Incredibil. Eu nu ştiu unde au învăţat management băieţii ăştia care ajung în poziţii cheie la stat.
Noul şef al TVR se plînge că nu mai sunt bani, dar face angajări. Îl scoate pe Cernat de pe linia moartă unde fusese tras de turcii de la Dogan şi îl aduce să se ocupe de "Champions League". Oare face muncă patriotică, băiatul ăsta care are de întreţinut două case sau dl preşedinte vrea să-şi justifice noua organigramă.
În armata aia de reporteri şi prezentatori de la TVR, nu s-o găsi niciunul care să fie pasionat de fotbal şi capabil să administreze un aşa proiect important.
luni, 30 august 2010
TVR intră în curăţenie
E o info, de acolo, din sînul evenimentelor.
După ce şi-a angajat consilieri, ca orice manager care se respectă, domnul preşedinte cel nou a făcut o mică şedinţă. Cu micii şefi de prin TVR, mici dar mulţi la număr ca moştenire. A venit grav în sală, s-a aşzat grav pe un scaun şi pe un ton şi mai grav le-a spus că nu sunt bani. În consecinţă, le ia bonurile de masă.
De luna asta. Şi, poate că nu de tot. Un trimestru, doar.
Marele şef ar fi vrut să le taie din august, dar s-a trezit să-şi anunţe negrişorii fix în ziua de bonuri, deci risca un scandal imens. În consecinţă, cu mărinimie, a spus- bine, dar de luna viitoare, gata.
La fel de grav le-a spus şi că va face o nouă organigramă. Ca orice manager care se respectă.
Ce nu înţeleg eu este, de ce nu face o analiză a ceea ce merge bine şi ce nu, înainte de a schimba organigrama. Nu am nimic împotriva ideii, dar m-am săturat de oameni care întîi taie şi pe urmă măsoară sau pun carul înaintea boilor.
După ce şi-a angajat consilieri, ca orice manager care se respectă, domnul preşedinte cel nou a făcut o mică şedinţă. Cu micii şefi de prin TVR, mici dar mulţi la număr ca moştenire. A venit grav în sală, s-a aşzat grav pe un scaun şi pe un ton şi mai grav le-a spus că nu sunt bani. În consecinţă, le ia bonurile de masă.
De luna asta. Şi, poate că nu de tot. Un trimestru, doar.
Marele şef ar fi vrut să le taie din august, dar s-a trezit să-şi anunţe negrişorii fix în ziua de bonuri, deci risca un scandal imens. În consecinţă, cu mărinimie, a spus- bine, dar de luna viitoare, gata.
La fel de grav le-a spus şi că va face o nouă organigramă. Ca orice manager care se respectă.
Ce nu înţeleg eu este, de ce nu face o analiză a ceea ce merge bine şi ce nu, înainte de a schimba organigrama. Nu am nimic împotriva ideii, dar m-am săturat de oameni care întîi taie şi pe urmă măsoară sau pun carul înaintea boilor.
Deja vu!
Pe cuvînt, asta este senzaţia citind ştirea cu partidul lui DD care a ajuns la 20% in sondaje. M-aş spăla cu apă rece pe faţă, ca să-mi revin, dar sînt răcită cobză şi trebuie să-mi protejez şi ultimul neuron rămas negripat.
Nu mă pricep la politică, deci nu îmi permit să emit judecăţi de valoare, dar cred că măcar unele de bun simţ tot pot să am.
Mi se pare că partidul lui DD este sperietoarea cu care onor PD-L, în corzi dar în cădere libere, încearcă să ne spună că "alţii e mai răi". Ceva de genul, dacă nu ne vreţi pe noi, uitaţi ce vine din urmă. E acelaşi scenariu folosit la alegerile prezidenţiale din 2000 cînd a fost trimisă la înaintare sperietoarea Vadim. Alternativa a fost Iliescu şi, deşi şi-au muşcat degetele pînă la sînge, toţi "telectualii" ţării ăsteia au votat cu bunicuţa.
Cam aşa îmi miroase acum şi povestea cu partidul lui DD. Mai ales că, zilele trecute, un "documentar" dat de OTV, în sine un sondaj făcut prin Olteniţa, arăta că nici drojdierii de acolo nu-l votau pe motiv că partidul e nou.
So, de ce ne pierdem vremea, transformînd un escroc într-o victimă-erou.
Nu mă pricep la politică, deci nu îmi permit să emit judecăţi de valoare, dar cred că măcar unele de bun simţ tot pot să am.
Mi se pare că partidul lui DD este sperietoarea cu care onor PD-L, în corzi dar în cădere libere, încearcă să ne spună că "alţii e mai răi". Ceva de genul, dacă nu ne vreţi pe noi, uitaţi ce vine din urmă. E acelaşi scenariu folosit la alegerile prezidenţiale din 2000 cînd a fost trimisă la înaintare sperietoarea Vadim. Alternativa a fost Iliescu şi, deşi şi-au muşcat degetele pînă la sînge, toţi "telectualii" ţării ăsteia au votat cu bunicuţa.
Cam aşa îmi miroase acum şi povestea cu partidul lui DD. Mai ales că, zilele trecute, un "documentar" dat de OTV, în sine un sondaj făcut prin Olteniţa, arăta că nici drojdierii de acolo nu-l votau pe motiv că partidul e nou.
So, de ce ne pierdem vremea, transformînd un escroc într-o victimă-erou.
joi, 26 august 2010
Din rahat bici
O auzeam pe mama, în copilărie spunînd: să faci din rahat bici şi să mai şi trosnească. Nu ştiu cît timp mi-a luat pînă să pricep sensul, însă îl folosesc din cînd în cînd atunci cînd o chestie mi se pare absolut imposibil de realizat.
Expresia asta îmi trece prin cap, ori de cîte ori mai aud de DD la parchet. Mai mult, mi se pare că omul ăsta este ajutat de parchet să devină bici.
Chiar dacă omul s-a obişnuit să trăiască pe picior mare, nu cred în ruptul capului că le-a cerut berarilor şpagă de 25 de milioane de euro. Trebuie să ai probleme sus la mansardă, să ceri o şpagă mai mare decît au băgat în fabrică de la cumpărarea terenului şi pînă la construcţia reţelei de distribuţie. Şi, la fel, cred că tre să ai probleme la mansardă, dacă ai primit o astfel de ameninţare şi parchetul iese cu subiectul după mai mult de un an de cînd s-a produs.
Pe scurt: una din două. Ori DD are pe cineva în parchet care se visează premier sau ministru al justiţiei, după ce cîştigă partidul lui DD alegerile, ori DD îşi bate joc de oamenii de investigaţie şi le vinde gogoşi de genul transport săptămînal 10-11tone de lingouri de auro sau cocaină.
Expresia asta îmi trece prin cap, ori de cîte ori mai aud de DD la parchet. Mai mult, mi se pare că omul ăsta este ajutat de parchet să devină bici.
Chiar dacă omul s-a obişnuit să trăiască pe picior mare, nu cred în ruptul capului că le-a cerut berarilor şpagă de 25 de milioane de euro. Trebuie să ai probleme sus la mansardă, să ceri o şpagă mai mare decît au băgat în fabrică de la cumpărarea terenului şi pînă la construcţia reţelei de distribuţie. Şi, la fel, cred că tre să ai probleme la mansardă, dacă ai primit o astfel de ameninţare şi parchetul iese cu subiectul după mai mult de un an de cînd s-a produs.
Pe scurt: una din două. Ori DD are pe cineva în parchet care se visează premier sau ministru al justiţiei, după ce cîştigă partidul lui DD alegerile, ori DD îşi bate joc de oamenii de investigaţie şi le vinde gogoşi de genul transport săptămînal 10-11tone de lingouri de auro sau cocaină.
miercuri, 25 august 2010
Cînd faci haz de necaz, reuşeşti să treci mai uşor peste o grămadă de porcării care ţi se întîmplă. Sunt situaţii cînd prostiile guvernamentale ar fi infinit mai savuroase decît perlele de la Bac.
Într-o "specială" pe RTV, consultantul Gabi Biris, m-a distrat teribil.
- După ce a citit ordonanţa 58, asta cu noile taxe, şi normele metodologice, omul a ajuns la concluzia că oricît s-ar strădui, pînă şi cei mai disciplinaţi contributori sunt pasibili de amenda. Ordonanţa şi normele se bat cap în cap. Ca să respecţi ordonanţa, trebuie musai să încalci normele iar dacă nu respecţi normele nu ai cum să aplici prevederile ordonanţei.
- Altă poantă faină din legea cu pricina: formula după care se calculează contribuţia la pensii, spune că dacă ai drepturi de auto şi vrei o pensie decentă, tre să contribui 105 ani. Da, e corectă, cifra. Formula de calcul e în aşa fel construită pentru cei care completează contribuţia la pensii(că de fapt, asta se întîmplă), aşa încît dacă vrei să ai o pensie identică cu o persoană cu acelaşi venit dar pe cartea de muncă ar trebui să cotizezi o perioadă de trei ori mai lungă. Îţi dai seama cum ar fi să-ţi faci un plan de pensie pe 105 ani.
Hai, că dacă nu ar fi tîmpiţi, aş zice că sunt nişte umorişti de mare clasă, oamenii care fac legile în ţara asta.
- Tot din aceeaşi categorie: un articol din lege spune că eşti pasibil de amendă de maxim 50 de milioane, dacă nu ti-ai depus declaraţia. Deci, statul te sancţionează nu pentru că nu plăteşti dările ci pentru că nu le anunţi. Ok. Şi ne mai plîngem că nu sunt bani în ţară.
- Faza cea mai mişto mi s-a părut însă asta cu amenda pentru că ai întîrziat cu contribuţia la şomaj. Oameni buni, cum dracu să ameninţi pe cineva cu o amendă de peste 1.000 de euro, pentru că a întîrziat să depună o declaraţie, din care rezultă că are de plătit lunar o taxă de 2 euro. Am făcut un calcul cu o prietenă, şi am descoperit că la un venit de vreo 400 de euro lunar, contributia la somaj e de de 8,89 lei. Si pentru asta tre sa se duca lunar la agenţie sau sa trimita prin poştă.
Nu înţeleg de ce nu se acceptă o declaraţie estimativă, cu rectificare la final de an.
- Prietena mea are şi altă dilemă: ea e pensionar şi colaborează pe drepturi de autor. De ce să mai cotizeze la pensii, că oricum nu-i recalculează nimeni contribuţia şi, implicit pensia.
- O dilemă asemănătoare am şi eu: dacă pe cartea de muncă, eu achit o contribuţie la sănătate, de ce mă obligă statul să scot mai mulţi bani din buzunar. Nu sunt în ilegalitate, merg pe contribuţia minimă pentru că aşa am ales eu. Oricum merg la privat cînd am nevoie şi dau şpagă în spital cînd este cazul.
- Şi încă o întrebare care mi s-a părut perfect justificată, deşi niciodată nu m-am omorît după Norica Nicolai: de ce sistemul sanitar este considerat bugetar, cînd cotizaţiile se plătesc de firme şi companii, există o instituţie care administrează banii- CNAS. De ce nu funcţionează după modelul sistemului de pensii din magistratură sau după modelul din sistemul militar. CNAS are un consiliu de administraţie format din 17 membri. Cotizaţiile anuale se ridică la 4 miliarde de euro.
Într-o "specială" pe RTV, consultantul Gabi Biris, m-a distrat teribil.
- După ce a citit ordonanţa 58, asta cu noile taxe, şi normele metodologice, omul a ajuns la concluzia că oricît s-ar strădui, pînă şi cei mai disciplinaţi contributori sunt pasibili de amenda. Ordonanţa şi normele se bat cap în cap. Ca să respecţi ordonanţa, trebuie musai să încalci normele iar dacă nu respecţi normele nu ai cum să aplici prevederile ordonanţei.
- Altă poantă faină din legea cu pricina: formula după care se calculează contribuţia la pensii, spune că dacă ai drepturi de auto şi vrei o pensie decentă, tre să contribui 105 ani. Da, e corectă, cifra. Formula de calcul e în aşa fel construită pentru cei care completează contribuţia la pensii(că de fapt, asta se întîmplă), aşa încît dacă vrei să ai o pensie identică cu o persoană cu acelaşi venit dar pe cartea de muncă ar trebui să cotizezi o perioadă de trei ori mai lungă. Îţi dai seama cum ar fi să-ţi faci un plan de pensie pe 105 ani.
Hai, că dacă nu ar fi tîmpiţi, aş zice că sunt nişte umorişti de mare clasă, oamenii care fac legile în ţara asta.
- Tot din aceeaşi categorie: un articol din lege spune că eşti pasibil de amendă de maxim 50 de milioane, dacă nu ti-ai depus declaraţia. Deci, statul te sancţionează nu pentru că nu plăteşti dările ci pentru că nu le anunţi. Ok. Şi ne mai plîngem că nu sunt bani în ţară.
- Faza cea mai mişto mi s-a părut însă asta cu amenda pentru că ai întîrziat cu contribuţia la şomaj. Oameni buni, cum dracu să ameninţi pe cineva cu o amendă de peste 1.000 de euro, pentru că a întîrziat să depună o declaraţie, din care rezultă că are de plătit lunar o taxă de 2 euro. Am făcut un calcul cu o prietenă, şi am descoperit că la un venit de vreo 400 de euro lunar, contributia la somaj e de de 8,89 lei. Si pentru asta tre sa se duca lunar la agenţie sau sa trimita prin poştă.
Nu înţeleg de ce nu se acceptă o declaraţie estimativă, cu rectificare la final de an.
- Prietena mea are şi altă dilemă: ea e pensionar şi colaborează pe drepturi de autor. De ce să mai cotizeze la pensii, că oricum nu-i recalculează nimeni contribuţia şi, implicit pensia.
- O dilemă asemănătoare am şi eu: dacă pe cartea de muncă, eu achit o contribuţie la sănătate, de ce mă obligă statul să scot mai mulţi bani din buzunar. Nu sunt în ilegalitate, merg pe contribuţia minimă pentru că aşa am ales eu. Oricum merg la privat cînd am nevoie şi dau şpagă în spital cînd este cazul.
- Şi încă o întrebare care mi s-a părut perfect justificată, deşi niciodată nu m-am omorît după Norica Nicolai: de ce sistemul sanitar este considerat bugetar, cînd cotizaţiile se plătesc de firme şi companii, există o instituţie care administrează banii- CNAS. De ce nu funcţionează după modelul sistemului de pensii din magistratură sau după modelul din sistemul militar. CNAS are un consiliu de administraţie format din 17 membri. Cotizaţiile anuale se ridică la 4 miliarde de euro.
Update: Cu sau fără pat la grădiniţă
Veşti noi de la grădiniţă: avem pat. În prima zi de grădi, deci pe 13 septembrie, vom avea încă o certitudine: cu sau fără colege în pat.
marți, 24 august 2010
Povestiri din presa 2
Vînzoleala de zilele astea cu deplasarea plătită de Roşia Montană, m-a făcut să-mi amintesc vreo două tărăşenii din presă, petrecute acum vreo cîţiva ani.
Era iarnă, în apropierea Crăciunului, cînd companii şi instituţii de stat sau private obişnuiau să ofere o cupă de şampanie, la o conferinţă de bilanţ. La plecare, invitaţii primeau ceva promoţionale: o agendă, un pix, etc. Specializarea mea era energia, însă şeful meu mă încălţase şi cu Ministerul Muncii, după ce a restructurat o colegă.
Înainte de Crăciun, am primit invitaţii la întîlnirile de bilanţ de care tocmai povesteam. Aveam două care se desfăşurau simultan: una la Hidroelectrica, alta la Minister. Am ales Hidroelectrica, pentru că erau mai aproape de stilul meu de a fi. Nu-mi plăcea ministrul muncii de atunci, Marian Sîrbu, mi se părea un personaj alunecos. Am ciocnit şampania, mi-am luat bricheta şi calendarul cu hidrocentrale şi mi-am văzut de treabă.
La vreo două zile, m-am trezit chemată în biroul redactorului şef, pentru un scurt raport:
- Ai primit invitaţie de la Ministerul Muncii, mă întreabă redactorul şef.
- Da, dar nu am putut să ajung pentru că aveam o altă conferinţă la aceeaşi oră, îi răspund.
-Deci, nu ai luat şpaga de la ei, spune el.
- Ce şpagă, întreb blocată.
- O să afli la momentul potrivit. Vreau să ştii că, mîine, va fi publicată lista cu toţi cei care au primit şpagă şi dacă eşti pe listă, zbori din ziar.
Am ieşit din birou, nu înţelegeam nimic. Am sunat-o pe prietena mea de la Libertatea, de pe muncă. Jenată, fata îmi spune toată povestea:
-"M-am dus ieri la conferinţă şi la plecare, ministrul ne-a înmînat cîte un plic- felicitare pe care ne-a rugat să-l deschidem mai tirziu. La redacţie, am găsit în el două milioane de lei. L-am sunat imediat, l-am întrebat ce e cu acei bani şi mi-a spus că la minister au decis să dea fiecărui jurnalist acreditat acea sumă de bani. În loc de cadou de Crăciun. Un soi de primă de porc. I-am spus că nu-i pot primi şi că mă duc să-i dau înapoi. Mi-a spus că el nu mai e la minister.
A doua zi dimineaţă, m-am oprit într-un magazin şi i-am luat ministrului un cadou: o curea, un parfum, etc. Le-am împachetat frumos, am luat bon, m-am dus la Minister şi i le-am lăsat la cabinet. Bonul l-am păstrat şi l-am arătat în redacţie".
M-am lămurit, aşadar, ce era cu şpaga. Întrebarea următoare era de unde a apărut informaţia, pentru că eram convinsă că nici unul din cei prezenţi la conferinţă nu s-a apucat să bată toba.
Tărăşenia avea să fie dezvlăuită la scurt timp. Ca şi mine, alţi reporteri acreditaţi nu au participat la conferinţă, deci au ratat cadoul ministrului. Banii s-au epuizat însă, cîteva plicuri ajungînd şi la cameramanii şi sunetiştii care însoţesc echipele de tv la conferinţe.
Unul dintre cei lăsaţi pe dinafară, deranjat se pare, că a rămas fără plic a făcut mare tam-tam.
Eu mi-am anunţat redactorul şef că dacă apar în ziar pe vreo listă, cu vreo semnătură, dau în judecată Ministerul.
Nu a fost cazul. Lista nu a fost făcută publică niciodată.
A doua tărăşenie, de rîsul-plînsul. Tot, cam acum zece ani, o companie petrolieră îşi externaliza serviciile suport, într-o firmuliţă de casă. Condusă de un puternic lider sindical. Firmuliţa îşi face serviciu de PR, care ne invită pe jurnaliştii specializaţi în energie să ne cunoaştem. Foarte elegantă atitudinea, accept invitaţia.
Cînd ajung la sediu, descopăr că stau la coadă. Pentru ce? Pentru întlnirea cu directorul de comunicare. Femeia organiza întîlniri one-to-one, dar estimase prost timpul de discuţie cu fiecare reporter în parte.
Îmi vine rîndul, ea o tipă drăguţă, îmi plasează o mapă de presă, eu decid să-mi păstrez întrebările nesimţite pentru altă dată şi alt director şi dau să plec. Căînd să ies, îmi întinde o pungă.
Ce e înăuntru?
Un mic cadou, care ne reprezintă, răspunde ea.
Nu, nu era o sondă, nu luaţi mot-a-mot exprimarea ei. Era un aparat foto, o cameră foto, dacă nu mă înşel. Conform regulamentului intern, merg la şeful meu direct, îi arăt obiectul şi îl întreb ce facem.
Şeful zice<<>>.
Zis şi făcut. Pe net, găsim un model asemănător, care costa impresionanta sumă de 300 de dolari. <<Îl predăm la magazie>>, zice şeful.
-Te ocupi tu de asta, te rog, eu am ceva de scris, îl întreb eu.
-Sigur că da.
A doua zi, îl întreb dacă trebuie să semnez ceva.
-Nu, stai liniştită, nu trebuie.
Peste vreo trei ani, cînd şeful meu a demisionat, m-am trezit că vine la mine cu o cutie.
-Ia, să duci tu aparatul ăsta la administrativ, să-l ia în custodie.
Ghiciti despre ce era vorba.
Exact, camera foto, pe care eu i-am dus-o ca fraiera. Nu ajunsese niciodată la administrativ, în schimb fusese folosită cu succes de el, în vacanţele dese pe care şi le lua.
-Face fotografii mişto, dar să ştii că nu ştiu ce am făcut cu cablul de descărcat pozele, mi-a spus el şi mi-a făcut cu ochiul şmechereşte. S-ar putea să găseşti în comerţ, dacă vrei să descarci ceva.
Era iarnă, în apropierea Crăciunului, cînd companii şi instituţii de stat sau private obişnuiau să ofere o cupă de şampanie, la o conferinţă de bilanţ. La plecare, invitaţii primeau ceva promoţionale: o agendă, un pix, etc. Specializarea mea era energia, însă şeful meu mă încălţase şi cu Ministerul Muncii, după ce a restructurat o colegă.
Înainte de Crăciun, am primit invitaţii la întîlnirile de bilanţ de care tocmai povesteam. Aveam două care se desfăşurau simultan: una la Hidroelectrica, alta la Minister. Am ales Hidroelectrica, pentru că erau mai aproape de stilul meu de a fi. Nu-mi plăcea ministrul muncii de atunci, Marian Sîrbu, mi se părea un personaj alunecos. Am ciocnit şampania, mi-am luat bricheta şi calendarul cu hidrocentrale şi mi-am văzut de treabă.
La vreo două zile, m-am trezit chemată în biroul redactorului şef, pentru un scurt raport:
- Ai primit invitaţie de la Ministerul Muncii, mă întreabă redactorul şef.
- Da, dar nu am putut să ajung pentru că aveam o altă conferinţă la aceeaşi oră, îi răspund.
-Deci, nu ai luat şpaga de la ei, spune el.
- Ce şpagă, întreb blocată.
- O să afli la momentul potrivit. Vreau să ştii că, mîine, va fi publicată lista cu toţi cei care au primit şpagă şi dacă eşti pe listă, zbori din ziar.
Am ieşit din birou, nu înţelegeam nimic. Am sunat-o pe prietena mea de la Libertatea, de pe muncă. Jenată, fata îmi spune toată povestea:
-"M-am dus ieri la conferinţă şi la plecare, ministrul ne-a înmînat cîte un plic- felicitare pe care ne-a rugat să-l deschidem mai tirziu. La redacţie, am găsit în el două milioane de lei. L-am sunat imediat, l-am întrebat ce e cu acei bani şi mi-a spus că la minister au decis să dea fiecărui jurnalist acreditat acea sumă de bani. În loc de cadou de Crăciun. Un soi de primă de porc. I-am spus că nu-i pot primi şi că mă duc să-i dau înapoi. Mi-a spus că el nu mai e la minister.
A doua zi dimineaţă, m-am oprit într-un magazin şi i-am luat ministrului un cadou: o curea, un parfum, etc. Le-am împachetat frumos, am luat bon, m-am dus la Minister şi i le-am lăsat la cabinet. Bonul l-am păstrat şi l-am arătat în redacţie".
M-am lămurit, aşadar, ce era cu şpaga. Întrebarea următoare era de unde a apărut informaţia, pentru că eram convinsă că nici unul din cei prezenţi la conferinţă nu s-a apucat să bată toba.
Tărăşenia avea să fie dezvlăuită la scurt timp. Ca şi mine, alţi reporteri acreditaţi nu au participat la conferinţă, deci au ratat cadoul ministrului. Banii s-au epuizat însă, cîteva plicuri ajungînd şi la cameramanii şi sunetiştii care însoţesc echipele de tv la conferinţe.
Unul dintre cei lăsaţi pe dinafară, deranjat se pare, că a rămas fără plic a făcut mare tam-tam.
Eu mi-am anunţat redactorul şef că dacă apar în ziar pe vreo listă, cu vreo semnătură, dau în judecată Ministerul.
Nu a fost cazul. Lista nu a fost făcută publică niciodată.
A doua tărăşenie, de rîsul-plînsul. Tot, cam acum zece ani, o companie petrolieră îşi externaliza serviciile suport, într-o firmuliţă de casă. Condusă de un puternic lider sindical. Firmuliţa îşi face serviciu de PR, care ne invită pe jurnaliştii specializaţi în energie să ne cunoaştem. Foarte elegantă atitudinea, accept invitaţia.
Cînd ajung la sediu, descopăr că stau la coadă. Pentru ce? Pentru întlnirea cu directorul de comunicare. Femeia organiza întîlniri one-to-one, dar estimase prost timpul de discuţie cu fiecare reporter în parte.
Îmi vine rîndul, ea o tipă drăguţă, îmi plasează o mapă de presă, eu decid să-mi păstrez întrebările nesimţite pentru altă dată şi alt director şi dau să plec. Căînd să ies, îmi întinde o pungă.
Ce e înăuntru?
Un mic cadou, care ne reprezintă, răspunde ea.
Nu, nu era o sondă, nu luaţi mot-a-mot exprimarea ei. Era un aparat foto, o cameră foto, dacă nu mă înşel. Conform regulamentului intern, merg la şeful meu direct, îi arăt obiectul şi îl întreb ce facem.
Şeful zice<<>>.
Zis şi făcut. Pe net, găsim un model asemănător, care costa impresionanta sumă de 300 de dolari. <<Îl predăm la magazie>>, zice şeful.
-Te ocupi tu de asta, te rog, eu am ceva de scris, îl întreb eu.
-Sigur că da.
A doua zi, îl întreb dacă trebuie să semnez ceva.
-Nu, stai liniştită, nu trebuie.
Peste vreo trei ani, cînd şeful meu a demisionat, m-am trezit că vine la mine cu o cutie.
-Ia, să duci tu aparatul ăsta la administrativ, să-l ia în custodie.
Ghiciti despre ce era vorba.
Exact, camera foto, pe care eu i-am dus-o ca fraiera. Nu ajunsese niciodată la administrativ, în schimb fusese folosită cu succes de el, în vacanţele dese pe care şi le lua.
-Face fotografii mişto, dar să ştii că nu ştiu ce am făcut cu cablul de descărcat pozele, mi-a spus el şi mi-a făcut cu ochiul şmechereşte. S-ar putea să găseşti în comerţ, dacă vrei să descarci ceva.
vineri, 20 august 2010
Insolaţia de vineri
Zilnic, citesc ştiri. Vechi defect profesional, de altfel. Şi nu încetez să mă minunez, să mă îngrozesc, să fac haz de necaz. Insolaţie de vineri, aş numi amalgamul rezultat.
- La începutul săptămânii, ministrul sănătăţii a anunţat că s-a gîndit să demisioneze, din cauza tragediei de la Maternitatea Giuleşti, dar şi-a luat ideea înapoi cînd şi-a dat seama că spitalul nu este în subordinea lui. Ce decizii bune iei cînd ai mintea relaxată.
-Primarul Oprescu a scăpat de aceeaşi întrebare, la fel toţi cei din PMB, în subordinea cărora se afla spitalul.
-Oprescu, mai mare peste spitalele bucureştene, se îngrijeşte constant de sănătatea alegătorilor. Săptămâna asta şi-a dus tatăl, bolnav, la tratament în Germania. În România, primarul este o celebritate şi nu a vrut să fie acuzat de alte alea.
- După ce ne-au ameninţat cu mii de km de autostrăzi şi au făcut un plan pe 20 de ani, ministrul Berceanu i-a pus pe români să aleagă: ori tren, ori maşină. Nu sunt bani şi de drumuri şi de căi ferate. Eu zic să dăm cu banul, să vedem ce alege destinul.
-Ministrul Videanu, fericit proprietar al unei supervile în Snagov, declară cinic că s-ar descurca foarte bine cu 15 milioane pe lună. Nu am înţeles dacă vorbea de bani vechi sau bani noi. Propun ca această sumă să-i fie plătită de palatul Victoria de două ori pe lună, să vedem cîţi bani cheltuie Mioriţa lui pe săptămînă la piaţă.
- După ce au adoptat noile reglementări fiscale în iulie şi au stat o lună să deseneze noile formulare de taxe, statul le spune celor care sunt plătiţi pe drepturi de autor, că nu trebuie să plătească în plus la casa de sănătate. Care vasăzică, oamenii plătiţi pe drepturi de autori, tocmai au fost anunţaţi că primesc o mărire salarială de 5,5%, după ce li s-a redus leafa cu vreo 25-30%.
- Impozitul minim se scoate din octombrie şi la loc nu se mai pune nimic. Mi se pare absolut normal să iei o astfel de decizie după ce ai constatat că vreo trei ani de impozit minim te lasă fără iniţiativă privată. Într-un an de funcţionare, impozitul minim a mătrăşit o treime din firmele mici şi mijlocii.
- Anularea impozitului minim este perfect explicabilă, altfel. Pentru că, dacă nu ştiaţi, vă spun ce am aflat pe surse: România a ieşit din criză, iar guvernul se pregăteşte deja de majorări salariale. Din păcate, lefurile mărite vor veni în 2011 iar de ele vor beneficia pensionarii care nu au murit de frig şi foame iarna asta, asistentele şi medicii care nu au avut bani de drum pentru străinătate şi patronii faliţi care nu au mai găsit la magazin săpun, frânghie sau furadan pentru a-şi pune capăt zilelor, ca să scape de portărei.
-Următoarele simulări de catastrofe în România vor pleca de la următoarele scenarii: un tsunami loveşte bucureştiul în ajun de Crăciun, cînd lumea e la mall sau la hypermarket la cumpărături şi un cutremur în august, cînd jumătate din personalul ISU este în vacanţa în Tanganika. Reper pentru eficienţa sistemului: tragedia de la Giuleşti. La eveniment, numărul victimelor a fost uşor peste marjă: 5 morţi dintr-o sută de persoane aflate în incintă.
- Marfă belgienii: plătesc 500 de euro pentru recrutări în sistemul feroviar. Bine că am citit ştirea asta, să-mi fac drum pe la Gara de Nord. O să deschid un butic de "headhunting acari", în colţul din nordul Gării, vorbesc cu taximetristul de zilele trecute să-mi facă un tarif promoţional şi mă apuc de plasat forţă de muncă. Aş mai avea o variantă, dar nu vreau să-mi fure ideea Sarkozy. O spun aşa încet, poate totuşi nu aude: aş strînge în faţa Palatului Elysee ţiganii dislocaţi, le-aş da 300 de euro să plece din Paris şi aş cere 500 de euro belgienilor pentru fiecare cap de rrom trimis la Bruxelles.
- La începutul săptămânii, ministrul sănătăţii a anunţat că s-a gîndit să demisioneze, din cauza tragediei de la Maternitatea Giuleşti, dar şi-a luat ideea înapoi cînd şi-a dat seama că spitalul nu este în subordinea lui. Ce decizii bune iei cînd ai mintea relaxată.
-Primarul Oprescu a scăpat de aceeaşi întrebare, la fel toţi cei din PMB, în subordinea cărora se afla spitalul.
-Oprescu, mai mare peste spitalele bucureştene, se îngrijeşte constant de sănătatea alegătorilor. Săptămâna asta şi-a dus tatăl, bolnav, la tratament în Germania. În România, primarul este o celebritate şi nu a vrut să fie acuzat de alte alea.
- După ce ne-au ameninţat cu mii de km de autostrăzi şi au făcut un plan pe 20 de ani, ministrul Berceanu i-a pus pe români să aleagă: ori tren, ori maşină. Nu sunt bani şi de drumuri şi de căi ferate. Eu zic să dăm cu banul, să vedem ce alege destinul.
-Ministrul Videanu, fericit proprietar al unei supervile în Snagov, declară cinic că s-ar descurca foarte bine cu 15 milioane pe lună. Nu am înţeles dacă vorbea de bani vechi sau bani noi. Propun ca această sumă să-i fie plătită de palatul Victoria de două ori pe lună, să vedem cîţi bani cheltuie Mioriţa lui pe săptămînă la piaţă.
- După ce au adoptat noile reglementări fiscale în iulie şi au stat o lună să deseneze noile formulare de taxe, statul le spune celor care sunt plătiţi pe drepturi de autor, că nu trebuie să plătească în plus la casa de sănătate. Care vasăzică, oamenii plătiţi pe drepturi de autori, tocmai au fost anunţaţi că primesc o mărire salarială de 5,5%, după ce li s-a redus leafa cu vreo 25-30%.
- Impozitul minim se scoate din octombrie şi la loc nu se mai pune nimic. Mi se pare absolut normal să iei o astfel de decizie după ce ai constatat că vreo trei ani de impozit minim te lasă fără iniţiativă privată. Într-un an de funcţionare, impozitul minim a mătrăşit o treime din firmele mici şi mijlocii.
- Anularea impozitului minim este perfect explicabilă, altfel. Pentru că, dacă nu ştiaţi, vă spun ce am aflat pe surse: România a ieşit din criză, iar guvernul se pregăteşte deja de majorări salariale. Din păcate, lefurile mărite vor veni în 2011 iar de ele vor beneficia pensionarii care nu au murit de frig şi foame iarna asta, asistentele şi medicii care nu au avut bani de drum pentru străinătate şi patronii faliţi care nu au mai găsit la magazin săpun, frânghie sau furadan pentru a-şi pune capăt zilelor, ca să scape de portărei.
-Următoarele simulări de catastrofe în România vor pleca de la următoarele scenarii: un tsunami loveşte bucureştiul în ajun de Crăciun, cînd lumea e la mall sau la hypermarket la cumpărături şi un cutremur în august, cînd jumătate din personalul ISU este în vacanţa în Tanganika. Reper pentru eficienţa sistemului: tragedia de la Giuleşti. La eveniment, numărul victimelor a fost uşor peste marjă: 5 morţi dintr-o sută de persoane aflate în incintă.
- Marfă belgienii: plătesc 500 de euro pentru recrutări în sistemul feroviar. Bine că am citit ştirea asta, să-mi fac drum pe la Gara de Nord. O să deschid un butic de "headhunting acari", în colţul din nordul Gării, vorbesc cu taximetristul de zilele trecute să-mi facă un tarif promoţional şi mă apuc de plasat forţă de muncă. Aş mai avea o variantă, dar nu vreau să-mi fure ideea Sarkozy. O spun aşa încet, poate totuşi nu aude: aş strînge în faţa Palatului Elysee ţiganii dislocaţi, le-aş da 300 de euro să plece din Paris şi aş cere 500 de euro belgienilor pentru fiecare cap de rrom trimis la Bruxelles.
joi, 19 august 2010
Despre taximetrişti
Taximetriştii sunt o specie aparte. Îmi place să-i studiez în timp ce călătoresc cu ei. Uneori închegăm conversaţii, alteori le studiez doar comportamentul. Unii îmi par de-acolo bucăţică ruptă din breaslă, alţii mă fac să mă întreb ce i-a făcut să se lege de covrig, la cît de poeţi sunt. Ieri, am dat peste unul care mi s-a părut genial. Era un mix: taximetrist-antreprenor-baiat de cartier-detectiv-familist. O personalitate complexă.
Mai întîi, a fost taximetrist. Încotro: Mamaia sau Saturn? mă întreabă scurt, cînd urc obosită. Mai departe, Berceni, lîngă balamuc, îi răspund pe acelaşi ton.
Pe urmă a scos la iveală masca de detectiv. Slavă domnului, nu în ce mă priveşte: "Da, Georgele, tată, ia spune....Aha, vin la tine, după ce trec pe acolo". Pielea de detectiv i se potrivea mănuşă taximetristului meu. "Georgel, un regizor bazat, s-a cuplat cu o trotinetă. Una de-aia care se împrumută, nu se cumpără. A luat-o împrumut şi i-a pus capac. S-a îndrăgostit lulea şi acum aia îl înşeală. Iar fraierul nu vrea să o lase, că cică a investit un an de existenţă. Ce face dragostea asta din om, domne. Eu i-am spus-o de la obraz dar nu-l pot refuza, că îmi plasează curse importante. Nu-l refuz niciodată, doar să am eu deja ceva stabilit. Mai adu-mi nişte fete, mai du-te la Roman, cu o cursă, la Pucioasa cu alta şi uite aşa. Păi, cum să-l refuz", zice el. Nu-l contrazic, că nu sunt din branşă. Nu sunt nici taximetrist, nici regizor, nici trotinetă.
Vine masca de antreprenor: "Criză, criză, dar eu mă descurc. Fac multe curse externe, că altfel aş muri de foame. Luaţi o carte de vizită şi oricînd aveţi nevoie, mă sunaţi, oriunde vreţi să mergeţi: Constanţa, Piteşti, Maramureş, nu e problemă. Eu merg la juma de preţ. Săptămîna trecută i-am dus pe unii la Constanţa. 3 bulioane jumate. E bine, faţă de cinci cît cereau alţi fraieri. Dacă aş şti că a cursa asigurată şi la întoarcere, aş cere mai puţin, dar nu ştii niciodată. Depinzi de ăia de la gară". Care ăia, întreb eu. Ăia de la maxi-taxi, de la gară. Lor le dai 500 de mii şi îţi plasează patru oameni. Da, merge doar cu unii. Oricum, e marfă: cu mine faci două ore jumate din faţa casei pîn la plajă, cu trenul faci opt. Şi te costă 2 milioane. Nenorocirea e că nu ştii niciodată dacă te întorci plin sau gol"."Păi, faceţi o bursă a turiştilor, cum este cea de transport. Pleci plin din Bucureşti şi angajezi marfă şi pentru întoarcere", îi propun eu doctă. "E, m-am gîndit şi eu la treaba asta cu netu, dar să ştiţi că e cam riscant. Nu ştii cine ţi se urcă în maşină. Cam riscant, aşa că mai bine, mă hotărăsc la faţa locului", îmi răspunde el prudent.
Băiatul de cartier răzbate din limbaj şi gestică. "Am făcut şi eu multe prostioare la viaţa mea. Jocuri, băutură, fetiţe, da m-am cuminţit acum. Nevastă-mea are 25 de ani, eu, 41. Dar ea e puternică, e strong. Avem două fetiţe, e in concediu de îngrijire copil, e în anul 2 la facultate, plătită, e drept, şi de două luni s-a angajat cu juma de normă. E puternică, îmi place de ea. E, mai avem şi noi discuţii, na, că e criză şi nu sunt bani, dar e puternică, domne. Tare de tot. Se mai supără pe mine, că nu stau cu fetele în parc, dar i-am spus să aleagă: vrei bani sau mă vrei acasă. A înţeles, e puternică, domne, e strong".
Şi pe final de călătorie, ajungem la bani, criză şi meseria de taximetrist: "avem probleme cu banii. Am rate de 14 milioane. Cînd m-am mutat în casa asta, la ICRAL, nu aveam nimic, era o cocină, nelocuibilă. M-am împrumutat la 6 bănci şi, am făcut eu un calcul, anul trecut am plătit 70 de milioane doar dobînzi şi penalităţi. Dar anu ăsta am zis că le plătesc pe toate la timp. Păi dacă nu m-a ajutat şi pe mine, mama, să-mi cumpăr maşină cu credit de la Miro, că acum eram plin de bani. E, eram plin de bani şi dacă în 90 nu aruncam cu banii în stînga şi-n dreapta, dar, de, dacă am fost prost. Asta e, acu sufăr. Dar am noroc, nevasta e puternică domnule, şi rezistă în mariaj. Nu credeam că stăm 5 ani împreună".
Şi la final, un bacşiş scurt de 2 lei. "Nu uitaţi, oricînd aveţi nevoie de o cursă ieftină, în afară, mă sunaţi. Dacă pot, merg, dacă nu, altădată".
Aşa ziceam şi eu..
Mai întîi, a fost taximetrist. Încotro: Mamaia sau Saturn? mă întreabă scurt, cînd urc obosită. Mai departe, Berceni, lîngă balamuc, îi răspund pe acelaşi ton.
Pe urmă a scos la iveală masca de detectiv. Slavă domnului, nu în ce mă priveşte: "Da, Georgele, tată, ia spune....Aha, vin la tine, după ce trec pe acolo". Pielea de detectiv i se potrivea mănuşă taximetristului meu. "Georgel, un regizor bazat, s-a cuplat cu o trotinetă. Una de-aia care se împrumută, nu se cumpără. A luat-o împrumut şi i-a pus capac. S-a îndrăgostit lulea şi acum aia îl înşeală. Iar fraierul nu vrea să o lase, că cică a investit un an de existenţă. Ce face dragostea asta din om, domne. Eu i-am spus-o de la obraz dar nu-l pot refuza, că îmi plasează curse importante. Nu-l refuz niciodată, doar să am eu deja ceva stabilit. Mai adu-mi nişte fete, mai du-te la Roman, cu o cursă, la Pucioasa cu alta şi uite aşa. Păi, cum să-l refuz", zice el. Nu-l contrazic, că nu sunt din branşă. Nu sunt nici taximetrist, nici regizor, nici trotinetă.
Vine masca de antreprenor: "Criză, criză, dar eu mă descurc. Fac multe curse externe, că altfel aş muri de foame. Luaţi o carte de vizită şi oricînd aveţi nevoie, mă sunaţi, oriunde vreţi să mergeţi: Constanţa, Piteşti, Maramureş, nu e problemă. Eu merg la juma de preţ. Săptămîna trecută i-am dus pe unii la Constanţa. 3 bulioane jumate. E bine, faţă de cinci cît cereau alţi fraieri. Dacă aş şti că a cursa asigurată şi la întoarcere, aş cere mai puţin, dar nu ştii niciodată. Depinzi de ăia de la gară". Care ăia, întreb eu. Ăia de la maxi-taxi, de la gară. Lor le dai 500 de mii şi îţi plasează patru oameni. Da, merge doar cu unii. Oricum, e marfă: cu mine faci două ore jumate din faţa casei pîn la plajă, cu trenul faci opt. Şi te costă 2 milioane. Nenorocirea e că nu ştii niciodată dacă te întorci plin sau gol"."Păi, faceţi o bursă a turiştilor, cum este cea de transport. Pleci plin din Bucureşti şi angajezi marfă şi pentru întoarcere", îi propun eu doctă. "E, m-am gîndit şi eu la treaba asta cu netu, dar să ştiţi că e cam riscant. Nu ştii cine ţi se urcă în maşină. Cam riscant, aşa că mai bine, mă hotărăsc la faţa locului", îmi răspunde el prudent.
Băiatul de cartier răzbate din limbaj şi gestică. "Am făcut şi eu multe prostioare la viaţa mea. Jocuri, băutură, fetiţe, da m-am cuminţit acum. Nevastă-mea are 25 de ani, eu, 41. Dar ea e puternică, e strong. Avem două fetiţe, e in concediu de îngrijire copil, e în anul 2 la facultate, plătită, e drept, şi de două luni s-a angajat cu juma de normă. E puternică, îmi place de ea. E, mai avem şi noi discuţii, na, că e criză şi nu sunt bani, dar e puternică, domne. Tare de tot. Se mai supără pe mine, că nu stau cu fetele în parc, dar i-am spus să aleagă: vrei bani sau mă vrei acasă. A înţeles, e puternică, domne, e strong".
Şi pe final de călătorie, ajungem la bani, criză şi meseria de taximetrist: "avem probleme cu banii. Am rate de 14 milioane. Cînd m-am mutat în casa asta, la ICRAL, nu aveam nimic, era o cocină, nelocuibilă. M-am împrumutat la 6 bănci şi, am făcut eu un calcul, anul trecut am plătit 70 de milioane doar dobînzi şi penalităţi. Dar anu ăsta am zis că le plătesc pe toate la timp. Păi dacă nu m-a ajutat şi pe mine, mama, să-mi cumpăr maşină cu credit de la Miro, că acum eram plin de bani. E, eram plin de bani şi dacă în 90 nu aruncam cu banii în stînga şi-n dreapta, dar, de, dacă am fost prost. Asta e, acu sufăr. Dar am noroc, nevasta e puternică domnule, şi rezistă în mariaj. Nu credeam că stăm 5 ani împreună".
Şi la final, un bacşiş scurt de 2 lei. "Nu uitaţi, oricînd aveţi nevoie de o cursă ieftină, în afară, mă sunaţi. Dacă pot, merg, dacă nu, altădată".
Aşa ziceam şi eu..
Lecturi în balconul de la 10(2)
După 20 de ani de cumpărat cărţi, am ajuns la concluzia că ele ne aleg pe noi. Noi nu avem mare lucru de făcut, în afară de a intra în librărie şi a ne asculta fracţiune de secundă "piticul" care ne îndeamnă să alegem alt titlu decît cel pentru care venisem.
Astăzi "Dumnezeu mi-e broker". O poveste haioasă, despre cum te fugăreşte destinul, cîtă poleială este în lume şi cum "a fi mult mai fericit" costă exagerat de mult, comparativ cu " a fi fericit şi atît".
Astăzi "Dumnezeu mi-e broker". O poveste haioasă, despre cum te fugăreşte destinul, cîtă poleială este în lume şi cum "a fi mult mai fericit" costă exagerat de mult, comparativ cu " a fi fericit şi atît".
vineri, 13 august 2010
Ţară de doi bani
Asta suntem. Dar nu vrem să recunoaştem. M-am enervat ieri, a nu ştiu cîta oară pe ipocrizia celor de la RTV, care dădeau pe la cinci după masă un news alert care suna cam aşa: la 18.45, apar primii fluturaşi cu leafa tăiată. Aşa, şi, care e newsul aici, că pe cuvînt dacă înţeleg. Da, domne, asta este: s-au tăiat salariile. Şi nu doar la stat. Peste tot. Şi ăluia care munceşte patru-şase ore la şcoală şi ăluia care munceşte 12-14 ore pe zi, la patron. Ba, profesorul poate să mai dea o meditaţie şi, slavă domnului, asta e o practică de pe vremea Împuşcatului: vrei să iei BAC-ul, vrei o notă mai mare decît de trecere la mine, hai vino, că organizez meditaţii. Dar, nu, e al dracului de comod să lucrezi 6 ore pe zi şi vinerea 4, să ai trei- cinci luni de vacanţă pe an şi să vrei 1.000 de euro leafă. Ai pretenţii, că doar eşti intelectual. Nu spune nimeni nimic despre reducerile de salarii din privat. Care nu sunt de 15%, au trecut de 25%. Să nu mai vorbim de creşterea TVA-ului, care ne lasă pe toţi cu sacoşa de mîncare goală. Nu, noi îi văităm doar pe ăia de la stat, care, în esenţă sunt o adunătură de piloşi. La finanţe, la primărie, peste tot, inclusiv la televiziunea publică, îţi găseşti slujbă dacă ai o pilă, un neam sau un prieten suficient de influent. Dacă vrei să rezolvi ceva, nu te primeşte nimeni dacă nu împingi acolo ceva. O prietenă de-a mea, învăţătoare, face meditaţii cu un puştan. Tatăl lui lucrează la Garda Financiară. Şi o duc foarte rău: doamna, soţia, stă acasă, într-o viloaie care se învîrte după soare, are bonă pentru copil, care după ore se duce la un after-school privat şi de trei ori pe săptămână face lecţiile în particular cu prietena mea. Doamna este zilnic la shopping şi datorită acestei ocupaţiii extrem de stresante, nu are timp să-şi înveţe copilul că 1 şi cu 1 fac doi şi nu trei cum îi dă lui tacsu. Atât bugetarul cît şi soţia lui au fiecare propria maşină, evident un 4x4, ca să fie protejaţi în caz de jaf armat. Îşi petrec vacanţele în străinătate, vara în insule, iarna la schi. Mă întreb cîte vacanţe vor fi nevoiţi să taie din listă pentru că Băse i-a luat soţului 25% din leafa de bugetar. Sau cum îşi vor restructura sărmanii oameni bugetul: vor renunţa la sesiunile zilnice de shopping sau la vreuna din maşini. A, şi apropo de ştirile astea cu văitatul bugetarilor: RTV întîrzie constant cu lefurile. Antenele taie din salarii 15%, sau atît se spune. Iar faza cea mai mişto pe care am prins-o: în ziua în care pe bloguri se anunţa că la Intact se reduc salariile cu 15%, într-una din gazetele trustului trona mare o scrisoare a dlui Voiculescu către Băse: convertiţi reducerea de salarii a bugetarilor în bonuri de tezaur. Să mori tu. Păi, ce, la Intact, în contul lefurilor tăiate, le daţi acţiuni.
La medici, altă mîncare de peşte. Sunt puţini, dar extrem de puţini, care îşi fac treaba corect şi, mulţumesc lui Dzeu am întâlnit cîţiva din ăştia pentru care spun "Chapeau". Unul mi-a salvat viaţa, altul m-a ajutat să nasc iar al treilea este medicul meu de familie.
Alţii însă, pe cuvînt dacă merită să le dai bună ziua. Acum câţiva ani, de exemplu, m-am dus la urgenţă, că mi-era rău. Doctorul de gardă, un chirurg tinerel care îşi făcea mîna, îmi zice serios: doamnă, analizele sunt la limită, deci aţi putea face un puseu de apendicită, oricând. La sfatul familionului, accept propunerea de a scoate apendicele. Operaţie, juma de oră, mă trezesc, fără apendice. Nu mi-a pus nici o drenă, nimic. M-am trezit şi am sărit din pat, ca şi cum mi-aş fi scos o măsea. Îi dau şpaga de rigoare, îi spun că lucrez în presă şi îl întreb dacă e bine. Zice, da, staţi liniştită. Ziua următoare mă întreabă dacă colega care mi-a adus scutirea e măritată, că ar invita-o la o cafea. Eu ieşeam din calcule, eram luată. La ceva vreme, din discuţia cu un medic, mi-am dat seama că tânărul doctoraş nu avea de lucru în ziua aceea, deci nici un potenţial de şpagă aşa că, imediat ce a întîlnit o ipohondră, a zis, asta este. M-am operat de apendicită, cum se operau copiii mici pe vremuri de amigdalită. Că ăsta era trendul.
Şi acum e la fel. În ce priveşte profesionalismul şi şpaga. Fii-mea face 39, se duce la urgenţă, aia îi scade febra, dar nu-i dă reţetă. O trimite la medicul de familie. Doctoriţa de familie îi spune însă că nu o poate primi, că ea s-a întors puţin din concediu, are cîţiva copii înscrişi pe lista de consultaţii, astăzi, dar pe a mea nu o mai poate primi, că trece de ora 10.00. Să se ducă la doctoriţa de la garda spitalului. E, stau şi mă gîndesc, nu că e fiimea, ci aşa de amorul artei, cum pana mea poţi să spui: nu te consult azi că nu ai sunat mai devreme şi eu după ora zece intru în concediu. Asta în condiţiile în care fii-mea e înscrisă la doctoriţa cu pricina, iar aceasta primeşte bani de pe urma înscrisului. Eu cînd intru în concediu îmi las jobul în sarcina unor colege. Nu ar trebui să fie aşa şi la alţii. Pînă şi la Cotroceni, doamna care dă lefurile şi-a lăsat înlocuitor.
La medici, altă mîncare de peşte. Sunt puţini, dar extrem de puţini, care îşi fac treaba corect şi, mulţumesc lui Dzeu am întâlnit cîţiva din ăştia pentru care spun "Chapeau". Unul mi-a salvat viaţa, altul m-a ajutat să nasc iar al treilea este medicul meu de familie.
Alţii însă, pe cuvînt dacă merită să le dai bună ziua. Acum câţiva ani, de exemplu, m-am dus la urgenţă, că mi-era rău. Doctorul de gardă, un chirurg tinerel care îşi făcea mîna, îmi zice serios: doamnă, analizele sunt la limită, deci aţi putea face un puseu de apendicită, oricând. La sfatul familionului, accept propunerea de a scoate apendicele. Operaţie, juma de oră, mă trezesc, fără apendice. Nu mi-a pus nici o drenă, nimic. M-am trezit şi am sărit din pat, ca şi cum mi-aş fi scos o măsea. Îi dau şpaga de rigoare, îi spun că lucrez în presă şi îl întreb dacă e bine. Zice, da, staţi liniştită. Ziua următoare mă întreabă dacă colega care mi-a adus scutirea e măritată, că ar invita-o la o cafea. Eu ieşeam din calcule, eram luată. La ceva vreme, din discuţia cu un medic, mi-am dat seama că tânărul doctoraş nu avea de lucru în ziua aceea, deci nici un potenţial de şpagă aşa că, imediat ce a întîlnit o ipohondră, a zis, asta este. M-am operat de apendicită, cum se operau copiii mici pe vremuri de amigdalită. Că ăsta era trendul.
Şi acum e la fel. În ce priveşte profesionalismul şi şpaga. Fii-mea face 39, se duce la urgenţă, aia îi scade febra, dar nu-i dă reţetă. O trimite la medicul de familie. Doctoriţa de familie îi spune însă că nu o poate primi, că ea s-a întors puţin din concediu, are cîţiva copii înscrişi pe lista de consultaţii, astăzi, dar pe a mea nu o mai poate primi, că trece de ora 10.00. Să se ducă la doctoriţa de la garda spitalului. E, stau şi mă gîndesc, nu că e fiimea, ci aşa de amorul artei, cum pana mea poţi să spui: nu te consult azi că nu ai sunat mai devreme şi eu după ora zece intru în concediu. Asta în condiţiile în care fii-mea e înscrisă la doctoriţa cu pricina, iar aceasta primeşte bani de pe urma înscrisului. Eu cînd intru în concediu îmi las jobul în sarcina unor colege. Nu ar trebui să fie aşa şi la alţii. Pînă şi la Cotroceni, doamna care dă lefurile şi-a lăsat înlocuitor.
miercuri, 11 august 2010
Înţelepciunea, interpretată a la Băsescu
Stimabilul nostru prezidente a început să plagieze înţelepciunea populară. "Tot românul e dator cu un impozit".
Dacă îmi aduc aminte bine, varianta originală era "toţi suntem datori cu o moarte".
Dacă îmi aduc aminte bine, varianta originală era "toţi suntem datori cu o moarte".
marți, 10 august 2010
Povestiri din presă
Mi-am adus aminte mai devreme, cu un ochi la RTV, despre una dintre fostele mele şefe şi isteriile ei.
Prin 2001, cred, cînd tocmai ce intrase în vigoare noua lege a pensiilor - asta care se modifică acum- am decis să dezvolt şi să explic zilnic, în cîte o ştire un articol din noua lege. Faţă de vechea lege a pensiilor, asta nouă provoca un cutremur, pe alocuri pozitiv şi mi s-a părut important ca oamenii să afle chestiile astea înainte de a împlini 60 de ani. Propunerea a fost acceptată şi am purces la treabă. După vreo două zile, mi-am dat seama că ideea mea nu era genială nu era unicat. Omologul meu de la Libertatea făcea fix acelaşi lucru. Numai că şefa mea de la acel moment nu a priceput treaba asta. În consecinţă, în fiecare dimineaţă, mă chema la raport la ea în birou, îmi încercuia nervoasă articolul din Libertatea şi mă ameninţa că -mi ia 10% din leafă dacă se mai întâmplă chestia asta. I-am explicat însă am vorbit pentru pereţi. După o săptămână în care m-a tocat mărunt pe acest subiect, am printat legea şi m-am dus la ea în birou cu tocul de hârtie. Uimită, de îndrăzneala mea, mă întreabă ce s-a întâmplat.
-Uite, Oana, asta este noua lege a pensiilor. Are 199 de articole. În fiecare zi, eu am comentat un articol şi în fiecare zi m-ai ameninţat cu o amendă pentru că articolul din Libertatea comenta alt articol.
- Da, şi ce e cu asta. Ţi se pare incorectă poziţia mea, întreabă ea ofuscată.
- Nu vreau să comentez pe tema asta. Ce vreau să-ţi spun este că te-aş ruga să-mi scrii 199 de amenzi, cîte una pentru fiecare articol din lege, ca să nu ne mai începem ziua cu cîte un scandal.
Am ieşit din birou şi am lăsat-o mută. De nervi, că un redactor, un negrişor pe plantaţie şi-a permis să o înfrunte.
La vreo lună de zile, mi-am cerut transferul la alt departament şi pentru a doua sau a treia oară în istoria EVZ, acesta mi-a fost acceptat.
Şefa Oana a fost schimbată din funcţie în următoarea jumătate de an.
Prin 2001, cred, cînd tocmai ce intrase în vigoare noua lege a pensiilor - asta care se modifică acum- am decis să dezvolt şi să explic zilnic, în cîte o ştire un articol din noua lege. Faţă de vechea lege a pensiilor, asta nouă provoca un cutremur, pe alocuri pozitiv şi mi s-a părut important ca oamenii să afle chestiile astea înainte de a împlini 60 de ani. Propunerea a fost acceptată şi am purces la treabă. După vreo două zile, mi-am dat seama că ideea mea nu era genială nu era unicat. Omologul meu de la Libertatea făcea fix acelaşi lucru. Numai că şefa mea de la acel moment nu a priceput treaba asta. În consecinţă, în fiecare dimineaţă, mă chema la raport la ea în birou, îmi încercuia nervoasă articolul din Libertatea şi mă ameninţa că -mi ia 10% din leafă dacă se mai întâmplă chestia asta. I-am explicat însă am vorbit pentru pereţi. După o săptămână în care m-a tocat mărunt pe acest subiect, am printat legea şi m-am dus la ea în birou cu tocul de hârtie. Uimită, de îndrăzneala mea, mă întreabă ce s-a întâmplat.
-Uite, Oana, asta este noua lege a pensiilor. Are 199 de articole. În fiecare zi, eu am comentat un articol şi în fiecare zi m-ai ameninţat cu o amendă pentru că articolul din Libertatea comenta alt articol.
- Da, şi ce e cu asta. Ţi se pare incorectă poziţia mea, întreabă ea ofuscată.
- Nu vreau să comentez pe tema asta. Ce vreau să-ţi spun este că te-aş ruga să-mi scrii 199 de amenzi, cîte una pentru fiecare articol din lege, ca să nu ne mai începem ziua cu cîte un scandal.
Am ieşit din birou şi am lăsat-o mută. De nervi, că un redactor, un negrişor pe plantaţie şi-a permis să o înfrunte.
La vreo lună de zile, mi-am cerut transferul la alt departament şi pentru a doua sau a treia oară în istoria EVZ, acesta mi-a fost acceptat.
Şefa Oana a fost schimbată din funcţie în următoarea jumătate de an.
Ce-am fi fost dacă n-ar fi fost
Cum ar fi arătat viaţa noastră dacă nu era revoluţia din 89 sau dacă ne-am fi născut în altă ţară.
Lecturi în balconul de la 10
"Dezonorată", o poveste tristă şi adevărată din Pakistan. O tînără este trimisă de familia sa să ceară iertare unei familii rivale cu care se afla în litigiu. Iertarea se traduce printr-un viol în grup. O carte care arată că marginile globalizării înseamnă şi marginile civilizaţiei. Femeia în Pakistan, un obiect, al cărei preţ scade sau creşte aleator, o monedă cu care bărbatul poate plăti deopotrivă fapte bune sau rele, funcţie de context.
D'ale copilăriei
Ieri, copilul meu m-a lăsat mută. De surpriză. Pentru vehemenţa cu care ia apărarea cuiva, deşi abia face patru ani.
În maşina unor prieteni, noi adulţii, ne lamentam despre criză şi nesimţirea politicienilor. I-am trecut prin ciur şi dârmon pe mai mulţi, de la putere şi opoziţie. Copilul se juca, pe bancheta din spate, ca de obicei, când deodată........
- Mami, să ştii că nu e frumos din partea ta..
- Ce anume mama?, întreb eu siderată, ştiind că nu am făcut nimic rău.
- Să vorbeşti aşa urît despre Băsescu.
- De ce, mama?
- Pentru că Băsescu e preşedintili ţării.
- Aşa, şi?
- Şi nu e frumos să vorbeşti urât despre preşedintilii ţării.
- Bine, şi, ce pot să fac?
- Să te duci la el acasa, să-i ceri scuze.
- Bine, mama, o să aştept ziua porţilor deschise........
În maşina unor prieteni, noi adulţii, ne lamentam despre criză şi nesimţirea politicienilor. I-am trecut prin ciur şi dârmon pe mai mulţi, de la putere şi opoziţie. Copilul se juca, pe bancheta din spate, ca de obicei, când deodată........
- Mami, să ştii că nu e frumos din partea ta..
- Ce anume mama?, întreb eu siderată, ştiind că nu am făcut nimic rău.
- Să vorbeşti aşa urît despre Băsescu.
- De ce, mama?
- Pentru că Băsescu e preşedintili ţării.
- Aşa, şi?
- Şi nu e frumos să vorbeşti urât despre preşedintilii ţării.
- Bine, şi, ce pot să fac?
- Să te duci la el acasa, să-i ceri scuze.
- Bine, mama, o să aştept ziua porţilor deschise........
luni, 9 august 2010
Scump sau ieftin
Criză, buget restructurat, tăieri drastice de costuri. Pe scurt, cuvintele care ne guvernează cel puţin parţial existenţa, în ultimul an.
Cu ce începem, cu ce continuăm? Nu mai mîncăm salam Victoria, trecem pe parizer cu MDM, nu mai luăm roşii cu 3 lei, le căutăm pe alea de 1,5, renunţăm la nectarine, ca să luăm un kil de mere, ne îmbrăcăm de la SH sau de la bazarul din Berceni?
Nu ştiu nene, cum e mai bine, dar eu am ajuns la concluzia că tot scump şi de calitate se merită să cumperi, chiar şi în vremuri de criză.
Să mă explic.
Am de curăţat baia. Produsul pe care îl foloseam, un pic mai scump, a ajuns din cauza TVA-ului şi a conjuncturii şi mai scump. L-am tăiat de pe listă. Ce pun în loc, însă, că nevoia tot rămâne.
Mă duc la hypermarket şi cumpăr un produs nou, marcă privată. Cel mai mic preţ. Calitate, ioc.
Mă duc la supermarket, găsesc şi acolo un produs marcă privată, dar cu lecţia învăţată de la prima tentativă, îl sar. Cumpăr în schimb un altul, proaspăt intrat pe piaţă. Puţin mai scump. Calitate, ioc.
Mă duc cu o prietenă la un magazin 38. Unul din alea care fac furori în provincie. Cumpăr şi de acolo un produs de curăţat baia. Calitate, vai şi amar.
Altă prietenă îmi recomandă un produs "made in Germany", pe care-l găseşti doar la un lanţ de magazine speciale. O cred pe cuvînt. Mergem la magazin, rog vînzătoarea să mi-l oprească-era ultimul. Fug acasă, iau bani şi mă duc repede să-l achit. Mă întorc şi mîndră nevoie mare mă apuc de împrăştiat soluţia. Efect? Fix ZERO.
Da, dar cine şi-a umplut dulapul cu soluţii de curăţat? Eu.
Cine freacă în continuare la cadă, de-i sar capacele. Tot eu.
Ce economie am făcut? ZERO. Calculele indică faptul că experimentul meu mi-a generat în buget un minus echivalent cu dublul unei sticle de soluţie de calitate.
Concluzia?
Sunt prea săracă pentru a-mi permite lucruri ieftine, chiar şi în vremurile astea. Soluţia? Cantitatea de soluţie folosită.
Cu ce începem, cu ce continuăm? Nu mai mîncăm salam Victoria, trecem pe parizer cu MDM, nu mai luăm roşii cu 3 lei, le căutăm pe alea de 1,5, renunţăm la nectarine, ca să luăm un kil de mere, ne îmbrăcăm de la SH sau de la bazarul din Berceni?
Nu ştiu nene, cum e mai bine, dar eu am ajuns la concluzia că tot scump şi de calitate se merită să cumperi, chiar şi în vremuri de criză.
Să mă explic.
Am de curăţat baia. Produsul pe care îl foloseam, un pic mai scump, a ajuns din cauza TVA-ului şi a conjuncturii şi mai scump. L-am tăiat de pe listă. Ce pun în loc, însă, că nevoia tot rămâne.
Mă duc la hypermarket şi cumpăr un produs nou, marcă privată. Cel mai mic preţ. Calitate, ioc.
Mă duc la supermarket, găsesc şi acolo un produs marcă privată, dar cu lecţia învăţată de la prima tentativă, îl sar. Cumpăr în schimb un altul, proaspăt intrat pe piaţă. Puţin mai scump. Calitate, ioc.
Mă duc cu o prietenă la un magazin 38. Unul din alea care fac furori în provincie. Cumpăr şi de acolo un produs de curăţat baia. Calitate, vai şi amar.
Altă prietenă îmi recomandă un produs "made in Germany", pe care-l găseşti doar la un lanţ de magazine speciale. O cred pe cuvînt. Mergem la magazin, rog vînzătoarea să mi-l oprească-era ultimul. Fug acasă, iau bani şi mă duc repede să-l achit. Mă întorc şi mîndră nevoie mare mă apuc de împrăştiat soluţia. Efect? Fix ZERO.
Da, dar cine şi-a umplut dulapul cu soluţii de curăţat? Eu.
Cine freacă în continuare la cadă, de-i sar capacele. Tot eu.
Ce economie am făcut? ZERO. Calculele indică faptul că experimentul meu mi-a generat în buget un minus echivalent cu dublul unei sticle de soluţie de calitate.
Concluzia?
Sunt prea săracă pentru a-mi permite lucruri ieftine, chiar şi în vremurile astea. Soluţia? Cantitatea de soluţie folosită.
Antemergătorii brandului de ţară
Sunt oamenii locului, cei care ar trebui să-şi pună cinci minute mintea la contribuţie şi să se gîndească în ce fel pot promova lucruri cu ce au la îndemînă. Vinerea trecută, ne-am hotărît aşa din scurt, să ieşim din Bucureşti, într-o excursie de o zi. Unde, unde, am ales Slănic Prahova. Era prima vizită(pentru curioşi, am luat şi o piatră..). Intru pe net şi googălesc rapid ce e de văzut: salina, ştiam, şi vreo două ştranduri cu apă sărată. OK.
Drum frumos, lin pînă acolo. Noroc că eram cu nişte prieteni care mai văzuseră salina, altfel trebuia să întrebăm, ca să ajungem la locul faptei. Deşi pe net scrie negru pe alb că salina Unirea e cea mai cea din Europa de est, în tot orăşelul ăla minuscul nu ai să găseşti un amărît de indicator, care să-ţi arate unde e vechea mină de sare. Ca să nu mai spun că nu găseşti nici un astfel de indicator pe drum. Găseşti în schimb, pe toate drumurile care înconjoară staţiunea pancarte şi indicatoare cu Drumul vinului.
E, cît de prost să fii, să te apuci să spui că DN X e drumul vinului, cînd nu ai un vin care te defineşte, dar să nu spui că drumul ăsta duce la cea mai mare sau cea mai veche salină din zona asta a Europei, când acesta este produsul care te defineşte.
Faza e că de plătit, plăteşti şi încă bine: aproape 4 euro de persoană, vizita la salina Unirea.
În incintă, românismul şi ţigănia, în floare. Foarte puţină lumină, în unele locuri te simţi ca un liliac, jucării oribile din angrourile Capitalei, vîndute la tarabă, îi fac pe părinţi să-şi blesteme decizia de a veni în vizită, şi, de ce nu, oameni care îşi scriu numele pe toate gardurile.
Vasile si Vasilica = LOVE. I-am văzut pe ăştia doi cum scriau pe perete şi am rămas mută. Vasilica, cea care îi furnizase instrumentul de scris, un dermatograf cam tocit, chiar îl întreba curioasă, pe Vasilică, dacă mai are mină să scrie şi "egal love".
Etapa nr 2 a excursiei - ştrandul. Cică sunt vreo trei, noi ne-am oprit la Baia Baciului. Plăteşti intrare 20 de lei de persoană şi înăuntru mai dai 10 lei dacă vrei şezlong. Iar dacă nu mai găseşti loc de intrare, e problema ta. Banii nu-i mai vezi înapoi, aşa că e treaba ta unde-ţi întinzi efectele cu care debarci la ştrand. E, şi ca să fie treaba-treabă, ca în România, dacă nu eşti foarte atent, s-ar putea să faci plajă cu un grătar la cap sau la picioare. Pentru că, nu-i aşa, românul e grataragiu de profesie, accesoriul e nelipsit din portbagaj iar administratorul ştrandului încurajează concurenţa: micul lui, vîndut cu 3 lei, contra micului tău din portbagaj. Cîştigă, de regulă, micul de portbagaj, dar asta nu înseamnă că patronul crăşmei simte nevoia să treacă la reduceri de preţ. Probabil, cîştigă suficient de bine din taxa de intrare.
E, cam asta a fost excursia mea de o zi. Evident, am observat toate cele în timp ce cu o mînă o ţineam pe fiimea să nu scape în lac, cu cealaltă mă ţineam de o bară ca să nu rămân suspendată şi din cînd în cînd îmi roteam scăfărlia să nu iau vrea saltea de apă în freză.
Drum frumos, lin pînă acolo. Noroc că eram cu nişte prieteni care mai văzuseră salina, altfel trebuia să întrebăm, ca să ajungem la locul faptei. Deşi pe net scrie negru pe alb că salina Unirea e cea mai cea din Europa de est, în tot orăşelul ăla minuscul nu ai să găseşti un amărît de indicator, care să-ţi arate unde e vechea mină de sare. Ca să nu mai spun că nu găseşti nici un astfel de indicator pe drum. Găseşti în schimb, pe toate drumurile care înconjoară staţiunea pancarte şi indicatoare cu Drumul vinului.
E, cît de prost să fii, să te apuci să spui că DN X e drumul vinului, cînd nu ai un vin care te defineşte, dar să nu spui că drumul ăsta duce la cea mai mare sau cea mai veche salină din zona asta a Europei, când acesta este produsul care te defineşte.
Faza e că de plătit, plăteşti şi încă bine: aproape 4 euro de persoană, vizita la salina Unirea.
În incintă, românismul şi ţigănia, în floare. Foarte puţină lumină, în unele locuri te simţi ca un liliac, jucării oribile din angrourile Capitalei, vîndute la tarabă, îi fac pe părinţi să-şi blesteme decizia de a veni în vizită, şi, de ce nu, oameni care îşi scriu numele pe toate gardurile.
Vasile si Vasilica = LOVE. I-am văzut pe ăştia doi cum scriau pe perete şi am rămas mută. Vasilica, cea care îi furnizase instrumentul de scris, un dermatograf cam tocit, chiar îl întreba curioasă, pe Vasilică, dacă mai are mină să scrie şi "egal love".
Etapa nr 2 a excursiei - ştrandul. Cică sunt vreo trei, noi ne-am oprit la Baia Baciului. Plăteşti intrare 20 de lei de persoană şi înăuntru mai dai 10 lei dacă vrei şezlong. Iar dacă nu mai găseşti loc de intrare, e problema ta. Banii nu-i mai vezi înapoi, aşa că e treaba ta unde-ţi întinzi efectele cu care debarci la ştrand. E, şi ca să fie treaba-treabă, ca în România, dacă nu eşti foarte atent, s-ar putea să faci plajă cu un grătar la cap sau la picioare. Pentru că, nu-i aşa, românul e grataragiu de profesie, accesoriul e nelipsit din portbagaj iar administratorul ştrandului încurajează concurenţa: micul lui, vîndut cu 3 lei, contra micului tău din portbagaj. Cîştigă, de regulă, micul de portbagaj, dar asta nu înseamnă că patronul crăşmei simte nevoia să treacă la reduceri de preţ. Probabil, cîştigă suficient de bine din taxa de intrare.
E, cam asta a fost excursia mea de o zi. Evident, am observat toate cele în timp ce cu o mînă o ţineam pe fiimea să nu scape în lac, cu cealaltă mă ţineam de o bară ca să nu rămân suspendată şi din cînd în cînd îmi roteam scăfărlia să nu iau vrea saltea de apă în freză.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)