Povestiri din presă 3

Un fotoreportaj postat pe fB de unul din colegi m-a dus cu gîndul la un reportaj incognito, făcut acum vreo 10-11 ani, într-un azil de bătrîni din Bucureşti.
Lucram la EVZ, pe social şi eram un soi de mama răniţilor. La mine ajungeau tot soiul de cazuri, de la cele două surori nebune, celebre în Bucureşti după ce s-au plîns că Securitatea le intră în casă prin filamentul de la bec, la inventatorul care voia să demonstreze că Einstein a greşit cînd a formulat teoria relativităţii şi pînă la copii ai străzii care cereau de mîncare.
Le ascultam păsurile, uneori din documentare ieşeau poveşti drăguţe, alteori deloc iar alteori păţeai cîte o chestie care te făcea să te întrebi ce naiba cauţi în presă. Despre o păţanie de acest gen, altădată, însă.
Într-una din zile, cum spuneam, mă cheamă Rodica la poartă şi îmi spune că cineva vrea să-mi povestească despre nişte nereguli dintr-un azil de bătrîni. Ştiam că se fură în azile, aşa că nu mi-am făcut iluzii prea mari.
Dar, am ascultat o poveste care, în primă fază, mi s-a părut incredibilă. Implica atîta cruzime din partea unor oameni care au ales să lucreze cu bătrîni, că povestea mi se părea neverosimilă.
Pe scurt, într-un azil de bătrîni din Bucureşti, situat undeva în zona Unirii, directoarea împreună cu alţi cîţiva angajaţi îi păcăleau pe bătrînii cu proprietăţi să le cedeze locuinţele, în schimbul unei porţii de mîncare în plus. După ce semnau actele, aceştia erau lăsaţi să moară încet şi crud. Erau duşi în mansarda azilului, un pod transformat şi zăceau acolo, îngropaţi în fecale pînă când mureau. Doar cînd mirosul trăznea conducerea, se ducea cineva şi făcea curat pe la suprafaţă. Povestea asta ne-a fost spusă de o infirmieră cu suflet şi prezenta un semn de întrebare pentru că femeia era pe cale să fie dată afară. Motivul nu era important.
Situaţia era extrem de complicată, pentru că directoarea în cauză refuza orice contact cu presa şi respingea orice vizită a unei persoane care nu fusese anunţată. Am spus povestea în secţie, colegelor mele. Ne consultam pe subiecte mai sensibile de fiecare dată.
Una dintre colege, devenită în timp, cea mai bună prietenă, zice: mă, eu mă bag, să verificăm. Dar ne trebuie un fotograf. Vorbim cu colegul Nicu Dîrdîiac, excelent profesionist, şi spune ok, merg, dar cum facem.
O sun pe infirmieră şi într-un limbaj codat, îi spun că vrem să facem reportajul. Cum ne poate ajuta să intrăm în incinta, păzită.
Femeia ne spune un nume, o adresă, noi construim o poveste lungă, pe drum repetăm replicile să pară că suntem neamuri. În scenariu, eu eram nevasta lui Dîrdîiac, care era rudă cu colega mea.
La poartă, un bodyguard, croit după pretenţiile directoarei, ne chestionează în cele mai mici detalii: De unde sunteţi, de ce nu s-a ştiut nimic despre voi pînă acum, de cîţi ani nu l-aţi văzut pe bătrîn, de ce boală suferea şi tot aşa.
Noi răspundem cît mai umili la interogatoriu, îi dăm de înţeles că suntem oameni şi vom fi atenţi cu el, dacă ţine cont că venim de departe.
Înţelege şi merge să ia aprobare de la superior. Se întoarce cu, nu voi uita niciodată, o roată de chei, mari, care semănau cu cheile unui castel părăsit. Intrăm, ne conduce la bătrînul în cauză, care nu recunoştea pe nimeni şi ne spune că avem 10 minute la dispoziţie, nu mai mult. Cît să-i lăsăm pachetul şi să-l întrebăm de sănătate.
Imediat ce se închide uşa, apare sursa noastră, care ne ia şi ne duce la mansardă unde, şoc şi groază, ca să citez o clasică în viaţă. La capătul unor scări care scîrţâiau din toate încheieturile am ajuns pe un culoare care puţea a moarte. La propriu. O lumină chioară îţi îndruma paşii iar gemetele sau plînsetul care răzbătea din camerele cu uşile deschise te făceau să o iei rapid la sănătoasa.
Camere de-o parte şi de alta a holului, unele cu uşile deschise, prin care ieşea duhoarea. Ne-am oprit în prima încăpere unde un schelet, altădată bărbat îşi implora moartea. Eu şi colega mea eram mute, receptam doar suferinţa, umilinţa, durerea. Încremeneam în faţa unei uşi şi ne contopeam cu acea durere. Pentru noi, povestea era fără cuvinte.
Nicu şi-a folosit blitzul, la maxim. Nu prea mult, pentru că din clădirea alăturată, cineva a dat alarma: sunt de la presă.
Pe ei, nu-i lăsaţi să iasă cu filmul, a răcnit bodyguardul pe care-l mituisem.
Infirmiera a intrat în panică, noi asemenea. Ne vedeam sechestrate şi moarte în beci. Acum îni vine să rîd, cînd mă gîndesc la ce panică se instalase în noi.
Nicu a văzut o fereastră, dincolo se care se afla gardul instituţiei. Nu prea înalt dar dintr-o cărămidă sfărîmicioasă.
Hai. Pe acolo ne e scăparea.
Am coborît scările cu o viteză incredibilă. Nici nu ştiu cînd Nicu, un tip rotofei altfel, a trecut de noi şi a preluat conducerea plutonului. Infirmiera ţinea uşa să nu intre oamenii directoarei.
Nicu a deschis rapid fereastra, a sărit, după care s-a aruncat la propriu peste gardul sfărîmicios. Acesta a rezistat, aşa că ne-am făcut curaj şi noi. Nu ştiu de cînd nu mai sărise Mariana un gard, eu îmi aduc aminte că ultima oară am mîncat o bătaie cruntă, pentru că mi-am stricat bunătate de ghetuţe noi, sărind gardul şcolii. CÎnd ne-am văzut dincolo de gard, nici nu mai conta că era noapte, era o zonă în care ţiganii făceau legea. Scăpasem din infern.
Acesta a fost de altfel şi ideea materialului. Cum arată infernul în secolul XX.
După material, directoarea a fost luată la întrebări de direcţia din Primărie de care aparţinea, pentru ca în final să primească o amendă la salariu pe vreo 3 luni.
Asta e România. Nu s-a schimbat mare lucru de atunci şi până azi.