De cîteva zile, îmi vine să sparg televizorul. Nu ar fi prima dată cînd mă bate gândul ăsta, dar de data asta e mai serios ca oricînd. Mă disperă discuţia despre indemnizaţia de creştere a copilului.
Nu pentru că nu ar fi o problemă, ci pentru că am impresia că pur şi simplu nu se caută o soluţie ci doar se întoarce problema pe toate părţile.
Să reducem sau nu perioada, să tăiem sau nu din indemnizaţie. Să stăm pe stînga sau pe dreapta. Să ne consultăm noi bărbaţii din coaliţie, pe propunerile făcute de femei, să le dăm dreptate lor sau nouă şi tot aşa.
O brambureală incredibilă, în care toată lumea are lucruri deştepte de spus, mai puţin soluţii.
Ce o fi aşa de greu să ne uităm cum au rezolvat problema alţii şi să încercăm să o aplicăm şi noi.
Evident, ne-am contaminat şi noi acasă şi am dezbătut problema. Soacră-mea şi-a adus aminte că s-a întors la servici la trei luni de la naştere şi că, pe vremea împuşcatului, cine voia să stea acasă cu copilul, să-l crească şi să-l educe, o putea face. Cerea concediu neplătit. Acum cîţiva ani, indemnizaţia de creştere a copilului era 800 de lei pe lună, adică, la nivelul 2006-2007, vreo 230 de euro lunar. Banii ajungeau fix de pampers şi lapte, pentru Nurofen, beţişoare de urechi şi alte chestii absolut necesare bebeluşului, trebuia să luăm bani din alt buzunar. Şi, să ne înţelegem, de cotizat am cotizat la stat timp de 15 ani, pentru dreptul de a beneficia de concediu de îngrijire plătit legal.
Faptul că statul s-a angajat să plătească acum maxim cîteva mii de lei pentru mamele care stau acasă e foarte lăudabil. Că statul nu mai poate plăti aceşti bani este însă o realitate. Nu ştiu din ce cauză, nici nu cred că are sens să-ţi baţi capul şi să-i arăţi cu degetul pe unul sau pe altul. Important e că nu mai sunt.
Soluţia, părerea mea, ar avea trei componente.
Prima componentă ar trebui să ţină cont de modelele vestice, cele mai apropiate de noi. Am auzit exemple de state care dau mamelor 700 de euro pe lună. Să fim serioşi: cînd la noi salariul mediu e sub 500, cum să promiţi banii ăştia pentru stat acasă.
Pe urmă, ar trebui limitată la 800-1500 de lei, nivelul alocaţiei în anul următor, cînd rămâne în vigoare ideea cu concediul de doi ani.
A doua componentă ţine de momentul intrării în vigoare a noii legi. Peste un an de zile, să zicem, 1 ianuarie 2012, ca femeile care vor să devin mame să aibă timp de gîndire suficient. Cele care au născut acum au de asemenea timp să-şi facă un plan.
A treia componentă ţine de investiţiile în creşe, grădiniţe şi personal. În loc să direcţioneze banii către săli de sport, statul ar putea să-şi facă un plan pentru construcţia de grădiniţe şi să le decreteze prioritate absolută. De fapt, săli există, ele ar trebui doar amenajate, ceea ce s-ar putea face într-un an de zile.
Pentru unii poate părea simplistă soluţia, dar cred că oricum e mai bună decît lamentarea asta continuă. E de preferat să faci ceva, în loc să stai şi să cugeţi la infinit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu