Nu am văzut încă Autobiografia Ceauşeştilor. Probabil, voi viziona filmul la un moment dat, dar deocamdată nu simt că ar trebui să mă îmbulzesc să prind un loc în faţă. Mă amuză însă oameni care cred că ştiu tot deşi, pe vremea aia, nu-şi ştergeau singuri mucii de la nas. Am citit mai devreme un text al unei doamne simpatice, despre care îmi aduc aminte doar că avea plete în vînt, brăţară la picior şi tocuri cui care băteau cadenţa pe gresia redacţiei şi m-a distrat remarca: eu eram pionier pe vremea aceea dar ştiam şi înţelegeam regimul comunist.
M-a pufnit rîsul, văzând câtă maturitate, câtă înţelepciune, pe ea.
La cei opt sau zece ani ai ei, cînta "tot înainte" iar în pauze îşi spunea deja acesta e un regim totalitar. Marea Adunare Naţională e un fîs, un paravan pentru abuzurile megalomanice ale lui nea Nicu. Hai să fim serioşi!
Dincolo de enervarea produsă, postul cu pricina are însă şi o parte pozitivă. M-a făcut să-mi pun în funcţiune micul meu "Google" şi să îmi aduc aminte chestii din epoca de aur. Chestii de pionier, nu aşa profunde ca ale donşoarei cu pricina.
-Nu mai ştiu cînd au cumpărat ai mei aragaz, dar îmi aduc aminte că bunică-mea gătea vara la o lampă cu gaz şi iarna pe plita de la sobă.
Cînd folosea gaz, adormeam pînă se făcea mîncarea.
-Constant, mergeam cu bunica la coadă la gaz, cu o canistră goală şi slinoasă, care puţea a gaz. Stăteam zi lumină şi uneori gazul se termina înaintea noastră. Ghinion de neşansă, ca să zic aşa.
- La un moment dat, tot aşa, am descoperit că avem televizor. De fapt i-am înţeles rostul- la el vedeam desenele animate cu Mihaela. Era un televizor cu lămpi, de care trebuia să avem grijă ca de ochii din cap. Nu puteai şterge praful sub televizor decît cu aviz special, să nu scuturi o lampă. Erau meseriaşi şi centre de reparat, dar lipseau lămpile.
- Pîinea avea un gust pe care astăzi nu îl mai găsesc niciunde. Întotdeauna aveam pîine caldă pe masă, pentru că tata lucra la o moară, în aceeaşi curte cu fabrica de pîine. O vreme, m-au răsfăţat cu batoane cu mac şi miere. Într-o zi, batoanele s-au scos din fabricaţie. Nu mai era făină probabil. La fel au dispărut lipiile şi apoi baghetele. Pe urmă pîinea albă. Am început să mîncăm pîine intermediară sau neagră. De aceea, probabil, toţi pensionarii detestă în continuare pîinea neagră, chit că ştiu că este mult mai sănătoasă decît franzela albă.
- Păpuşile în mărime naturală, produse de Arădeanca, erau şi rare şi extrem de scumpe. Nu am iertat-o niciodată pe maică-mea pentru că nu s-a ţinut de cuvînt. Mi-a promis că dacă sînt cuminte la dentist, îmi va cumpăra o păpuşă " din aia mare". Cînd am plecat de la dentist, mi-a spus necăjită că nu ne putem permite o astfel de cheltuială. Păpuşa costa cît un sfert de leafă de-a ei. Mama lucra într-o fabrică.
- În primii ani de şcoală, ai mei au început să-mi dea bani la mine, pentru a-mi lua ceva de mîncare. În pauza mare, treceam în fugă strada până la alimentară, de unde îmi luam o sticluţă mică de Hellas de portocale. Cînd îmi ajungeau banii, îmi luam şi bomboane de ciocolată Vinga. La un moment dat, din magazin au dispărut şi Hellas-ul şi bomboanele.
- Cînd mă trimitea mama la pîine, luam din cînd în cînd o cutie de pate de ficat. O cutie minusculă, cu un cocoş roşu pe ea. La un moment dat a dispărut şi acesta. Atunci a fost prima oară cînd am auzit acasă ceva de genul: ăsta exportă tot, să plătească datoriile ţării.
- La şcoală, totul era frumos. Învăţam în bănci vechi, în clase vechi, cu sobe de teracotă, în care trosneau lemnele iarna. Apa de la toalete îngheţa iarna pe ţeavă şi beam ţurţurii.
- Primeam manuale noi, dar înveleam caietele în gîrtie albastră de pus în debara. Un stilou adevărat - chinezesc cu peniţă de aur- primeai doar dacă ai tăi aveau pile la Librărie, neamuri sus-puse sau prieteni contrabandişti.
-Primul meu stilou adevărat a venit din Serbia, de exemplu. Trebuia să am grijă de el ca de ochii din cap, pentru că avea peniţă de aur. Nu ştiu cît a costat.
-Pentru a-mi cumpăra un ceas chinezesc, tata a muncit 36 de ore- a plecat la servici şi s-a întors mîiine seară. Atît a durat drumul făcut de un coleg de-al lui pînă în Serbia şi înapoi. Am ţinut ceasul pînă i s-a făcut ferfeniţă cureaua. Nu costase scump, ca bani, ci ca efort.
- În şcoala primară, aveam o colegă a cărei mamă era şefă la Librărie. Drept urmare, avea întotdeauna tot ce însemna noutate în materie de rechizite. Într-o zi a venit la şcoală cu o gumă de şters care mirosea a căpşuni. Îmi doream şi eu una, dar nu aveam pile. Într-o oră, colega mea a scăpat guma pe sub bancă şi a uitat de ea. Cînd, după ore, am făcut curat, ca elev de servici, am luat guma dar nu m-am îndurat să i-o restitui. Acasă, a găsit-o maică-mea şi nu vreau să-mi amintesc de tămbălău a ieşit. Atunci am realizat că toată viaţa mea voi fi un mincinos ratat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu