Întotdeauna mi-au plăcut reportajele şi articolele gen "Incognito". Sunt solicitante, te provoacă să fii creativ, să construieşti situaţii sau să ieşi din ele.
Într-un an, înaintea Sărbătorilor de iarnă, era mare discuţie publică despre vînzarea petardelor. Poliţiştii anunţau controale, amenzi şi TIR-uri cu petarde reţinute la graniţă, evidenţele din teren arătau că petardele se vindeau în disperare la colţ de stradă. Aşa a venit ideea unui incognito. S-a încropit echipa, s-au repartizat punctele fierbinţi, maşinile şi fotoreporterii. Mie mi-a revenit un loc în faţa magazinului Unirea, unde era un adevărat bazar. Am făcut stoc de petarde, am căutat o măsuţă, unde să-mi întind marfa, mi-am dat peste cap dulapul de haine şi nu m-am spălat vreo două zile pe mîini să ajung la profilul vînzătorului de petarde. E drept, tenul închis mi-a fost de mare ajutor.
În ziua Z, îmbrăcată cu cea mai roasă geacă din casă şi cei mai murdari pantaloni de trening, cu o căciulă şi un fular de la un vecin pensionar, mi-am instalat tacticoasă la cinci dimineaţa, măsuţa. Era important să ajungi dimineaţa, pentru că principiul de funcţionare a bazarului era "primul venit, primul servit". Vis-a-vis de mine s-a instalat un vînzător de parfumuri, cum altfel, dacă nu contrafăcute. Jobul meu nu era doar să demonstrez că se vînd sau cumpără petarde ci, mai ales, că poliţiştii erau în cîrdăşie cu comercianţii şi îşi iau zilnic cota de bănuţi de la vânzătorii ambulanţi. Practic, trebuia să-i faci pe adevăraţii vînzători să vorbească pe faţă, iar pentru asta deghizarea era fundamentală.
Pînă pe la 10, nu s-a întîmplat nimic. Vănzoleala obişnuită dintr-un bazar: oamenii trec, vînzătorii îşi strigă marfa, unii cumpără, alţii se uită. La un moment dat, mă trezesc cu vînzătorul de parfumuri că mă întreabă dacă nu vreau o cafea.
-Vreau, zic, dar de unde.
- Din magazin, zice el.
-Păi, nu pot să plec. Rămîn fără marfă.
- Îţi iau eu, îmi spune el galant. Doar să-mi spui de care.
- De care bei şi tu, îi spun.
Deci, omul vrea să intre în vorbă, mi-am spus. Tre să fabricăm o poveste, un trecut. Ceva obligatoriu dureros. Da, gata, mi-am pierdut casa, din cauza cămătarilor, m-am hotărît la o poveste, care să facă să plîngă coafezele.
Pe tip cred că îl chema Adrian şi avea o poveste clasică: lucrase în fabrică, intrase în şomaj şi ca să se întreţină, trebuia să facă ceva. Îl îndrumase cineva aici în Unirii, că era vad bun. Cu şpagă în mai multe părţi, se lipise. Vindea foarte bine.
Povestea mea l-a impresionat, aşa cum intuisem. Probabil, de aceea şi-a spus-o şi el pe a lui, cu maximă sinceritate, după cum aveam să-mi dau seama în scurt timp.
- Auzi, mai vii şi mîine, mă întreabă el la un moment dat.
-Dacă nu le termin mai vin.
- Hai că vorbesc eu cu gaborii, să te lase.
- Bine, îi spun.
- Şi, ce marcă de parfum îţi place, mă întreabă el galant.
- A, nu ştiu, ce eu am bani de parfumuri scumpe, mă dau eu lebădă.
- E, sigur ai auzit de unele.
- E, da, am auzit de Opium, de Magie Noire.
- Păi am şi d-ăla şi d-ăla. Să-ţi alegi unul.
- Nu, lasă, mulţumesc.
-Hai, mă, uite cadou de Moş Crăciun de la mine.
Am acceptat, în cele din urmă un Magie Noire, care te trăsnea a spirt. Peste vreo jumătate de oră, încep să observ oarece agitaţie în zonă. Îl întreb pe băiat ce se întîmplă şi îmi spune că a venit omul poliţailor să strîngă darul.
Se aşează pe taburetul din spatele tejghelei, numără nişte bani şi îi dă deoparte. Îmi face un semn şi îmi spune scurt: stai aici, te uiţi şi la marfa mea. Mă duc să-i dau banu şi să-i spun şi de tine. Dacă vine vreunul, vinzi tu. E 100 de mii parfumul, dar dacă îl vinzi mai scumpi, restul e al tău. Zis şi făcut. Cum a plecat, i-am făcut semn fotoreporterului, ascuns într-o maşină, în parcarea din faţă şi mi-am sucit gîtul, să prind vreo mişcare. Totul a durat cîteva minute. Cînd l-am văzut pe tip că vine, mi s-a făcut un pic frică. Dar mi-a trecut.
În următoarea jumătate de oră, maşina cu fotoreporterul a plecat, aşa că am început şi eu să-mi strîng calabalîcul. Oficial, îngheţasem de frig.
Adrian îmi aduce galant parfumul şi mă întreabă dacă nu vreau să ieşim la o cafea împreună. "Mie îmi cam place de tine", mi-a şoptit.
Ce-ai zice de mîine seară, îl întreb eu.
- S-a făcut. Dar, oricum, vorbim mîine dimineaţă, nu
- Sigur, sigur.
Plec la redacţie şi descopăr că eu şi fotoreporterul avem cea mai faină poveste. Scriu pe nerăsuflate povestea, exclud fazele cu cadoul şi cafea şi a doua zi bazarul din Unirii sare în aer. La figurat, evident. Sunt ridicate tarabele, se fac cercetări despre şpăgi, etc. Ne bucuram ca nişte copii de rezultat. Evident, urma să primim şi o primă. Care, între noi fie vorba, nu ajungea pentru un Magie Noire vero.
Ziua următoare mă îmbrac business, pentru o întîlnire. La prînz, mă trezesc chemată la poartă. E, vreun cadou, ceva, îmi spun.
La poartă, ghiciţi cine era.
Adrian, evident. Nu, nu venise cu un alt parfum. Venise să vadă dacă într-adevăr fata cu care stătuse la taclale fusese cea care îl dăduse în gît. S-a intimidat cînd m-a văzut.
- Da, tu eşti. Nu-mi vine să cred. Asta voiam să văd. Dacă am luat ţeapă. Ştii că din cauza ta, trebuie să îmi deschid altă tarabă, mi-a spus cu un ton de reproş. Pe urmă s-a întors şi a plecat.
O vreme, am evitat să trec prin Unirii, pe la suprafaţă. De fapt, am evitat bazarurile. Nu voiam să mai dau ochii cu el.
