Am văzut dimineaţă linkul pe fb. Am trecut peste el, ca peste multe altele. După prînz, l-am găsit din nou. Îl postase altcineva. M-a atras fotografia unei fetiţe, care zîmbea. Am intrat pe site şi, după o scurtă ezitare, am început să citesc. Un anunţ destul de sec: o fetiţă, de nici 4 ani, are leucemie....Are nevoie de 60.000 de euro pentru a fi salvată. Nu am procesat imediat. Mi-am spus doar: "Un alt anunţ umanitar. S-au înmulţit în ultima vreme".
Mi-am întors privirea şi am început să urmăresc copacii de pe marginea şoselei. Dar am simţit că mi se umezesc ochii. Iar mintea repeta: o fetiţă, Eva Maria. Împlineşte 4 ani pe 27 ianuarie. E un pic mai mică decît Crina, fetiţa mea. În mod sigur, e o minune de fetiţă. E bolnavă. Un pic mai mică decît Crina. Probabil, acum vorbeşte bine şi a început să pună întrebări. O alerga la fel ca fii-mea? O fi la fel de pontoasă sau de "meşcheră"?
Într-o fracţiune de secundă, mi-a bubuit sufletul şi o mie de întrebări au început să se spargă de pereţii sufletului. Dacă nu face rost de bani, moare. De ce nu se operează aici. A, nu se poate, tocmai am aflat că la noi, nu mai au nici cele mai ieftine citostatice pentru copii. A, da, mi-am amintit ceva în plus: în România nu se face transplant pentru leucemii pentru că nu există camere perfect septice. Ok. Ce e de făcut. Trebuie să facă rost de bani. De la cine. Cît timp are la dispoziţie pentru a strînge suma şi a ajunge la timp în străinătate.
Mă pun în pielea mamei şi mă apucă nebunia: să nu îi mai aud rîsul, să nu mai aud strigîndu-mă mami, să nu mă mai cert cu ea, să nu mai facem puzzle, să nu mai colorăm, să nu mai spunem poveşti seara, să nu mă mai asasineze cu întrebarea "există gîndaci vorbitori?"
Neputinţa mă loveşte în moalele capului şi simt cum îmi paralizează mintea, sufletul, cuvintele. De ce? De ce e nevoie să moară un copil şi încă unul şi încă alţii. Pentru că nu există camere septice, pentru că nu există bani sau pentru că nu există solidaritate.
Ce înseamnă 60.000 de euro. Un ajutor dat de 60.000 de oameni, de 30.000 sau mai puţini dacă dăm un telefon.
Cîţi copii trebuie să mai moară, să începem să facem lucruri normale, cîte guverne trebuie să se mai schimbe.
De ce e nevoie să fii VIP pentru a primi a doua şansă la viaţă, pentru a avea avion privat la scară şi a trimite cohorte de reporteri în delegaţie la Viena.
joi, 27 ianuarie 2011
Adunate de prin presă
M-am distrat şi azi cu ce se mai întîmplă prin ţară.
În Jurnalul Naţional am văzut într-o poză cum Chiliman dă noroc cu Piedone, acum după alianţa cosfinţită. La cît de istorică e poza, ar trebui să o salvez şi să le-o arăt nepoţilor.
În Evenimentul zilei, m-am distrat cu nişte ţărani, neaoşi, care fac puşcărie pentru că au făcut ca Vadim: i-au înjurat pe poliţişti. Cel mai mult mi-a plăcut finalul: vezi, mie nu mi-a trecut prin cap să mă duc la doctor, să-mi bandajez capul şi să scap de închisoare, se întreabă cel mai bătrîn dintre cei închişi pentru ultraj. Pe urmă, omul stă puţin şi se întreabă iar: dar dacă nu am făcut nimic, de ce să-mi fi bandajat capul.
Cea mai tare ştire a săptămânii rămîne însă asta: Primăria Capitalei va investi 30 de milioane de euro în moderizarea a 17 cimitire. Măsura are doupă explicaţii: aia clasică cu ne-o cere UE şi alta mai nouă, care vorbeşte de satisfacerea cerinţelor populaţiei. Nu am înţeles deocamdată de la cine vine cererea de satisfacere: de la morţi sau de la vii. Oricum, mi se pare genial să vrei să bagi gaze în cimitir şi televiziune cu circuit inchis.
Cred că la anul vor face şi licitaţia pentru plasme sau LCD sau ce-o mai apărea nou în materie.
Nu am citit dacă nu cumva în pachetul ăsta de investiţii intră şi vreun sistem de cip-uri pentru morminte.
În acelaşi timp continuă să mă distreze jaful de un milion de euro, care seamănă din ce în ce mai mult cu un film cu Stan şi Bran.
-Bătrîna cu un milion de euro a trebuit să le prezinte poliţiştilor extrasele de la bancă pentru ca s-o creadă pe cuvînt.
-Hoţii s-au dus în casa părăsită să fure fier vechi şi erau să leşine cînd au deschis geamantanul cu bani.
- Erau analfabeţi aşa că au recunoscut banii după culoare, dar nu au ştiut să-i numere şi i-au împărţit pe principiul unul ţie-altul mie sau care are palma mai mare.
- Au devenit suspecţi cînd s-au îmbătat şi au început să arunce cu bani în lăutari iar lumea din sat îi ştia de sărăntoci.
În Jurnalul Naţional am văzut într-o poză cum Chiliman dă noroc cu Piedone, acum după alianţa cosfinţită. La cît de istorică e poza, ar trebui să o salvez şi să le-o arăt nepoţilor.
În Evenimentul zilei, m-am distrat cu nişte ţărani, neaoşi, care fac puşcărie pentru că au făcut ca Vadim: i-au înjurat pe poliţişti. Cel mai mult mi-a plăcut finalul: vezi, mie nu mi-a trecut prin cap să mă duc la doctor, să-mi bandajez capul şi să scap de închisoare, se întreabă cel mai bătrîn dintre cei închişi pentru ultraj. Pe urmă, omul stă puţin şi se întreabă iar: dar dacă nu am făcut nimic, de ce să-mi fi bandajat capul.
Cea mai tare ştire a săptămânii rămîne însă asta: Primăria Capitalei va investi 30 de milioane de euro în moderizarea a 17 cimitire. Măsura are doupă explicaţii: aia clasică cu ne-o cere UE şi alta mai nouă, care vorbeşte de satisfacerea cerinţelor populaţiei. Nu am înţeles deocamdată de la cine vine cererea de satisfacere: de la morţi sau de la vii. Oricum, mi se pare genial să vrei să bagi gaze în cimitir şi televiziune cu circuit inchis.
Cred că la anul vor face şi licitaţia pentru plasme sau LCD sau ce-o mai apărea nou în materie.
Nu am citit dacă nu cumva în pachetul ăsta de investiţii intră şi vreun sistem de cip-uri pentru morminte.
În acelaşi timp continuă să mă distreze jaful de un milion de euro, care seamănă din ce în ce mai mult cu un film cu Stan şi Bran.
-Bătrîna cu un milion de euro a trebuit să le prezinte poliţiştilor extrasele de la bancă pentru ca s-o creadă pe cuvînt.
-Hoţii s-au dus în casa părăsită să fure fier vechi şi erau să leşine cînd au deschis geamantanul cu bani.
- Erau analfabeţi aşa că au recunoscut banii după culoare, dar nu au ştiut să-i numere şi i-au împărţit pe principiul unul ţie-altul mie sau care are palma mai mare.
- Au devenit suspecţi cînd s-au îmbătat şi au început să arunce cu bani în lăutari iar lumea din sat îi ştia de sărăntoci.
miercuri, 26 ianuarie 2011
Sunt curioasă
Să văd cum va ieşi materialul cu comparaţia între leafa unui căpitan în serviciu şi pensia unuia în rezervă, pe care-l pregăteşte prietena mea.
Cred că ne vom distra pe cinste cînd vom comenta anomalia unei lefi la jumătate faţă de pensie.
Cred că ne vom distra pe cinste cînd vom comenta anomalia unei lefi la jumătate faţă de pensie.
Lecţii
Săptămâna trecută, în plin scandal despre pensiile militarilor, am primit o definiţie: dreptatea socială este, în primul rînd, una juridică. Iar dacă foloseşti o premisă greşită, se duce pe apa sîmbetei orice încercare de a îndrepta o nedreptate socială. Odată cu definiţia am primit şi un test.
Un mare vas de croazieră se scufundă. Cei care reuşesc să se salveze şi care se împart din start în oameni care au salvat ceva şi oameni fără nimic se grăbesc să ajungă la un vas din apropiere, pe care pun stăpînire. Nu ştiu să navigheze, nu ştiu dacă va veni cineva să-i salveze vreodată, deci vor trebui să se organizeze într-o nouă societate. Cum fac.....
Noi, învăţăceii, am început să ne gîndim că trebuie să-şi facă o constituţie, norme, sistem electoral pentru a-şi alege un lider. Pe urmă, ne-am gîndit că liderul unic nu e bine, că vorba aceea, experienţa ne arată ce a însemnat conceptul de unic conducător, deci trebuie ales şi un soi de guvern. Au venit şi alte dileme: să plătească sau nu asistenţa medicală. Dar poliţistul comunitar.
Cînd ajungeam la o soluţie şi puneam în balanţă dreptatea şi nedreptatea socială, constatam că nedreptate există sau chiar se adînceşte.
A, am uitat un amănunt: naufragiaţii bogaţi şi-au păstrat bunurile, în timp ce bunurile de pe navă au fost păstrate la comun, pentru zile negre.
Într-un final, amuzat, profesorul ne ajută: problema conţine o hibă.
Că bogaţii nu şi-au cedat avuţia, zicem noi.
Nu, ne răspunde el. Că bunurile comune nu au fost împărţite de la început, ceea ce a adîncit din start prăpastia dintre naufragiaţi.
Revenind insa la definiţie, mi-am dat seama că militarii au dreptatea socială de partea lor. Şi nu pentru că au făcut ceva extraordinar în afară de a îmbătrîni şi de a prinde trenul unei pensii bune. Ci pentru că s-au acoperit cu o lege care le dă dreptul să pretindă pensii de 5.000 de lei, să zicem, deşi nu au cotizat la bugetul de pensii, deşi în timpul activităţii nu au făcut altceva decît să umilească răcanii din subordine. Aşa încît, acum au tot dreptul la aceste pensii nesimţite, monstruoase, cum vrem să le spunem. Pensii care se constituie din ce: din cotizaţia pe care o dau acum salariaţi cu lefuri de 600-800-1000 de lei.
Altfel spus: vom fi buni de plată în continuare. Ba chiar am putea plăti şi daune interesae acelor sergenţi ieşiţi la pensie cu venit de mareşal.
Un mare vas de croazieră se scufundă. Cei care reuşesc să se salveze şi care se împart din start în oameni care au salvat ceva şi oameni fără nimic se grăbesc să ajungă la un vas din apropiere, pe care pun stăpînire. Nu ştiu să navigheze, nu ştiu dacă va veni cineva să-i salveze vreodată, deci vor trebui să se organizeze într-o nouă societate. Cum fac.....
Noi, învăţăceii, am început să ne gîndim că trebuie să-şi facă o constituţie, norme, sistem electoral pentru a-şi alege un lider. Pe urmă, ne-am gîndit că liderul unic nu e bine, că vorba aceea, experienţa ne arată ce a însemnat conceptul de unic conducător, deci trebuie ales şi un soi de guvern. Au venit şi alte dileme: să plătească sau nu asistenţa medicală. Dar poliţistul comunitar.
Cînd ajungeam la o soluţie şi puneam în balanţă dreptatea şi nedreptatea socială, constatam că nedreptate există sau chiar se adînceşte.
A, am uitat un amănunt: naufragiaţii bogaţi şi-au păstrat bunurile, în timp ce bunurile de pe navă au fost păstrate la comun, pentru zile negre.
Într-un final, amuzat, profesorul ne ajută: problema conţine o hibă.
Că bogaţii nu şi-au cedat avuţia, zicem noi.
Nu, ne răspunde el. Că bunurile comune nu au fost împărţite de la început, ceea ce a adîncit din start prăpastia dintre naufragiaţi.
Revenind insa la definiţie, mi-am dat seama că militarii au dreptatea socială de partea lor. Şi nu pentru că au făcut ceva extraordinar în afară de a îmbătrîni şi de a prinde trenul unei pensii bune. Ci pentru că s-au acoperit cu o lege care le dă dreptul să pretindă pensii de 5.000 de lei, să zicem, deşi nu au cotizat la bugetul de pensii, deşi în timpul activităţii nu au făcut altceva decît să umilească răcanii din subordine. Aşa încît, acum au tot dreptul la aceste pensii nesimţite, monstruoase, cum vrem să le spunem. Pensii care se constituie din ce: din cotizaţia pe care o dau acum salariaţi cu lefuri de 600-800-1000 de lei.
Altfel spus: vom fi buni de plată în continuare. Ba chiar am putea plăti şi daune interesae acelor sergenţi ieşiţi la pensie cu venit de mareşal.
Adunate de prin presă
- Am citit cîte ceva despre furtul de un milion de euro şi despre filmul prinderii hoţilor. Nu mi-a rămas nimic în cap în afara întrebării: cît de tîmpit poţi fi să ţii în casă un milion de euro. Dacă vine o inundaţie sau un incendiu, mori de inimă rea, se duce milionul pe apa sîmbetei şi rămâi cum te-a lăsat natura, gol puşcă.
- 175 de milioane de euro cheltuieli cu achiziţiile în ministere şi companii de stat în 2010. Marfă, să lucrezi la Romsilva şi să-ţi înnoiască şeful stocul de şosete. La fel, să primeşti de la servici un laptop de 1.420 de euro. Cred că le-au adus din Australia şi au plătit taxe vamale de 1.000 de euro. Uite, cum ies la iveală încetul cu încetul unde s-au dus banii noştri de taxe şi impozite.
- 175 de milioane de euro cheltuieli cu achiziţiile în ministere şi companii de stat în 2010. Marfă, să lucrezi la Romsilva şi să-ţi înnoiască şeful stocul de şosete. La fel, să primeşti de la servici un laptop de 1.420 de euro. Cred că le-au adus din Australia şi au plătit taxe vamale de 1.000 de euro. Uite, cum ies la iveală încetul cu încetul unde s-au dus banii noştri de taxe şi impozite.
D'ale copilăriei în 2011
Mi-am luat vacanţă de copil. Crina e de ieri la bunici şi are discuţii serioase cu aceştia:
- Ştii, mă, mamaie, eu o iubesc nespus pe mami..
- Cum adică nespus?
- Mult, mult de tot.
- Şi ce iubeşti mai mult şi mai mult la mami......
- Zgomotul ei.....
- Adică face gălăgie?
- Nu, mă, mamaie, zgomotul pe care-l face cînd vine acasă. Cînd bagă cheia în uşă şi îmi dă geanta să văd ce mi-a adus.....
- Ştii, mă, mamaie, eu o iubesc nespus pe mami..
- Cum adică nespus?
- Mult, mult de tot.
- Şi ce iubeşti mai mult şi mai mult la mami......
- Zgomotul ei.....
- Adică face gălăgie?
- Nu, mă, mamaie, zgomotul pe care-l face cînd vine acasă. Cînd bagă cheia în uşă şi îmi dă geanta să văd ce mi-a adus.....
vineri, 21 ianuarie 2011
D'ale copilăriei în 2011
- Mami, îmi cumperi şi mie un cal?
- Păi, mai avem unul la ţară.
- Nu, mă, un cal alb, adevărat. Pe care îl călăreşti, ca în Horseland.
- Păi şi unde-l ţinem, mama, în casă?
- Nu, mă, îi construim un grajd din scînduri. Caii stau în grajd, ce, nu ştii?
- Ba da, dar unde construim grajdul?
- Păi, la mamaie, la ţară. Că are curte şi iarbă şi calul mănâncă şi iarbă.
- Aha.
- Da, ştii, el se hrăneşte cu ovăz, dar la desert primeşte şi iarbă.
- Păi şi crezi că mamaie o să vrea să-i ducem un cal acolo?
- Păi, da, că şi-aşa e singură....
..........................................
- Păi, mai avem unul la ţară.
- Nu, mă, un cal alb, adevărat. Pe care îl călăreşti, ca în Horseland.
- Păi şi unde-l ţinem, mama, în casă?
- Nu, mă, îi construim un grajd din scînduri. Caii stau în grajd, ce, nu ştii?
- Ba da, dar unde construim grajdul?
- Păi, la mamaie, la ţară. Că are curte şi iarbă şi calul mănâncă şi iarbă.
- Aha.
- Da, ştii, el se hrăneşte cu ovăz, dar la desert primeşte şi iarbă.
- Păi şi crezi că mamaie o să vrea să-i ducem un cal acolo?
- Păi, da, că şi-aşa e singură....
..........................................
Cu sau fără uniformă
Eu sunt pentru uniformă şi asta nu pentru că am crescut în zodia comunismului ci pentru că mi se pare primul instrument prin care poţi atenua diferenţele sociale şi a proteja copilul, uneori chiar de el însuşi.
luni, 17 ianuarie 2011
Cît contează reperele
Multă vreme am refuzat să accept că reclama-sufletul comerţului este valabilă şi în cazul oamenilor. M-am opus vehement dar nu mi-a ieşit, aşa că m-am resemnat.
Chiar am dezbătut chestiunea cu o prietenă multă vreme. Cît de mult contează cum te vinzi şi nu neapărat ce ştii să faci. Astăzi, m-am convins o dată în plus de asta. Iar explicaţia ţine de repere.
Dacă raportezi un om slab la o nulitate, ai în faţa ta un geniu, căruia nu poţi decît să-i faci plecăciuni. Dacă, dimpotrivă, raportarea se face la o somitate, îl etichetezi instant nulitate şi îl dai afară în şuturi.
Am citit puţin mai devreme un text şi am rămas şocată de cît de prost scris era. Ca o compunere de clasa a doua, fără cuprins însă. Avea un titlu ok, dar dacă treceai de el, nu găseai nimic. O învîrtită în jurul cozii. Nu m-ar fi mirat atît de tare dacă nu aş fi ştiut ce poziţii importante în presă a deţinut autorul şi cît tam-tam s-a făcut cînd şi-a anunţat plecarea. Deci, reperele contează.
A, evident, la fel de important este cine stabileşte aceste repere.....
Chiar am dezbătut chestiunea cu o prietenă multă vreme. Cît de mult contează cum te vinzi şi nu neapărat ce ştii să faci. Astăzi, m-am convins o dată în plus de asta. Iar explicaţia ţine de repere.
Dacă raportezi un om slab la o nulitate, ai în faţa ta un geniu, căruia nu poţi decît să-i faci plecăciuni. Dacă, dimpotrivă, raportarea se face la o somitate, îl etichetezi instant nulitate şi îl dai afară în şuturi.
Am citit puţin mai devreme un text şi am rămas şocată de cît de prost scris era. Ca o compunere de clasa a doua, fără cuprins însă. Avea un titlu ok, dar dacă treceai de el, nu găseai nimic. O învîrtită în jurul cozii. Nu m-ar fi mirat atît de tare dacă nu aş fi ştiut ce poziţii importante în presă a deţinut autorul şi cît tam-tam s-a făcut cînd şi-a anunţat plecarea. Deci, reperele contează.
A, evident, la fel de important este cine stabileşte aceste repere.....
Fructe detestate
Da, ştiu, nu ar trebui să detestăm fructele, dacă nu generează alergii, pentru că sunt uzine de vitamine. Şi totuşi, fiecare dintre noi avem cîte o listă scurtă de preferate şi una de detestate. Cînd discutam în pauza de masă, mă tot întrebam, ce fruct aş mînca non-stop şi ce nu, niciodată.
Ei bine, în cea mai scurtă listă cu putinţă, pepenele galben-înecăcios este de departe preferatul iar banana, la polul opus.
Mi-am amintit şi două chestii drăguţe, apropos de cele două.
Tata era mare amator de pepeni. Cît era sezon, la noi în casă se mînca pepene. De regulă, roşu, aceasta fiind preferinţa familiei. Îmi cumpărau pepene galben doar atunci cînd mergeam la piaţă cu mama şi avea cine să-l care:)).
În vara cu pricina, dădusem admiterea, aflasem că am luat la ASE şi rămăsesem peste noapte la o cunoştinţă. Am ajuns acasă a doua zi, după prânz. Mă pupă tot neamul, mai puţin tata, care nu era acasă. Mama îmi spune că s-a dus până în piaţă.
Peste vreo jumătate de oră, vine şi el. Cătinel cu bicicleta. Cînd trece pe lângă mine, rămîn blocată. Portbagajul din spate al bicicletei se transformase într-un pepene galben imens. Cred că avea vreo opt kilograme. Era imens şi împrăştia un parfum excepţional.
Tata a desfăcut curelele cu care era prins, l-a pus pe masa din bucătărie şi mi-a spus pe un ton care atunci mi se părea neutru. Ăsta este pentru tine. Şi atît. Nici nu m-a pupat, nu a reacţionat în nici un fel la victoria repurtată de fiisa. Atunci nu am ştiut ce înseamnă gestul.
Mai tîrziu, mi-am dat seama că era modul lui de a-mi spune cît de mult mă iubea.
Cu bananele, povestea e mai scurtă şi......banală.
Bananele apăreau în alimentări doar în apropierea sărbătorilor şi de cele mai multe ori erau verzi. Ca la toate fructele exotice, erau prilej de omor la coadă. Şi atunci se lăsa probabil cu leşinuri dar ştirea trecea neobservată...
În fine, nu ştiu cum, maică-mea a cumpărat nişte banane înainte de Crăciun şi pentru că erau verzi le-a învelit în hîrtie şi le-a pus pe şifonier, să nu le vadă copiii.
Din întîmplare, le găsesc, desfac una şi mă uit la ea. Era verde crud. Nu ştiam nici ce este, nici cum se mănîncă. Curioasă, muşc din ea, o înghiţitură sănătoasă, cu coajă cu tot. În secunda 2, mi se face gura pungă şi scuip tot afară.
Nu-i spun maică-mii nimic, dar nici nu m-am mai atins de ele, când le-a scos mama de sărbători şi le-a pus pe masă. Mi s-a întipărit în minte gustul de dinţi strepeziţi şi vreo 20 de ani, numai gîndul la ele mă făcea să mă zbîrlesc. După 20 de ani, am înghiţit cu mare silă una. Am rămas şocată de gustul descoperit.
Ei bine, în cea mai scurtă listă cu putinţă, pepenele galben-înecăcios este de departe preferatul iar banana, la polul opus.
Mi-am amintit şi două chestii drăguţe, apropos de cele două.
Tata era mare amator de pepeni. Cît era sezon, la noi în casă se mînca pepene. De regulă, roşu, aceasta fiind preferinţa familiei. Îmi cumpărau pepene galben doar atunci cînd mergeam la piaţă cu mama şi avea cine să-l care:)).
În vara cu pricina, dădusem admiterea, aflasem că am luat la ASE şi rămăsesem peste noapte la o cunoştinţă. Am ajuns acasă a doua zi, după prânz. Mă pupă tot neamul, mai puţin tata, care nu era acasă. Mama îmi spune că s-a dus până în piaţă.
Peste vreo jumătate de oră, vine şi el. Cătinel cu bicicleta. Cînd trece pe lângă mine, rămîn blocată. Portbagajul din spate al bicicletei se transformase într-un pepene galben imens. Cred că avea vreo opt kilograme. Era imens şi împrăştia un parfum excepţional.
Tata a desfăcut curelele cu care era prins, l-a pus pe masa din bucătărie şi mi-a spus pe un ton care atunci mi se părea neutru. Ăsta este pentru tine. Şi atît. Nici nu m-a pupat, nu a reacţionat în nici un fel la victoria repurtată de fiisa. Atunci nu am ştiut ce înseamnă gestul.
Mai tîrziu, mi-am dat seama că era modul lui de a-mi spune cît de mult mă iubea.
Cu bananele, povestea e mai scurtă şi......banală.
Bananele apăreau în alimentări doar în apropierea sărbătorilor şi de cele mai multe ori erau verzi. Ca la toate fructele exotice, erau prilej de omor la coadă. Şi atunci se lăsa probabil cu leşinuri dar ştirea trecea neobservată...
În fine, nu ştiu cum, maică-mea a cumpărat nişte banane înainte de Crăciun şi pentru că erau verzi le-a învelit în hîrtie şi le-a pus pe şifonier, să nu le vadă copiii.
Din întîmplare, le găsesc, desfac una şi mă uit la ea. Era verde crud. Nu ştiam nici ce este, nici cum se mănîncă. Curioasă, muşc din ea, o înghiţitură sănătoasă, cu coajă cu tot. În secunda 2, mi se face gura pungă şi scuip tot afară.
Nu-i spun maică-mii nimic, dar nici nu m-am mai atins de ele, când le-a scos mama de sărbători şi le-a pus pe masă. Mi s-a întipărit în minte gustul de dinţi strepeziţi şi vreo 20 de ani, numai gîndul la ele mă făcea să mă zbîrlesc. După 20 de ani, am înghiţit cu mare silă una. Am rămas şocată de gustul descoperit.
Invitaţie la cafea
Luni dimineaţă, mă grăbesc să ajung la birou. În întîrziere, aşa de lunea. La parter, dau nas în nas cu nebuna blocului. De obicei, îmi zice sărumîna şi îmi cere un ban. În dimineaţa asta, binedispusă şi cu o ceaşcă aburindă de cafea, mă întreabă:
- Neaţa, nu vrei o cafea
- Nu, mulţumesc, mă grăbesc.
- Uite, am primit cafeaua asta..E fierbinte. Ne ajunge la amîndouă....
- Neaţa, nu vrei o cafea
- Nu, mulţumesc, mă grăbesc.
- Uite, am primit cafeaua asta..E fierbinte. Ne ajunge la amîndouă....
Mă enervează
1. Oamenii care se bagă în sufletul tău în metrou sau îşi sucesc gîtul în autobuz, ca să citească ziarul pe care îl ţii în mână..
2. Oamenii care te sufocă la uşa metroului, pentru că le e lene să-şi care sacoşele un metru mai departe, pe culoarul din mijloc
3. Oamenii care se uită chiorîş la tine cînd eşti cu copilul în mijlocul de transport, de parcă le-ai cere să-ţi cedeze locul..
4. Oamenii care stau în uşa autobuzului, deşi e logic că dacă nu-ţi dau voie să cobori, nici ei nu au pe unde urca...
5. Oamenii care se bagă cu tine în vorbă şi nu se opresc după răspunsul la prima propoziţie, gen: pot să deschid puţin geamul....Trebuie să spună şi că în autobuz miroase urît, dar în nici un caz de la el sau de la tine, ci de la boschetarii de la prima uşă....
2. Oamenii care te sufocă la uşa metroului, pentru că le e lene să-şi care sacoşele un metru mai departe, pe culoarul din mijloc
3. Oamenii care se uită chiorîş la tine cînd eşti cu copilul în mijlocul de transport, de parcă le-ai cere să-ţi cedeze locul..
4. Oamenii care stau în uşa autobuzului, deşi e logic că dacă nu-ţi dau voie să cobori, nici ei nu au pe unde urca...
5. Oamenii care se bagă cu tine în vorbă şi nu se opresc după răspunsul la prima propoziţie, gen: pot să deschid puţin geamul....Trebuie să spună şi că în autobuz miroase urît, dar în nici un caz de la el sau de la tine, ci de la boschetarii de la prima uşă....
Întrebările zilei
Nici o zi fără întrebări. Aşadar:
-Mami, cîte picioare au furnicile?
- Multe..... mama.
- Cîte, adică: două patru sau multe-multe?
- Multe-multe.
- Şi stau ca noi oamenii în două picioare, stau în patru sau stau în multe-multe....
Blocaj total......
..........................
-Mami, strugurele este fructă sau legumă?
- Este fruct.
- Ba nu, este legumă....Ştiu eu...
- De ce crezi că e legumă?
- Pentru că creşte în viţa de vie.......
- Dar căpşunele ce sunt legume sau fructe......
- Tu ce crezi că sunt?
- Tot legume.....
- Nu, mama, sunt fructe...
- Ba nu, sunt legume. Sunt zemoase şi cresc lîngă viţa de vie......
Pe limba copilului sunt surorile strugurelui.......
-Mami, cîte picioare au furnicile?
- Multe..... mama.
- Cîte, adică: două patru sau multe-multe?
- Multe-multe.
- Şi stau ca noi oamenii în două picioare, stau în patru sau stau în multe-multe....
Blocaj total......
..........................
-Mami, strugurele este fructă sau legumă?
- Este fruct.
- Ba nu, este legumă....Ştiu eu...
- De ce crezi că e legumă?
- Pentru că creşte în viţa de vie.......
- Dar căpşunele ce sunt legume sau fructe......
- Tu ce crezi că sunt?
- Tot legume.....
- Nu, mama, sunt fructe...
- Ba nu, sunt legume. Sunt zemoase şi cresc lîngă viţa de vie......
Pe limba copilului sunt surorile strugurelui.......
D'ale copilăriei în 2011
Sîmbătă, am mers la ziua unei prietene. Pe drum, am instruit copilul:
- Mama, cînd intrăm, îi spui la mulţi ani. Şi îi dai cadoul.
Zis şi făcut. Ajungem la sărbătorită acasă şi imediat ce intrăm, fără să mai aştepte să-şi dea hăinuţa jos, Crina îmi ia cadoul din mînă şi i-l întinde:
- La mulţi ani....Şi......Să fii iubită.....
Sărbătorita începe să rîdă, o ia în braţe şi o întreabă încet:
-De cine să fiu iubită?
Crina îşi pune un deget la obraz, ca şi cum se gîndeşte profund şi îl ridică asemenea dirijorului:
- De mami.... E cel mai simplu........
..................
Aseară, nervi întinşi la maxim după ce computerul s-a blocat şi ne-a lăsat fără desenul cu Barbie şi căluţul fermecat.
Nervoasă, Crina bate cu pumnul în birou şi se ceartă cu calculatorul:
-Hei, tu nu înţelegi. Porneşte o dată, că eu vreau Barbie...
Ca să nu mai bată şi a doua oară, încerc să-i explic pe un ton calm:
- Calculatorul nu este o persoană, deci nu te mai chinui S-a cam virusat şi trebuie reparat ca şi bicicleta sau maşina sau jucăriile tale. Îl restartăm şi o să meargă....
-Mai bine îi punem nas, ochi şi gură şi îl facem om, ca să înţeleagă o dată pentru totdeauna...
- Şi cum îl facem om?
- Îi desenăm un nas, ochi şi gură...
- Omul are şi suflet. De unde luăm suflet...
- Îi dăm cîte puţin de la noi. Un pic de la mine, un pic de la tine......:))
- Mama, cînd intrăm, îi spui la mulţi ani. Şi îi dai cadoul.
Zis şi făcut. Ajungem la sărbătorită acasă şi imediat ce intrăm, fără să mai aştepte să-şi dea hăinuţa jos, Crina îmi ia cadoul din mînă şi i-l întinde:
- La mulţi ani....Şi......Să fii iubită.....
Sărbătorita începe să rîdă, o ia în braţe şi o întreabă încet:
-De cine să fiu iubită?
Crina îşi pune un deget la obraz, ca şi cum se gîndeşte profund şi îl ridică asemenea dirijorului:
- De mami.... E cel mai simplu........
..................
Aseară, nervi întinşi la maxim după ce computerul s-a blocat şi ne-a lăsat fără desenul cu Barbie şi căluţul fermecat.
Nervoasă, Crina bate cu pumnul în birou şi se ceartă cu calculatorul:
-Hei, tu nu înţelegi. Porneşte o dată, că eu vreau Barbie...
Ca să nu mai bată şi a doua oară, încerc să-i explic pe un ton calm:
- Calculatorul nu este o persoană, deci nu te mai chinui S-a cam virusat şi trebuie reparat ca şi bicicleta sau maşina sau jucăriile tale. Îl restartăm şi o să meargă....
-Mai bine îi punem nas, ochi şi gură şi îl facem om, ca să înţeleagă o dată pentru totdeauna...
- Şi cum îl facem om?
- Îi desenăm un nas, ochi şi gură...
- Omul are şi suflet. De unde luăm suflet...
- Îi dăm cîte puţin de la noi. Un pic de la mine, un pic de la tine......:))
marți, 11 ianuarie 2011
Afluenza nu iartă pe nimeni
Nu ştiu dacă virusul se transmite prin aer sau pe net, cert e că a ajuns şi la fondatorul Google. Am citit că omul şi-a tras yacht de 45 de milioane de dolari. Foarte mişto interiorul, dar cît timp poţi petrece pe un yacht şi la ce nivel de confort vrei să ajungi, să dai atîta amar de bani pe el.....
Zic şi io. El atins de afluenza, eu pesemne de invidie:))
Zic şi io. El atins de afluenza, eu pesemne de invidie:))
Ce-am mai rîs
Cum o fi, mă, nene, să-ţi vinzi copilul în rate şi să fii atît de fraier încît să-l vinzi unuia mai sărac decît tine.
Ştirea cu ţiganii prinşi în flagrant cînd se pregăteau să încaseze ultima tranşă de 2.000 de euro de la francezii care le-au cumpărat copilul mi s-a părut grotescă. La fel şi povestea tranzacţiei. Deci, totul s-a pus la cale în 2004, adică acum şapte ani, cînd urma să vină pe lume copilul. Preţul final, 5.000 de euro, din care probabil francezii au dat un avans. Timp de şapte ani, francezii au pus ban pe ban, cîte un euro pe lună cred, să strîngă şi să achite diferenţa. Când au adunat suma, s-au gîndit mai bine şi i-au dat în gît pe ţigani. Poliţaii i-au arestat, judecătorul le-a dat drumul, am văzut mai devreme pe pressalert.ro. Pe pariu că eliberarea s-a produs din cauză că femeia e din nou însărcinată...
Ştirea cu ţiganii prinşi în flagrant cînd se pregăteau să încaseze ultima tranşă de 2.000 de euro de la francezii care le-au cumpărat copilul mi s-a părut grotescă. La fel şi povestea tranzacţiei. Deci, totul s-a pus la cale în 2004, adică acum şapte ani, cînd urma să vină pe lume copilul. Preţul final, 5.000 de euro, din care probabil francezii au dat un avans. Timp de şapte ani, francezii au pus ban pe ban, cîte un euro pe lună cred, să strîngă şi să achite diferenţa. Când au adunat suma, s-au gîndit mai bine şi i-au dat în gît pe ţigani. Poliţaii i-au arestat, judecătorul le-a dat drumul, am văzut mai devreme pe pressalert.ro. Pe pariu că eliberarea s-a produs din cauză că femeia e din nou însărcinată...
luni, 10 ianuarie 2011
Capra vecinului
Mă, suntem aşa un neam....Nu dormim bine dacă nu ne e ciudă pe cîte cineva. Ia uite, aia de la 10 şi-a luat maşină. Are bani, ce trăieşte ca noi din salariul minim.
Aha, ăla de la parter şi-a schimbat mobila. E norocos, tacsu e în Spania.
Ia uite, aia de la cinci, nici nu l-a înmormîntat bine pe moşu şi şi-a pus termopane.
Nu ne simţim bine dacă nu cîrcotim, cu sau fără argumente.
Am citit azi o poveste despre un business reinventat de un puştan de 23 de ani: croitoria. Un business adaptat la epoca netului. Tu, potenţial client, intri pe site şi anuni că vrei un costum. Un croitor vine la birou sau unde vrei tu, îţi ia măsurile, vine la probe şi îţi livrează marfa. Preţul, un pic piperat, părerea mea, dar afacerea merge şi business-ul se extinde. Proprietarul site-ului lucrează cu 18 croitori ca să onoreze comenzile.
E, faza e că nici nu a apărut bine articolul că s-a trezit unul care să critice instant: "Scump, domne, scump, dincolo era mai ieftin. Şi nici calitatea nu e cine ştie ce". Nu mi-am dat seama dacă era un croitor căruia nu i-a ieşit pasenţa sau unul care pur şi simplu nu avea nimic altceva de făcut. Dar atît de tare m-a enervat stilul că mi-am amintit de toţi frustraţii de la mine de la bloc, care se uită pe gaura cheii sau dindosul draperiei să vadă cînd pleci, cînd vii, dacă ai ceva în braţe sau nu. Cînd te prind pe scările blocului, îşi aduc aminte şi te întreabă de unde ţi-ai luat frigiderul, dacă e în rate sau are garanţie extinsă şi, în spatele tău înjură că tu ai putut să faci schimbarea iar el nu. Şi, în mod cert, nu recunosc că munceşti mai mult ci, crede el, sigur e ceva necurat la mijloc.
Aha, ăla de la parter şi-a schimbat mobila. E norocos, tacsu e în Spania.
Ia uite, aia de la cinci, nici nu l-a înmormîntat bine pe moşu şi şi-a pus termopane.
Nu ne simţim bine dacă nu cîrcotim, cu sau fără argumente.
Am citit azi o poveste despre un business reinventat de un puştan de 23 de ani: croitoria. Un business adaptat la epoca netului. Tu, potenţial client, intri pe site şi anuni că vrei un costum. Un croitor vine la birou sau unde vrei tu, îţi ia măsurile, vine la probe şi îţi livrează marfa. Preţul, un pic piperat, părerea mea, dar afacerea merge şi business-ul se extinde. Proprietarul site-ului lucrează cu 18 croitori ca să onoreze comenzile.
E, faza e că nici nu a apărut bine articolul că s-a trezit unul care să critice instant: "Scump, domne, scump, dincolo era mai ieftin. Şi nici calitatea nu e cine ştie ce". Nu mi-am dat seama dacă era un croitor căruia nu i-a ieşit pasenţa sau unul care pur şi simplu nu avea nimic altceva de făcut. Dar atît de tare m-a enervat stilul că mi-am amintit de toţi frustraţii de la mine de la bloc, care se uită pe gaura cheii sau dindosul draperiei să vadă cînd pleci, cînd vii, dacă ai ceva în braţe sau nu. Cînd te prind pe scările blocului, îşi aduc aminte şi te întreabă de unde ţi-ai luat frigiderul, dacă e în rate sau are garanţie extinsă şi, în spatele tău înjură că tu ai putut să faci schimbarea iar el nu. Şi, în mod cert, nu recunosc că munceşti mai mult ci, crede el, sigur e ceva necurat la mijloc.
joi, 6 ianuarie 2011
Riscurile meseriei 2
Întotdeauna mi-au plăcut reportajele şi articolele gen "Incognito". Sunt solicitante, te provoacă să fii creativ, să construieşti situaţii sau să ieşi din ele.
Într-un an, înaintea Sărbătorilor de iarnă, era mare discuţie publică despre vînzarea petardelor. Poliţiştii anunţau controale, amenzi şi TIR-uri cu petarde reţinute la graniţă, evidenţele din teren arătau că petardele se vindeau în disperare la colţ de stradă. Aşa a venit ideea unui incognito. S-a încropit echipa, s-au repartizat punctele fierbinţi, maşinile şi fotoreporterii. Mie mi-a revenit un loc în faţa magazinului Unirea, unde era un adevărat bazar. Am făcut stoc de petarde, am căutat o măsuţă, unde să-mi întind marfa, mi-am dat peste cap dulapul de haine şi nu m-am spălat vreo două zile pe mîini să ajung la profilul vînzătorului de petarde. E drept, tenul închis mi-a fost de mare ajutor.
În ziua Z, îmbrăcată cu cea mai roasă geacă din casă şi cei mai murdari pantaloni de trening, cu o căciulă şi un fular de la un vecin pensionar, mi-am instalat tacticoasă la cinci dimineaţa, măsuţa. Era important să ajungi dimineaţa, pentru că principiul de funcţionare a bazarului era "primul venit, primul servit". Vis-a-vis de mine s-a instalat un vînzător de parfumuri, cum altfel, dacă nu contrafăcute. Jobul meu nu era doar să demonstrez că se vînd sau cumpără petarde ci, mai ales, că poliţiştii erau în cîrdăşie cu comercianţii şi îşi iau zilnic cota de bănuţi de la vânzătorii ambulanţi. Practic, trebuia să-i faci pe adevăraţii vînzători să vorbească pe faţă, iar pentru asta deghizarea era fundamentală.
Pînă pe la 10, nu s-a întîmplat nimic. Vănzoleala obişnuită dintr-un bazar: oamenii trec, vînzătorii îşi strigă marfa, unii cumpără, alţii se uită. La un moment dat, mă trezesc cu vînzătorul de parfumuri că mă întreabă dacă nu vreau o cafea.
-Vreau, zic, dar de unde.
- Din magazin, zice el.
-Păi, nu pot să plec. Rămîn fără marfă.
- Îţi iau eu, îmi spune el galant. Doar să-mi spui de care.
- De care bei şi tu, îi spun.
Deci, omul vrea să intre în vorbă, mi-am spus. Tre să fabricăm o poveste, un trecut. Ceva obligatoriu dureros. Da, gata, mi-am pierdut casa, din cauza cămătarilor, m-am hotărît la o poveste, care să facă să plîngă coafezele.
Pe tip cred că îl chema Adrian şi avea o poveste clasică: lucrase în fabrică, intrase în şomaj şi ca să se întreţină, trebuia să facă ceva. Îl îndrumase cineva aici în Unirii, că era vad bun. Cu şpagă în mai multe părţi, se lipise. Vindea foarte bine.
Povestea mea l-a impresionat, aşa cum intuisem. Probabil, de aceea şi-a spus-o şi el pe a lui, cu maximă sinceritate, după cum aveam să-mi dau seama în scurt timp.
- Auzi, mai vii şi mîine, mă întreabă el la un moment dat.
-Dacă nu le termin mai vin.
- Hai că vorbesc eu cu gaborii, să te lase.
- Bine, îi spun.
- Şi, ce marcă de parfum îţi place, mă întreabă el galant.
- A, nu ştiu, ce eu am bani de parfumuri scumpe, mă dau eu lebădă.
- E, sigur ai auzit de unele.
- E, da, am auzit de Opium, de Magie Noire.
- Păi am şi d-ăla şi d-ăla. Să-ţi alegi unul.
- Nu, lasă, mulţumesc.
-Hai, mă, uite cadou de Moş Crăciun de la mine.
Am acceptat, în cele din urmă un Magie Noire, care te trăsnea a spirt. Peste vreo jumătate de oră, încep să observ oarece agitaţie în zonă. Îl întreb pe băiat ce se întîmplă şi îmi spune că a venit omul poliţailor să strîngă darul.
Se aşează pe taburetul din spatele tejghelei, numără nişte bani şi îi dă deoparte. Îmi face un semn şi îmi spune scurt: stai aici, te uiţi şi la marfa mea. Mă duc să-i dau banu şi să-i spun şi de tine. Dacă vine vreunul, vinzi tu. E 100 de mii parfumul, dar dacă îl vinzi mai scumpi, restul e al tău. Zis şi făcut. Cum a plecat, i-am făcut semn fotoreporterului, ascuns într-o maşină, în parcarea din faţă şi mi-am sucit gîtul, să prind vreo mişcare. Totul a durat cîteva minute. Cînd l-am văzut pe tip că vine, mi s-a făcut un pic frică. Dar mi-a trecut.
În următoarea jumătate de oră, maşina cu fotoreporterul a plecat, aşa că am început şi eu să-mi strîng calabalîcul. Oficial, îngheţasem de frig.
Adrian îmi aduce galant parfumul şi mă întreabă dacă nu vreau să ieşim la o cafea împreună. "Mie îmi cam place de tine", mi-a şoptit.
Ce-ai zice de mîine seară, îl întreb eu.
- S-a făcut. Dar, oricum, vorbim mîine dimineaţă, nu
- Sigur, sigur.
Plec la redacţie şi descopăr că eu şi fotoreporterul avem cea mai faină poveste. Scriu pe nerăsuflate povestea, exclud fazele cu cadoul şi cafea şi a doua zi bazarul din Unirii sare în aer. La figurat, evident. Sunt ridicate tarabele, se fac cercetări despre şpăgi, etc. Ne bucuram ca nişte copii de rezultat. Evident, urma să primim şi o primă. Care, între noi fie vorba, nu ajungea pentru un Magie Noire vero.
Ziua următoare mă îmbrac business, pentru o întîlnire. La prînz, mă trezesc chemată la poartă. E, vreun cadou, ceva, îmi spun.
La poartă, ghiciţi cine era.
Adrian, evident. Nu, nu venise cu un alt parfum. Venise să vadă dacă într-adevăr fata cu care stătuse la taclale fusese cea care îl dăduse în gît. S-a intimidat cînd m-a văzut.
- Da, tu eşti. Nu-mi vine să cred. Asta voiam să văd. Dacă am luat ţeapă. Ştii că din cauza ta, trebuie să îmi deschid altă tarabă, mi-a spus cu un ton de reproş. Pe urmă s-a întors şi a plecat.
O vreme, am evitat să trec prin Unirii, pe la suprafaţă. De fapt, am evitat bazarurile. Nu voiam să mai dau ochii cu el.
Într-un an, înaintea Sărbătorilor de iarnă, era mare discuţie publică despre vînzarea petardelor. Poliţiştii anunţau controale, amenzi şi TIR-uri cu petarde reţinute la graniţă, evidenţele din teren arătau că petardele se vindeau în disperare la colţ de stradă. Aşa a venit ideea unui incognito. S-a încropit echipa, s-au repartizat punctele fierbinţi, maşinile şi fotoreporterii. Mie mi-a revenit un loc în faţa magazinului Unirea, unde era un adevărat bazar. Am făcut stoc de petarde, am căutat o măsuţă, unde să-mi întind marfa, mi-am dat peste cap dulapul de haine şi nu m-am spălat vreo două zile pe mîini să ajung la profilul vînzătorului de petarde. E drept, tenul închis mi-a fost de mare ajutor.
În ziua Z, îmbrăcată cu cea mai roasă geacă din casă şi cei mai murdari pantaloni de trening, cu o căciulă şi un fular de la un vecin pensionar, mi-am instalat tacticoasă la cinci dimineaţa, măsuţa. Era important să ajungi dimineaţa, pentru că principiul de funcţionare a bazarului era "primul venit, primul servit". Vis-a-vis de mine s-a instalat un vînzător de parfumuri, cum altfel, dacă nu contrafăcute. Jobul meu nu era doar să demonstrez că se vînd sau cumpără petarde ci, mai ales, că poliţiştii erau în cîrdăşie cu comercianţii şi îşi iau zilnic cota de bănuţi de la vânzătorii ambulanţi. Practic, trebuia să-i faci pe adevăraţii vînzători să vorbească pe faţă, iar pentru asta deghizarea era fundamentală.
Pînă pe la 10, nu s-a întîmplat nimic. Vănzoleala obişnuită dintr-un bazar: oamenii trec, vînzătorii îşi strigă marfa, unii cumpără, alţii se uită. La un moment dat, mă trezesc cu vînzătorul de parfumuri că mă întreabă dacă nu vreau o cafea.
-Vreau, zic, dar de unde.
- Din magazin, zice el.
-Păi, nu pot să plec. Rămîn fără marfă.
- Îţi iau eu, îmi spune el galant. Doar să-mi spui de care.
- De care bei şi tu, îi spun.
Deci, omul vrea să intre în vorbă, mi-am spus. Tre să fabricăm o poveste, un trecut. Ceva obligatoriu dureros. Da, gata, mi-am pierdut casa, din cauza cămătarilor, m-am hotărît la o poveste, care să facă să plîngă coafezele.
Pe tip cred că îl chema Adrian şi avea o poveste clasică: lucrase în fabrică, intrase în şomaj şi ca să se întreţină, trebuia să facă ceva. Îl îndrumase cineva aici în Unirii, că era vad bun. Cu şpagă în mai multe părţi, se lipise. Vindea foarte bine.
Povestea mea l-a impresionat, aşa cum intuisem. Probabil, de aceea şi-a spus-o şi el pe a lui, cu maximă sinceritate, după cum aveam să-mi dau seama în scurt timp.
- Auzi, mai vii şi mîine, mă întreabă el la un moment dat.
-Dacă nu le termin mai vin.
- Hai că vorbesc eu cu gaborii, să te lase.
- Bine, îi spun.
- Şi, ce marcă de parfum îţi place, mă întreabă el galant.
- A, nu ştiu, ce eu am bani de parfumuri scumpe, mă dau eu lebădă.
- E, sigur ai auzit de unele.
- E, da, am auzit de Opium, de Magie Noire.
- Păi am şi d-ăla şi d-ăla. Să-ţi alegi unul.
- Nu, lasă, mulţumesc.
-Hai, mă, uite cadou de Moş Crăciun de la mine.
Am acceptat, în cele din urmă un Magie Noire, care te trăsnea a spirt. Peste vreo jumătate de oră, încep să observ oarece agitaţie în zonă. Îl întreb pe băiat ce se întîmplă şi îmi spune că a venit omul poliţailor să strîngă darul.
Se aşează pe taburetul din spatele tejghelei, numără nişte bani şi îi dă deoparte. Îmi face un semn şi îmi spune scurt: stai aici, te uiţi şi la marfa mea. Mă duc să-i dau banu şi să-i spun şi de tine. Dacă vine vreunul, vinzi tu. E 100 de mii parfumul, dar dacă îl vinzi mai scumpi, restul e al tău. Zis şi făcut. Cum a plecat, i-am făcut semn fotoreporterului, ascuns într-o maşină, în parcarea din faţă şi mi-am sucit gîtul, să prind vreo mişcare. Totul a durat cîteva minute. Cînd l-am văzut pe tip că vine, mi s-a făcut un pic frică. Dar mi-a trecut.
În următoarea jumătate de oră, maşina cu fotoreporterul a plecat, aşa că am început şi eu să-mi strîng calabalîcul. Oficial, îngheţasem de frig.
Adrian îmi aduce galant parfumul şi mă întreabă dacă nu vreau să ieşim la o cafea împreună. "Mie îmi cam place de tine", mi-a şoptit.
Ce-ai zice de mîine seară, îl întreb eu.
- S-a făcut. Dar, oricum, vorbim mîine dimineaţă, nu
- Sigur, sigur.
Plec la redacţie şi descopăr că eu şi fotoreporterul avem cea mai faină poveste. Scriu pe nerăsuflate povestea, exclud fazele cu cadoul şi cafea şi a doua zi bazarul din Unirii sare în aer. La figurat, evident. Sunt ridicate tarabele, se fac cercetări despre şpăgi, etc. Ne bucuram ca nişte copii de rezultat. Evident, urma să primim şi o primă. Care, între noi fie vorba, nu ajungea pentru un Magie Noire vero.
Ziua următoare mă îmbrac business, pentru o întîlnire. La prînz, mă trezesc chemată la poartă. E, vreun cadou, ceva, îmi spun.
La poartă, ghiciţi cine era.
Adrian, evident. Nu, nu venise cu un alt parfum. Venise să vadă dacă într-adevăr fata cu care stătuse la taclale fusese cea care îl dăduse în gît. S-a intimidat cînd m-a văzut.
- Da, tu eşti. Nu-mi vine să cred. Asta voiam să văd. Dacă am luat ţeapă. Ştii că din cauza ta, trebuie să îmi deschid altă tarabă, mi-a spus cu un ton de reproş. Pe urmă s-a întors şi a plecat.
O vreme, am evitat să trec prin Unirii, pe la suprafaţă. De fapt, am evitat bazarurile. Nu voiam să mai dau ochii cu el.
Riscurile meseriei
Mă bîntuie subiectul de vreo două zile, de cînd m-a sunat prietena mea cea mai bună să mă întrebe cine o locui pe şos. Alexandriei la nu ştiu ce număr. Primise o scrisoare, de la un nene certat cu caligrafia, şi nu-şi dădea seama cine ar fi putut fi. Era un puşcăriaş, după cum aveam să ne dăm seama amîndouă, un personaj despre care a scris acum vreo doi ani.
Da, fir-ar să fie, riscurile meseriei, am spus amîndouă într-un glas, să spargem ghinionul.
Aşa mi-am adus aminte şi eu de cîteva chestii. Mai puţin grave, recunosc.
Acum, vreo zece ani, mă cheamă Nistorescu la el la birou şi îmi dă un număr de telefon, cu o explicaţie sumară: o doamnă, contesă pare-se, are o poveste interesantă, de social. Ia legătura cu ea şi vezi ce iese, îmi spune Nisto.
O sun pe contesă, care mă invită la ea acasă, să-mi dea detalii şi documente.
Ajung la adresă şi rămân siderată.
Într-o casă boierească superbă, din centrul Capitalei, proaspăt refăcută, locuia contesa împreună cu vreo 30 de maidanezi. Nu exagerez, deşi nu am stat să-i număr, erau 30 de cîini, dulăi la maturitate şi cîţiva puiandri. Erau peste tot, practic nu aveai loc de ei, trebuia să le dai comandă ca să-ţi facă pîrtie prin casă. Zgîriau cu atîta nonşalanţă parchetul lustruit şi se tolăneau pe puţinele canapele care mobilau casa. Erau stăpînii.
Contesa, o vrăjitoare în adevăratul sens al cuvîntului: un păr lung, în trei culori, slinos, pe care-l flutura non-stop, machiată strident şi cu o fustă lungă cu volane, de ţigancă, vorbea ca un reportofon căruia îi dai comandă fast-forward.
De cum am văzut-o, mi-am mormăit în barbă: drăguţa, ai dat de dracu....
Şi aşa a fost.
M-a distrus baba. A vorbit non-stop vreo patru ore despre soarta crudă a cîinilor vagabonzi, despre nenorociţii de guvernanţi care nu înţeleg că există nişte legi europene care îi pun pe maidanezi pe acelaşi loc cu sinistraţii, că ea este o contesă care a venit special din Italia să salveze ce se mai poate salva. Îl adora pe Vadim, un alt vajnic apărător al maidanezilor. Iar cohorta de cîini îi ţinea isonul, lătrau, se gudurau, făceau un zgomot de menajerie. Mi se făcuse aşa de frică încât, dacă nu ar fi fost nepoliticos, m-aş fi cocoţat pe fotoliu cu picioarele.
După patru ore, i-am spus babei că mi s-au terminat bateriile de reportofon şi trebuie să cumpăr altele. Nu a fost chip să mă lase să plec. Nu-şi terminase pledoaria.
Şi-a pus cîinii la intrare şi m-a mai ţinut vreo trei ore.
Am reuşit să o înduplec doar cînd i-am spus că nu mai am cu ce ajunge acasă şi că a doua zi trebuia să fiu în redacţie, să scriu materialul.
Din cauza nebunei, am fost bolnavă cîteva zile. Era prima oară cînd experimentam ceea ce probabil se cheamă sechestrare.
La vreo săptămână, mă întîlnesc cu Nistorescu pe hol. "E o nebună, dom director", i-am spus cu maxim de curaj. "Mi s-a părut mie aşa, din vocea ei că nu e prea sănătoasă", mi-a spus şi el.
De atunci, am refuzat să scriu ceva despre cîinii vagabonzi.
Am făcut o singură excepţie: cînd i-au otrăvit unul din cîinii Ioanei Băsescu. Atunci am cunoscut-o pe Maria Băsescu, soţia lu Băse, care este o adevărată doamnă. De-adevăratelea.
Da, fir-ar să fie, riscurile meseriei, am spus amîndouă într-un glas, să spargem ghinionul.
Aşa mi-am adus aminte şi eu de cîteva chestii. Mai puţin grave, recunosc.
Acum, vreo zece ani, mă cheamă Nistorescu la el la birou şi îmi dă un număr de telefon, cu o explicaţie sumară: o doamnă, contesă pare-se, are o poveste interesantă, de social. Ia legătura cu ea şi vezi ce iese, îmi spune Nisto.
O sun pe contesă, care mă invită la ea acasă, să-mi dea detalii şi documente.
Ajung la adresă şi rămân siderată.
Într-o casă boierească superbă, din centrul Capitalei, proaspăt refăcută, locuia contesa împreună cu vreo 30 de maidanezi. Nu exagerez, deşi nu am stat să-i număr, erau 30 de cîini, dulăi la maturitate şi cîţiva puiandri. Erau peste tot, practic nu aveai loc de ei, trebuia să le dai comandă ca să-ţi facă pîrtie prin casă. Zgîriau cu atîta nonşalanţă parchetul lustruit şi se tolăneau pe puţinele canapele care mobilau casa. Erau stăpînii.
Contesa, o vrăjitoare în adevăratul sens al cuvîntului: un păr lung, în trei culori, slinos, pe care-l flutura non-stop, machiată strident şi cu o fustă lungă cu volane, de ţigancă, vorbea ca un reportofon căruia îi dai comandă fast-forward.
De cum am văzut-o, mi-am mormăit în barbă: drăguţa, ai dat de dracu....
Şi aşa a fost.
M-a distrus baba. A vorbit non-stop vreo patru ore despre soarta crudă a cîinilor vagabonzi, despre nenorociţii de guvernanţi care nu înţeleg că există nişte legi europene care îi pun pe maidanezi pe acelaşi loc cu sinistraţii, că ea este o contesă care a venit special din Italia să salveze ce se mai poate salva. Îl adora pe Vadim, un alt vajnic apărător al maidanezilor. Iar cohorta de cîini îi ţinea isonul, lătrau, se gudurau, făceau un zgomot de menajerie. Mi se făcuse aşa de frică încât, dacă nu ar fi fost nepoliticos, m-aş fi cocoţat pe fotoliu cu picioarele.
După patru ore, i-am spus babei că mi s-au terminat bateriile de reportofon şi trebuie să cumpăr altele. Nu a fost chip să mă lase să plec. Nu-şi terminase pledoaria.
Şi-a pus cîinii la intrare şi m-a mai ţinut vreo trei ore.
Am reuşit să o înduplec doar cînd i-am spus că nu mai am cu ce ajunge acasă şi că a doua zi trebuia să fiu în redacţie, să scriu materialul.
Din cauza nebunei, am fost bolnavă cîteva zile. Era prima oară cînd experimentam ceea ce probabil se cheamă sechestrare.
La vreo săptămână, mă întîlnesc cu Nistorescu pe hol. "E o nebună, dom director", i-am spus cu maxim de curaj. "Mi s-a părut mie aşa, din vocea ei că nu e prea sănătoasă", mi-a spus şi el.
De atunci, am refuzat să scriu ceva despre cîinii vagabonzi.
Am făcut o singură excepţie: cînd i-au otrăvit unul din cîinii Ioanei Băsescu. Atunci am cunoscut-o pe Maria Băsescu, soţia lu Băse, care este o adevărată doamnă. De-adevăratelea.
miercuri, 5 ianuarie 2011
D'ale copilăriei în 2011
E, gata, ne-am întors. Nu că am fi fost plecate peste mări şi ţări dar gata cu vacanţa.
De azi, am luat-o de la coadă cu grădi. E drept, că am făcut şi ieri o încercare dar ne-au întors din drum bodyguarzii.
Convinsă că grădiniţa începe pe 4 ianuarie, ca şi serviciul meu, mi-am trezit copilul cu noaptea în cap, să prindem loc lîngă educatoare. Ne-am înfiinţat la poarta grădiniţei şi ne-am trezit cu bodyguardul care ne-a spus:
- Halt. Unde mergeţi.
- Păi, la grădi. Grupa mijlocie, am răspuns eu convinsă că omul e nou şi de aia ne ţine la poartă.
- Grădiniţa începe mîine, doamnă. Nu aţi auzit la ştiri
Evident, nu, că dacă aflam ceva doar nu eram nebună să-mi trezesc plodul cu noaptea în cap.
Şi uite-aşa am făcut cale-ntoarsă pentru încă o zi de vacanţă.
Azi dimineaţă am avut mai mult succes, grădiniţa era deschisă. Şi am prins şi loc "la prima masă", adică la masa fetiţelor cuminţi. Meritul nu e al meu, recunosc. E al soţului care se mişcă sportiv. Mîine sunt eu de servici cu dusul, aşa că nu garantez loc la masa premianţilor.
......................
Vacanţa a fost minunată. A venit Moşul, adică au fost vreo trei la număr şi fiecare a adus ceva, aşa că avem o grămadă de jucărele.
Ne-am îmbogăţit colecţia de bebeluşi sugari, de păpuşi, de puzzle, cărţi de citit-colorat, lego.
Am mîncat toţi moş crăciunii din cei doi brăduţi.
Am citit de atît de multe ori Pinocchio, că am învăţat replicile pe de rost. Aşa că atunci cînd, de oboseală, mami sare peste o replică, eu(Crina) îi aduc aminte ce spuneau şarlatanii sau Feştilă sau Zîna Albastră.
Apropos de Zîna albastră, înainte de Crăciun am avut un mic incident cu maşina şi am ajuns într-un şanţ pe marginea drumului. Atunci mi-am dat seama că e tare bună la casa omului o baghetă fermecată ca a Zînei, aşa că i-am spus lui mami:
- Uite, dacă aveam noi acum bagheta Zînei Albastre, nu mai trebuia să aşteptăm tractorul să ne scoată din zăpadă.
Ideea asta mi-a venit după ce ne-am învîrtit la o curbă, pentru că ameţise maşina. Mami a confirmat de altfel că maşina noastră e cam ameţită uneori.
Şi fiindcă am ajuns la maşină, mi-a mai venit o idee pe care i-am spus-o lui mami. Nu ştiu de ce, dar tati nu prea a vorbit vreo două zile. Doar mormăia, aşa că am întrebat-o pe mami, direct:
- Auzi, noi nu putem cumpăra un tată nou. Unul care nu e surd şi vorbeşte cînd îl întrebi.
Mami a spus să nu ne grăbim că vin reducerile. Aşa că aşteptăm......
De azi, am luat-o de la coadă cu grădi. E drept, că am făcut şi ieri o încercare dar ne-au întors din drum bodyguarzii.
Convinsă că grădiniţa începe pe 4 ianuarie, ca şi serviciul meu, mi-am trezit copilul cu noaptea în cap, să prindem loc lîngă educatoare. Ne-am înfiinţat la poarta grădiniţei şi ne-am trezit cu bodyguardul care ne-a spus:
- Halt. Unde mergeţi.
- Păi, la grădi. Grupa mijlocie, am răspuns eu convinsă că omul e nou şi de aia ne ţine la poartă.
- Grădiniţa începe mîine, doamnă. Nu aţi auzit la ştiri
Evident, nu, că dacă aflam ceva doar nu eram nebună să-mi trezesc plodul cu noaptea în cap.
Şi uite-aşa am făcut cale-ntoarsă pentru încă o zi de vacanţă.
Azi dimineaţă am avut mai mult succes, grădiniţa era deschisă. Şi am prins şi loc "la prima masă", adică la masa fetiţelor cuminţi. Meritul nu e al meu, recunosc. E al soţului care se mişcă sportiv. Mîine sunt eu de servici cu dusul, aşa că nu garantez loc la masa premianţilor.
......................
Vacanţa a fost minunată. A venit Moşul, adică au fost vreo trei la număr şi fiecare a adus ceva, aşa că avem o grămadă de jucărele.
Ne-am îmbogăţit colecţia de bebeluşi sugari, de păpuşi, de puzzle, cărţi de citit-colorat, lego.
Am mîncat toţi moş crăciunii din cei doi brăduţi.
Am citit de atît de multe ori Pinocchio, că am învăţat replicile pe de rost. Aşa că atunci cînd, de oboseală, mami sare peste o replică, eu(Crina) îi aduc aminte ce spuneau şarlatanii sau Feştilă sau Zîna Albastră.
Apropos de Zîna albastră, înainte de Crăciun am avut un mic incident cu maşina şi am ajuns într-un şanţ pe marginea drumului. Atunci mi-am dat seama că e tare bună la casa omului o baghetă fermecată ca a Zînei, aşa că i-am spus lui mami:
- Uite, dacă aveam noi acum bagheta Zînei Albastre, nu mai trebuia să aşteptăm tractorul să ne scoată din zăpadă.
Ideea asta mi-a venit după ce ne-am învîrtit la o curbă, pentru că ameţise maşina. Mami a confirmat de altfel că maşina noastră e cam ameţită uneori.
Şi fiindcă am ajuns la maşină, mi-a mai venit o idee pe care i-am spus-o lui mami. Nu ştiu de ce, dar tati nu prea a vorbit vreo două zile. Doar mormăia, aşa că am întrebat-o pe mami, direct:
- Auzi, noi nu putem cumpăra un tată nou. Unul care nu e surd şi vorbeşte cînd îl întrebi.
Mami a spus să nu ne grăbim că vin reducerile. Aşa că aşteptăm......
Abonați-vă la:
Postări (Atom)