăgită cînd i-am spus că doar ne clătim ochii. Dar plină de speranţă cînd am informat-o că imediat ce ne schimbăm casa, îşi va alege singură mobila pentru propriul dormitor.

Texte inutile sau prost nu e cine dă, ci cel care înghite

Sunt din ce în ce mai multe. Ştiam că un titlu bun vinde bine chiar şi un text prost, dar cînd spui prost, te referi la prost scris, nicidecum la unul cu aproape zero informaţie. Am deschis dimineaţă un ziar, nu spui care, dar oricum nume serios, şi mă opresc la un articol cu titlul "cum să-ţi ţii copilul la distanţă de obezitate".
Superatractiv titlul, cel puţin în ce mă priveşte, aşa că mă aşez bine în scaun şi caut informaţia. Citesc întîi pe diagonală textul(defect profesional, recunosc), după care o iau de la capăt. Şi aflu că obezitatea la copii e gravă, că afectează nu ştiu cît la sută din copii, că e grav să laşi copilul să consume droguri şi alcool, parcă.
Şi în ultima frază, că pentru a evita obezitatea trebuie să îi dai să mănînce fructe şi legume şi să-l pui să facă mişcare juma de oră în fiecare zi. Şi m-am edificat: un text inutil din care afli ceea ce oricum ştii din buni-străbuni.
Concluzia. Fii-mea nu are cum să fie obeză, pentru că mănîncă zilnic cel puţin un fruct iar mişcare face în fiecare zi cît pentru o săptămînă.
Am mai întîlnit şi un alt text care nu m-a atras din pricina titlului ci a semnăturii. Îl cunosc pe autor şi ştiu domeniile pe care se pricepe. E, azi a scris despre....... amenajări interioare. Mi s-a părut ciudat ca un tip specializat pe media să scrie despre amenajări interioare, aşa că am citit materialul. Probabil, asta se aştepta şi autorul să citeşti textul tocmai pentru că nu scrie prea des despre asta. Şi, cu această ocazie, am aflat că el şi-a luat casa de la un reputat arhitect şi că nu a avut nici prea mult de modificat dar nici un buget prea mare. Ok, mi-am spus şi ce dacă.....
Concluzia: cînd vrei să faci rost de bani, stai şi în cap şi scrii şi despre coada de mătură.

Cel mai frumos mărţişor din lume

Ce-am mai rîs

Recunosc, nu prea m-am uitat în ultimele zile la tv, aşa că am ratat o ştire de tot hazul şi anume aceea că şeful ANAF l-a numit acum o săptămînă pe un bambooist de profesie, în funcţia de şef al vămii Bucureşti. Nu m-a distrat opţiunea, el fiind al doilea bambooist la conducerea unei vămi, ci faptul că insul şi-a dat demisia la o săptămînă ca să nu ştirbească imaginea instituţiei, din cauza relaţiilor amoroase din trecut.
Am rîs însă de-a dreptul cînd am citit explicaţia lui Blejnar care a dus la numirea lui în funcţie. Cică şeful ANAF a fost cucerit de-a dreptul de proiectele omului în a atrage fonduri europene ca să combatem corupţia din vămi. Deci ca să ajungi şef la vamă, trebuie să ai imaginaţie şi un background puternic în ce priveşte viaţa amoroasă la fereastră.
Mişto să trăieşti în România.
Apropos de vămi şi vameşi. Ieri, m-am suit într-un taxi ca să ajung la fii-mea, la şedinţa cu părinţii. Ascultam cuminte cum un băiat de la radio spunea o maximă prostie şi am simţit nevoia să comentez. Taximetristul a prins momentul şi a lansat nada cu vameşii. Slobodă la gură, îi spun că oricum nu cred că se va schimba mare lucru. Mi-am adus aminte cînd am plecat într-o delegaţie oficială, de servici şi la graniţă am făcut chetă, cîte 5 euro, să nu ne răvăşească bagajele. În fine, cred că toţi am dat cel puţin o dată şpagă în vamă.
La care taximetristul mă întreabă tărăgănat:
- Ce-aţi zice dacă v-aş spune că am lucrat la ANAF, la vamă, adică.......
- Da, aţi fost inspector vamal şi v-aţi dat demisia ca să nu luaţi şpagă, îi rîd eu în nas.
- Da, am fost inspector vamal şi mi-am dat demisia pentru că nu voiam să-mi las copiii fără tată, răspunde el.
-E, haideţi, nu exageraţi, acum.
- E dreptul dvs să nu mă credeţi. Dar am plecat din sistem acum cîţiva ani pentru că nu era de mine. Se juca pe picior mare.
- Adică.
- Adică, am verificat într-o zi un tir şi urma să confiscăm marfă de 1,2 mld lei. A fost o nebunie, cu televiziune, interviuri, etc. La trei zile după tot tărăboiul, mi-a dispărut maşina din faţa blocului. Am găsit-o incendiată. Au fost cinci maşini incendiate, în total. Am avut un şoc cînd am văzut parcarea plină, iar locul meu era gol. Nevastă-mea a crezut că îmi arde de glumă. M-am speriat şi mi-am dat seama că sunt prea mic pentru jocul ăsta şi că în viaţă sunt mai importante familia, prietenii, liniştea. Şi m-am făcut taximetrist.

D'ale copilăriei în 2011

Eu şi Crina ne mai certăm din cînd în cînd. Cînd se supără ea, îmi spune că îşi dorea o mamă blondă. Cînd mă supăr eu, îi spun că îmi doream o fetiţă cuminte. Trebuie să găsesc altă replică însă. Zilele trecute, m-a bătut cu explicaţia ei:
- Sunt supărată pe tine şi o să mă duc să-mi cumpăr alt copil, mai cuminte, i-am spus eu.
- E, na, a replicat ea. Ce eu te-am pus să mă faci, tu m-ai vrut. Aşa că, rămîn aici, uite.

...........................
Alteori, avem discuţii serioase. De fini cunoscători într-ale vieţii. De exemplu:
- Mami, tu de ce nu eşti fericită, mă întreabă într-o seară, la culcare.
- Ce înseamnă, mami, să fii fericită?
- Să rîzi cu gura pînă la urechi, să dansezi prin casă şi să cînţi...
- Păi şi de unde ştii că nu sînt fericită?
- Păi tu stai aşa(îşi ţuguie buzele), nu rîzi cu gura pînă la urechi.
- Sunt fericită mami, doar că uneori sunt puţin obosită. Tu eşti fericită?
- Desigur. Pentru că te am pe tine şi pe tati, pe mamaie şi pe tataie. Eu rîd şi dansez, nu îmi zici tu tot timpul să nu mai ţopăi că ne trezim cu baba de sub noi la usa?

........................................
Acum cîteva zile, am făcut o convenţie: ca să cumpărăm o jucărie nouă, trebuie să facem curat în cele vechi şi să le dăm cadou.
- Cui le ducem, mă întreabă Crina.
- Păi, uite putem să le ducem la ţară sau la nişte copii orfani....
- Ce înseamnă orfani?
-Copii care nu au părinţi, nu au mamă sau tată, îi explic eu.
- Bine, mami, le ducem. Dar nu putem opri pe drum să le cumpărăm şi o mamă. Să aibă şi ei cu cine dormi noaptea, să le citească poveşti sau să-i pupe pe frunte......
............................................
De vreo două-trei luni am intrat în zodia desenatului. Într-o zi, după ce mă extaziasem în faţa unui desen(l-am pus şi pe fb, de mîndră ce eram), Crina desenează o altă planşă. În jurul unei case-turn, stăteau trei personaje. Mov din cap pînă în picioare, cu degete la mîini de parcă erau morişti.
- Suntem noi trei, mami? întreb eu.
- Nu, doar tu cu mine. Că tati era la servici.
- Păi, suntem trei. Uite, doi oameni se ţin de mînă.
- Nu, mami, ăsta e îngerul nostru păzitor.
- Aha, păi şi ce face, îngerul ăsta?
- Păi, ce să facă, ne păzeşte. Nu vezi, mă ţine de mînă.
Într-adevăr, cele două personaje aveau doar trei mîini.:)