Ştirea zilei

Nu, nu are legătură cu vameşii, Costea sau caraghiosul de şef al ANAF care citează din Eminescu în loc să facă gestul firesc de a se pune la dispoziţie cu demnitate. Are oarece legătură cu Codul Muncii, mai precis cu ameninţarea sindicatelor că vor ieşi în stradă şi cum răspund ministeriabilii la această spaimă.
Deci, dl Hossu l-a informat pe dl ministru al muncii că în perspectiva apropiatului miting de protest, nemulţumiţilor salariaţi li se adaugă şi patronii. O firmă de construcţii i-a scris lui Hossu că îi poatre furniza nişte piatră pe post de material didactic. Să aibă oamenii cu ce lucra şi în faţa Palatului Victoria.
Replica ministrului Botiş, pe care nu ştiu dacă să-l bănuiesc de prostie sau să-l consider subtil m-a lăsat paf. În loc să treacă elegant peste ameninţarea cu spartul geamurilor, ministrul le-a spus sindicaliştilor că firma respectivă are piatră cubică în zona Lipscani.

Lectie de veselie

Bătălia pentru Sandra Brown

De la liberalizarea comerţului cu literatură, cărţile au fost printre puţinele mele investiţii pe termen lung. Îmi cheltuiam cam juma de bursă pe cărţi, mai bune sau mai proaste. Citeam cu o disperare pe care o caut acum, din nou, dar într-o totală devălmăşie. Nu aveam liste cu autori, nu căutam tipuri de literatură, nu făceam pasiuni pentru romanele de aventuri, politică sau filosofie. Citeam, mă refugiam între coperţi, deşi, apoi, mi-am dat seama că am adunat şi multă maculatură.
Ca atare, acum, recent, am decis să renunţ la ceea ce nu aş mai citi a doua oară şi nici nu voi trece pe lista de priorităţi a odraslei.
Discutînd cu un vînzător de carte, am rămas cu gura căscată pe ce pun ei preţ. Deci ca să nu vînd cărţile la kilogram, ci la bucată ar trebui să am Sandra Brown, celebra Sandra Brown, romane poliţiste, cărţi de aventuri, Sven Hassel şi ale lui poveşti de război sau dicţionare.
Nu m-am apucat încă de curăţenie în bibliotecă, dar m-am desumflat. Nu cred că din banii încasaţi, voi putea să cumpăr una bucată carte nouă, acum.

Rateuri de succes

Discuţia de zilele trecute cu Crina, mi-a adus aminte cum a eşuat lamentabil unica mea tentativă de a intra în rîndul breslei hoţilor.
Aveam, cred, vreo şapte-opt ani şi abia intrasem la şcoală. Aveam cărţile şi caietele curate, îmbrăcate în coli albastre, din alea groase, de pus în debara şi scriam cu un stilou românesc, din care curgea cerneala la cîteva zile după ce îl băgai în funcţiune. Aveam un penar greu, din lemn pe care nu era indicat să-l scapi pe picior, că-ţi cădea unghia. Cam astea erau rechizitele de bază pentru 80% dintre copii. Restul de 20% erau privilegiaţii sorţii, asta însemnînd părinţi cu neamuri în străinătate, cu pile la librărie, etc. Ei aveau rechizite chinezeşti, o nebunie la acea vreme. Cînd mă gîndesc, îmi apare în faţă imaginea unui penar cu ursuleţ panda, colorat foarte viu şi uşor ca o pană.
Dar să ducem povestea mai departe.
După modelul de viaţă comunist, chiar dacă eram nişte piticoţi, aveam obligaţia să facem curat în clasă, prin rotaţie. Zilnic, doi copii primeau în primire mătură, făraş şi mop şi rămîneau după ore să strîngă de prin clasă.
Într-o zi, una din cele mai bune colege, cu neamuri la librărie, a venit cu o noutate absolută pentru noi ceilalţi: guma de şters mirositoare. Cînd ştergeai cu ea, lăsa o dîră de căpşuni care mirosea pînă la mine, în ultima bancă.
În timpul unei ore, fata scapă guma pe jos şi nu o caută. La sfîrşitul orelor de clasă, eu, de servici. Găsesc guma sub catedră şi, evident, identific perdantul. Mirosul de căpşuni era atît de puternic în minte, încît m-am decis să nu spun nimic şi să o păstrez pentru mine. Doar pentru mine.
Mare greşeală, căci am omis cu desăvărşire faptul că mama îmi verifica ghiozdanul.
Deci, pun guma la vedere în penarul meu din lemn şi uit de problemă. Spre seară, mama găseşte obiectul care parfumase deja tot metrul cub de lemn din penar.
- De unde o ai, întreabă calmă maică-mea.
- A, mi-a dat-o Nina, că am ajutat-o azi, îi răspund serioasă ca o mincinoasă veritabilă.
-Sigur ţi-a dat-o ea, nu ai luat-o tu, insistă mama, care parcă mirosise ceva.
- Sigur, sigur..
- Putem merge la Nina, să mă conving?
- Da, dar să ştii că nu e acasă, am dat-o eu cotită.
- Poate s-a întors, îmbracă-te, a grăbit mama lucrurile.
Am început să mă îmbrac dar, de ruşine, mi-au dat lacrimile şi am recunoscut dintr-o suflare:
- Ştii, de fapt, ea a uitat-o în clasă, eu am găsit-o dar pentru că îmi doresc foarte mult să am şi eu, am păstrat-o pentru mine. Ea are destule, nu-ţi dai seama, dacă nici măcar nu a observat dispariţia.....
M-am străduit să o conving pe mama tot drumul până acasă la colega mea, că nu pot să dau ochii cu ea, că mi-e ruşine de ce am făcut şi că de fapt nu sunt o hoaţă ci un surogat de infractor. Degeaba.
Într-un final, Nina şi-a recuperat bunul şi i-a spus maică-mii nonşalantă că puteam să o păstrez pentru că ea mai are şi cu alte arome.
Eu m-am simţit ca ultimul om, dar de atunci nu am mai păstrat nici măcar o agrafă de birou care nu-mi aparţinea.

Chestiunea săptămînii

Te comporţi cum simţi sau cum se aşteaptă ceilalţi. Îţi bazezi deciziile pe raţiune sau pe simţire?

D'ale copilăriei în 2011

Luăm lecţii despre animale, la grădi: Animale sălbatice, care locuiesc în pădure şi domestice, care au proprietatea că locuiesc pe lîngă casa omului. Astfel:
- Veveriţa este un animal cu blăniţa portocalie şi coada în formă de doi. Cifra 2.
- Dar, papagalul cum e, mama, domestic sau sălbatic?
- Este un animal domestic.
- Eştă sigură?
- Da, omule, nu stau papagalii în casele oamenilor, în cuşca aia mică unde le dai de mîncare? E domestic.
- Dar ursul cîte picioare are?
- Ursul nu are mă picioare. Are lăbuţe.
- Aha, şi cîte are?
- Păi, trei( şi numără: două lăbuţe la mîinile din dotare şi cînd ajunge la picioarele lipite zice şi a treia aici).
- Deci, aleargă în trei lăbuţe...
- Nu, mă, mami, aleargă cu două lăbuţe în faţă şi două în spate.
-OK. Dar leul are mustăţi?
- Nu, doar motanul Tom are mustăţi. Nu ştii cînd îl trage Jerry de ele? Alţii nu mai au.
- Dar găina ce e: animal sau pasăre.
- Păi, cred că e animal.
- Păi cum aşa?
-Păi nu poate să fie pasăre pentru că nu ştie să zboare. Are aripi dar e fraieră şi nu ştie să le folosească. Deci e animal. Domestic, că locuieşte pe lîngă casa omului.
- Dar vulpea cu ce se ocupă?
- Cu furturi. E o hoaţă. Fură găini şi cînd nu găseşte găini, fură pisici.

D'ale copilăriei în 2011

Grădiniţa, adică frecventarea ei este o adevărată piatră de încercare în familia noastră.
După ce ieri toată ziua, Crina mi-a explicat că este încîntată că se duce la grădi, unde va învăţa despre spaţiu şi numere, aseară şi-a schimbat optica.
- Mami, ştii ce mă întristează pe mine cel mai tare?
- Ce anume, mama?
- Faptul că lucrătorii ăştia de la drumuri nu ţi-au construit şi ei biroul mai aproape de grădiniţa mea.
- Dar ce s-ar fi întîmplat dacă o construiau aproape?
- Dădeai şi tu o fugă din cînd în cînd să vezi ce mai face gogoşica ta..........

Despre aşa zisa celebritate

O poveste de aseară, mi-a amintit de o ântîmplare hazlie de acum cîtva timp.
Într-o dis de dimineaţă, mă trezesc cu un telefon. Sărut mîna, doamnă, sunt cutărescu, lucrez la postul de radio X şi aş dori să comentaţi, pentru jurnalul nostru declaraţia dnei Boagiu privind investiţia în nu ştiu ce.
Ok, îl întreb şi în ce calitate doriţi să comentez eu această propunere. Ştiţi, am ieşit din presă acum cîteva luni.
- A, în calitatea dvs de analist.
- Ce fel de analist
- Analist politic.
Îi înţelegeam perfect nevoia de a completa o ştire dată de agenţie, pe care o citisem şi eu, îl şi vedeam pe şeful lui cum îi spune, nu mă interesează, am nevoie de o declaraţie, dar nu-l puteam ajuta. I-am spus că l-aş ajuta, dar oricît de mult mi-ar plăcea titulatura, nu mă pot declara analist de nici un fel. A înţeles şi ne-am despărţit prieteni.
Aseară, dau roată pe la tv, în timp ce înfulecam o bucată de pizza şi mă opresc la Realitatea. Era ştirea cu mascaţii care au greşit casa. O ştire demnă de Garcea, recunosc în sinea mea, dar extrem de gravă, altminteri. Prezintă ştirea ok, iau declaraţie live de la proprietarul căruia i s-a devastat casa degeaba, după care subiectul se continuă în studio. Era să mă înec cu bucata de pizza cînd am văzut interlocutorul. Fix Garcea. Mugur Mihăescu, celebrul Garcea a fost chemat să comenteze povestea gravă, în realitate. E, cîtă valoare adăugată poate aduce un om care pînă acum a făcut doar mişto de poliţişti. Ce altceva poate face decît să ducă în ridicol o problemă gravă.

D'ale copilariei 2011

Vorbim in fiecare zi la telefon.Azi, de exemplu:
- Ce faci, mami?
- Am fost afara si am facut un om de zapada.I-am pus ardei in loc de nas.
- Aha, dar fular?
- Nu, ca nu mi-a dat mamaiem
-pai si daca raceste, la noapte?
-Pai ce, e om?
-Dar stii ca omul de zapada avea fular.
-Ii pun miine, daca nu pleaca....
...........
-Ce faci? Mai vorbesti cu mine?
-Ma uit si la desene. La Marta vorbareata.
-Cine e Marta?
-O catelusa vorbitoare.
-Cum adica vorbitoare?
- care vorbeste limba oamenilor. Voebeste romaneste.
-Aha si de unde a invatat romaneste?
-Pai era un ciine obisnuit si intr-o zi a mincat niste supa Analfabeta.
-Ce anume?
-Supa analfabeyta, mai, de aia cu cifre.1,2,3... pina la 17. Aia se cheama supa Analfabeta.

Cînd ţara arde.....

Deputaţii noştri se piaptănă. Am citit mai devreme o ştire, cum că deputaţii vor să impoziteze doar veniturile vrăjitoarelor ale căror preziceri nu se îndeplinesc.
E, cît de dus cu pluta să fii, ca să te lupţi cu aşa ceva. Impozitezi escrocheriile, în loc să le amendezi, conform legilor în vigoare. Cu vrăjitoarele e la fel cu ăia care îţi cer bani şi îţi promit marea cu sarea. Pe ăia, dacă îi prind, îi bagă la zdup, nu le cer impozit pe banii furaţi.
Incredibil, cît de scump plătim prostia în ţara asta.
Ca şi faza cu schimbarea denumirii ţiganilor. Cînd s-a făcut trecerea în scripte de la ţigan la rrom, acelaşi tămbălău. Au ieşit în faţă ţigani respectabili care s-au declarat jigniţi de schimbarea denumirii. Acum o luăm de la capăt. Cioabă declară abuz cînd se propune revenirea la termenul de ţigan.

D'ale copilăriei în 2011

Nu prea-mi prieşte vacanţa asta de copil, aşa că o sun pe Crina aproape zilnic şi avem iar conversaţii lungi-lungi. Aseară, de exemplu. Sun şi ea vine gîfîind la telefon:
- Ce faci, mama. De ce respiri aşa?
- Mă antrenez, mami.
- Pentru ce, mama?
- Să devin balerină.
- Aha şi cum e?
- Păi, uite pot să sar, de la uşă la pat, pot să mă învîrt(a se citi pirueta), cu mîinile lipite deasupra capului.......Ştii, mami, eu aş vrea să am doi părinţi.
- Păi nu ai, deja?
- Nu, mă, acolo pe scaun, lîngă scenă. Care să aplaude cînd dansez...
- Păi, ai mama şi în mod sigur vom fi amîndoi..
- Şi, ştii, eu vreau o rochiţă de balet, simplă-simplă, doar cu nişte steluţe sclipitoare. Şi mai vreau părul prins în coadă şi o coroniţă, la fel cu rochiţa, simplă-simplă doar cu nişte steluţe sclipitoare.
- Aha.
- Şi aş mai vrea un băiat mare, care să mă ridice pe sus şi să mă învîrtă. Dar nu vreau partener. Vreau să vină doar cînd trebuie să mă ridice şi pe urmă să iasă. Ştii, mami, cred că ai putea să dansezi şi tu....
- Nu pot, mami, că eu nu am dat burtica jos. Nu am mîncat suficiente fructe...
- Eu am dat-o, să ştii. Am mîncat portocale şi nici un pic de ciocolată. Ar trebui să mănânci iaurt Activia, care te slăbeşte.
- Bine, mama, o să încerc.
- Mami, dar ştii, eu cred că de fapt te-ar primi la balet, chiar şi aşa un pic mai grăsunică. Nu spui nimănui.
- Dar, dacă mă ceartă învăţătoarea, vorbeşti tu cu ea să-mi dea voie si mie, aşa mai grăsunică.
- A, nu, vorbeşti tu, că de aia ai gură.