D'ale copilăriei

La cumpărături, zilele trecute, ne oprim la Activia, iaurtul care cică face minuni. Nu am crezut-o niciodată pe Emilia Popescu, în spotul de la tv, dar m-am lăsat convinsă de ofertă.
Ziua următoare, îmi cere copilul un iaurţel şi îi dau. Crina se uită la ambalaj şi îşi aminteşte:
- Ăsta e ăla care îţi dă jos burtica, mi-a spus mie mamaia.
- Da, mami, e bun, îi spun şi îmi iau şi eu unul. Să fiu mai convingătoare.
Mănîncă copilul iaurtul pînă la fund, eu asemenea. Peste cinci minute, fii-mea se duce la oglindă, se uită, se întoarce, se analizează şi îmi spune dezamagită:
- Iaurtul ăsta nu e bun de nimic.
- De ce, mama, întreb oarecum amuzată.
- Păi, uite, nu a dispărut burtica. Nu mai mănînc niciodată Activia.

Predestinat succesului sau eşecului

Aseară, Zâna surprizelor i-a spus foarte franc lui Turcescu: cred că sunt oameni destinaţi succesului şi oameni care se lovesc tot timpul de ghinion. Imediat după replică, m-am gîndit că o astfel de idee e strict emanaţia unui om îngîmfat.
Azi, mi-am schimbat părerea. M-a ajutat un taximetrist, care conducea o maşină mizerabilă, în care puţea a ars. Era nebărbierit şi asta îl îmbătrînea cu cel puţin zece ani. Şi era negativist de-a dreptul.
-Mergem pe strada X.
- A, păi acolo e sens unic, doamnă, să ştiţi....
- Aşa şi?
- Păi, nimic, v-am spus şi eu să ştiţi. E sens unic, va trebui să intrăm de pe Moşilor.
- O luăm pe la Rosetti şi ne oprim la o florărie. Vreau să cumpăr un aranjament, deci nu vreau să ne oprim la ţigani.
Tot drumul a pufnit de parcă ar fi venit potopul peste el. Nu conta că vrea să-l depăşească unul sau că era la stop. În Rosetti:
- Doamnă, parchez aici în staţia de autobuz, dar să ştiţi că nu pot sta prea mult.
- Păi, v-am spus că nu vreau o dugheană ţigănească ci o florărie, unde să-mi poată face un aranjament.
- Păi nu sânt doamnă, ce să fac eu.
- Mergem mai departe.
-Adică intrăm pe bulevard...
- Păi, nu intrăm oricum?
- Ba da, dar credeam că vreţi să luaţi flori.
- Domne, ştii ceva. Dacă nu găsim pe Moşilor o florărie, mergem în Romană.
- Da, dar să ştiţi că eu vă las acolo, că nu am unde să parchez.
- Bine, întîi să vedem ce e pe Moşilor.
Cum intrăm pe bulevard, găsim o ditamai florăria. Cobor, în cîteva minute e gata aranjamentul şi în alte cîteva minute ajung la destinaţie. Nu stăteam mai mult de 5 minute, deci teoretic, mă puteam întoarce cu acelaşi taxi. Cursă mai lungă, bani mai mulţi. Dar, oricîtă bunăvoinţă mă mîna azi, vinerea, am simţit că nu pot face şi cursa înapoi cu acelaşi om.
Pur şi simplu mirosea a pesimism, a eşec, cum ar spune Zîna.

D'ale copilăriei

La chioşcul de ziare, Crina îşi face curaj şi îl întreabă pe vînzător:
- Aveţi şi hărţi?
- Nu, nu ţinem.
După ce pleacă, tati o întreabă:
- La ce-ţi trebuie o hartă?
- Să găsesc ţara lui Clopoţica(Tinkerbell, pentru necunoscători- n.m.)
- De ce?
- Păi, vreau să mă mut în ţara ei. Că ea nu se duce la grădi, acolo nu e obligatoriu să te duci la grădiniţă.

.................

Într-o seară, căscam gura la tv în fotoliu şi la un moment dat îmi dau seama că ceva nu e în regulă. Nu-i auzeam glasul copilului. Cînd mă uit în jurul meu, la birou, Crina se chinuia cu un caiet de matematică.
- Ce faci, mama, acolo?
- Îi scriu lui Moş Crăciun.
- Aha şi...
- Păi, uite, ştii, am o dilemă.
-Serios, care?
- Nu ştiu ce să-i pun prima pe listă: Ciciobello, păpuşa Maria, baby born sau păpuşa cu multe halaturi.......

......................

Discuţie de seară, cînd îmbrăcăm pijamaua:
- Uite, mami, ştii, dacă nu vrei să mergem la mall, mi-ar plăcea să mă duci în Bulgăreasa sau în Germania, îmi spune Crina
- Ce înseamnnă Bulgăreasa...., întreb curioasă.
- E o ţară, aşa ca la mamaia, spune ea, dînd din mîini hotărîtă.
- Păi, mamaia locuieşte la Roşiori.
- Da, dar nu e la Roşiori, e aproape.
- Aha şi cine sta acolo? continui. Mi s-a părut curios de unde numele ţării, că nu mi-am făcut nici un plan pentru bulgari.
- Păi, multe mamaie.
- Bun, deci Mamaiele locuiesc în Bulgăreasa. Şi în Germania, cine stă?
- Mamaiele cu tataiele lor.

Cine se înghesuie cînd nebunul aruncă piatra

Nu o cunosc pe Cristiana Anghel, dna învăţătoare devenită celebră cu greva foamei. Mi s-a părut puţin dusă cu pluta, ca să fiu mai exactă, una care se visa mai ceva ca Miron Cozma, " o luceafără".
Nu că nu aş fi de acord cu profesorii, doamne fereşte. Au dreptul la lefuri omeneşti, este adevărat, dar cred că tre să fii într-o dungă să-ţi imaginezi să dacă o grevă generală nu a mişcat lucrurile, le va mişca o femeie care intră în greva foamei. Ca variantă de protest, asta funcţionează sau are şanse cînd vorbim de o revendicare personală- retrocedarea unei proprietăţi de exemplu.
De aceea, gestul ei mi s-a părut exagerat. Reacţia celor din jurul ei care s-au declarat solidari mi s-a părut la fel de caraghioasă. Solidară cu grevista, în timp ce tu iei prînzul.
E, am uitat o vreme de doamna aceea. Dar ea a apărut apoi, cînd şi-a anunţat revenirea la catedră şi a fost uşor uşuită de elevi şi părinţi.
Azi, doamna a reapărut pe firmament. De data asta, ştirea este că va mai sta o vreme prin Bucureşti, ca să participe la emisiuni tv. Dacă tot nu are ce face, se duce la tv.
Şi, deşi a stat în grevă atîta timp, ştie cu precizie că vor mai fi închise nu ştiu cîte mii de şcoli. Şi probabil, se va duce să-şi dea cu părerea despre asta.
Încep să fiu deranjată de faptul că oamenii nu mai au simţul ridicolului.

D'ale copilăriei

-Mami, te rog, îmi citeşti şi mie "Incredibilii"?
- Nu acum, mami. Mai tîrziu. Sunt puţin obosită.
- Şi cînd eşti obosită, îţi trimiţi creierul la culcare?

...........
-Du-te la tati, să-ţi citească el povestea.
- Nu mă duc, că tati nu e premiant.
- Cum adică?
- Păi, tu te duci la şcoală şi iei premii. Tati se duce la servici şi nu vine cu nimic de acolo. Nici cu premii, nici cu medalii.

D'ale copilăriei

Acum vreo două săptămîni, o prietenă mă întreabă dacă nu vreau un pisoi. Îi spun că nu pot să-l ţin la mine, la bloc, că e casa mică, dar că îl pot duce la ţară, la curte. Merg acasă şi îi spun şi Crinei.
- Uite, mami o să aducă acasă un pisoi. Îl cheamă Liliac, îi spun fetiţei.
- Păi de ce îl cheamă Liliac, e negru şi are aripi?
În seara asta, m-a ştiut tot Bucureştiul că l-am adus pe Liliac acasă. Fii-mea zburda în jurul meu, pisoiul mieuna a jale, telefoanele sunau la maxim. Noroc că i s-a făcut milă unui taximetrist de noi, că altfel ajungeam mîine acasă cu pisoi cu tot.

Cui îi e frică de bau-bau

Săptămînile trecute scriam despre nişte mame nebune care îşi chinuie copilele de la 3 ani, în încercarea de a le transforma în supermodele. Aseară, m-am întrebat dacă nu cumva sunt pe cale să mă apropii periculos de categoria mamă nebună.
Aseară, am dus-o pe fii-mea la dans, mînată de cele mai bune intenţii. Am văzut că îi place să danseze, se mişcă din toate încheieturile, aşa că m-am gîndit că nu-i strică să înveţe.
Aşa că aseară, ne-am înfiinţat la club. Pînă la uşă, Crina veselă nevoie mare. Cînd am intrat în sală şi a văzut grămada de copii a apucat-o plînsul şi între sughiţuri m-a anunţat că nu vrea să rămînă decît dacă dansez şi eu cu ea. Mi-era jenă să o scot din clasă aşa că mi-am sumecat pantalonii de damă şi pune-te pe dans. Sus, jos, mersul piticului, ghemuit, bătut din palme şi silabisit pitic, arici, etc. Crina executa fără probleme mişcările, cu un ochi la profă şi unul la mine. Cînd mă mai aşezam pe băncuţă, să-mi sumet pantalonii sau să-mi trag sufletul, se uita la mine chiorîş şi îmi spunea serioasă: hai ridică-te, dansează, ce faci. Vineri, probabil voi deveni specialistă în mişcările ursului Balloo din "Cărţile junglei". Aseară, mi-am însuşit doar paşii de la "Nu mi-e frică, nu mi-e frică de bau-bau". Melodie cu tîlc, dacă stau bine să mă gîndesc. Pentru că, la finalul orei, mă întrebam cine pe cine a adus la dans şi cine pe cine vrea să înveţe.

Un secol de înţelepciune

Vineri, ni s-a dat "întîlnire" cu Radu Beligan, maestrul Beligan.
Recunosc, nu am mai fost demult la teatru dar ştiam că nu s-a retras deşi are peste 90 de ani. Întîlnirea a fost una surpriză şi m-a dat peste cap. Mă uitam la el, îl ascultam şi mă gîndeam că, din povestea lui, secolul trecut nu a fost aşa de negru cum ni se pare nouă. Sau poate, că de fapt, dacă l-am asculta, nu doar auzi, şi i-am prinde din zbor secretele, am reuşi să traversăm mai bine vremurile astea tulburi.
Cînbd organizatorii l-au anunţat, un coleg mai tinerel ne-a spus cu mîna pe inimă, că el nu va sta la show. Nu, pe bune, ce rost are. Toată stima pentru vîrsta lui, dar nu cred că mă va surprinde, explica el, trăgând aprig din ţigară.
Şi, în primele cinci minute de la începutul showului, am crezut că vor fi mulţi ca el.
M-am înşelat. Maestrul ne-a prins pe toţi ca-ntr-o vrajă şi ne-a purtat pe umeri înapoi cu o sută de ani. Confesiunile lui ne-au făcut să rîdem, să aflăm, să ne aducem aminte şi să memorăm. Nici măcar un foşnet nu s-a mai auzit pînă la final.
O lecţie de viaţă, asta ne-a predat vineri seară Radu Beligan. O viaţă cît un secol, al cărei secret primordial este iubirea. Iubirea de tot ce ne înconjoară, iubirea faţă de cunoscuţi sau anonimi, prieteni sau duşmani, ploaie şi soare, vacanţă sau deadline. Mi-am întipărit în minte lucruri spuse de el, unele parafraze ale unor citate celebre, şi simt nevoia să le aşez pe hîrtie.
- Secretul longevităţii? Iubirea, domnilor. Iubirea.
-În viaţa mea, am ales statutul de elev. Şi mi-a plăcut.
- În lume, lupta nu se dă între bine şi rău, ci între inteligenţă şi prostie.
- Dacă viaţa este o călătorie scurtă, atunci trebuie să ne luăm bilet la clasa 1.(dupa Philippe Noiret)
Timp de o oră şi jumătate, maestrul care se autointitulează umil -animator- ne-a istorisit şi întîmplări pe care le-a trăit alături de actori mari ai secolului trecut.
De exemplu:
*La începutul unui turneu, Victor Ion Popa i l-a plasat pe tînărul Beligan lui Alexandru Giugaru. Să ai grijă să nu-şi cheltuie diurna pe prostii, i-a spus Popa lui Giugaru.
A doua zi, Giugaru îi bate la uşă costelivului Beligan şi îl ia la micul dejun. La cîrciumă, Giugaru îi mormăneşte farfuria cu carne şi îl obligă să mănînce. În timp ce Beligan se lupta cu hălcile de carne, Giugaru care-şi terminase breakfastul îl întreabă pe costeliv: e, ce zici, luăm prînzul tot aici, sau ne mutăm în altă parte.
*La începutul anilor 50, a povestit maestrul, stătea la masă cu Ion Barbu şi cu Ion Iancovescu, cînd intră un ziarist, frenetic susţinător al Moscovei. Se duce la ei la masă şi încîntat le spune: ştiţi că în Uniunea Sovietică, pîinea va fi aproape gratis.
La care Iancovescu îi răspunde: Da, dar ce preţ au plătit pentru asta.
*Altădată, cu George Vraca la cîrciumă. Un vecin de masă îl sîcîia pe Vraca să-i recite din Scrisoarea III. Vraca, nu şi nu. În cele din urmă, îl întreabă pe cel care îl stresa: Nu vă supăraţi, dvs ce meserie aveţi. Colonel de artilerie, îi răspunde acesta, plin de el. Bine, atunci. Vreţi, vă rog să trageţi cîteva obuze
*În anii 80, Radu Beligan este invitat în Italia, la un congres. Într-o pauză, se duce să viziteze Domul din Milano şi acolo dă peste o Dacie. Lîngă ea, un bărbat vorbea cu o poză. Uite Maricico, ăsta e Domul. E frumos, nu-i aşa. Beligan se duce la el şi îl întreabă- ce faci domne. A, domnu Beligan. Bine, uite, vorbesc cu nevastă-mea. Păi, da, dar asta e o poză, îi replică marele actor. Da,. e adevărat, dar ştiţi, Ceauşescu nu ne-a dat voie să plecăm amîndoi din ţară. Aşa că am luat o poză de-a nevesti-mii, Maricica, să vadă şi ea Domul.
Au fost atît de multe pilde de viaţă, încît mi-ar trebui probabil o memorie de zece ori mai mare. Aşa că atit pe ziua de azi:)
Chapeau, maestre!

De ce pierde CFR-ul teren

Vineri am fost pînă la Sinaia. Cu treabă, nu am putut să rămîn şi la distracţie că sîmbătă eram bonă la fii-mea. Aşa că am fost nevoită să mă întorc seara acasă. Cu trenul. Mi-au plăcut întotdeauna călătoriile cu trenul, alea civilizate, normal. Pe principiul ăsta, m-am dus seara în gară, la Sinaia, să-mi iau bilet.
Pentru că trenul era la 9 seara, şoferul de taxi mă întreabă sincer: doamnă, nu vă e teamă să călătoriţi la ora asta singură. E, cum să-mi fie teamă, îi răspund. Merg cu Intercity, nu cu troaca, sînt femeie în toată firea şi, pe deasupra îmi şi cumpăr bilet. De ce să-mi fie frică.
Cu mult bun simţ, omul tace şi mă lasă în boii mei. La Sinaia, taxiul e mai scump ca-n Bucureşti, noroc cu distanţele mici, că nu rămîi fără bani în buzunar, nici dacă faci turul oraşului de cîteva ori.
Cobor la gară, mă duc la casa de bilete şi o întreb candidă pe casieriţă dacă circulă Intercity-ul de 9 fără 10.
Ca-ntr-o scenă din Caragiale, casieriţa îmi spune: Circulă. Are întîrziere. 25 de minute.
Mă uit la ea prostită şi mă întreb dacă lucrează la CFR sau la concurenţă. Mi-o spusese pe un ton de parcă aveam alternativă şi puteam să cumpăr şi bilet de avion
- Da, ok, îi răspund.
- Deci, vă dau bilet. Să ştiţi, costă 44 de lei.
Iar m-am uitat prostită la ea. Aşa, cucoană, şi ce propui dacă biletul e 500 de mii. Să dorm în gară, mi-am spus în gînd.
Recunosc că la cît a întârziat trenul meu de mare viteză, aş fi putut lejer să trag un pui de somn în gară. Noroc cu aurolacii, că nu am avut loc de ei. Erau doi şi stăteau pe băncile de lîngă caloriferele încălzite. Nederanjaţi de nimeni. Eu şi baba de 75 de ani care dîrdîia de frig nu aveam curaj să ne apropiem iar cei doi poliţişti comunitari s-au dovedit a fi o apariţie meteorică. Cît am clipit din ochi au şi dispărut. Oamenii veniseră doar să-şi ia un ness ieftin, nu să supravegheze incinta.
Mi-era foame, aşa că mă întorc la casieriţă. Am de unde să iau un sandviş, o întreb prin geamul de termopan întredeschis.
În mod normal, e un fast-food. Dar, la ora asta, cred că a închis aşa că Nu, spune ea.
Doamne, femeia asta o fi aşa tot timpul sau numai în turele de noapte.
Ies din gară, să-mi rezolv foamea şi dau peste doi samsari de maşini. Unul înalt şi bine legat, celălalt slab şi cam prostălău, după cum îl recomanda faţa. Geacă albă, asortată cu şosetele, blugi mulaţi şi adidaşi negri. Scuipau peste tot şi gesticulînd de parcă vorbeau limbri străine, abureau doi taximetrişti, în aşteptare de clienţi.
- Aducem orice maşină vrea muşchiul vostru, spunea înaltul, între două flegme.
Trec ca vîntul, că mă rodea foamea şi lîngă gară, dau de un Snack-Bar. O bodegă infectă, cu două mese înăuntru şi o picolliţă zăpăcită. Am înţeles-o rapid. Jumate de cîrciumă era ocupată de doi beţivani, care făcuseră pasiune pentru Adrian Păunescu şi celebrele sale versuri de Cenaclu.
La fel de beţi amîndoi, unul recita iar celălalt transpunea muzical, într-o variantă proprie, versul. Erau ca un ecou unul pentru celălalt. Iar picolliţa stătea într-o rînă.
Mănînc sandvişul şi pe la jumate mă gîndesc că ar fi trebuit să verific termenul de garanţie. S-au deşteptat însă şi producătorii. Trec doar ziua de fabricaţie, nu şi data de expirare. Trec şi eu peste acest amănunt, deoarece în sala de aşteptare îşi fac apariţia cei doi macho de import ai Sinaiei. Fac ochii roată şi se proptesc în mine. Eram singură în sala de aşteptare, deci nu le-a fost prea greu. Stau, se gîndesc cinci minute şi încep să comenteze. Dau şi eu ochii roată şi îmi dau seama că sunt cam prea singură pe acolo. Încep să pricep ce voia să spună taximetristul, după ce înaltul zice, ia uite ce fată drăguţă. Şi singură. Nu eram convinsă că despre mine era vorba-m-am îngrăşat zece kile într-un an, dar pentru că eram singuri, am început să mă îndoiesc că nu aş fi. Drăguţă.
Îmi fac curaj, mă uit la ceas. Încă zece minute pînă la tren. Îndrăznesc iar să o întreb pe casieriţă, dacă întîrzierea e mai mare. Nu, zice ea, sigură, 25 de minute.
OK, spun şi dau să ies pe peron. Care peron, oameni buni, că la Sinaia e şantier. Îţi trebuie hartă sau consultanţă, ca să găseşti peronul. Găsesc un consultant, în persoana unui acar, care îmi explică amabil cum ajung la peron. Când ajung la peron, dau peste trei bătrînei, mînaţi de curiozitate mai degrabă decît de nevoie. Un rapid aştepta în staţie semnalul verde.
- Ăsta e de Bucureşti, întreabă unul din moşi.
- Nu, ăsta e de Budapesta, răspunde o voce din tren.
- Aha, şi cînd ajunge las Curtici, nu se lasă moşul.
- Mîine dimineaţă, la 9, răspunde vocea.
Încep să simt frigul de munte, aşa că mă plimb de colo-colo.
Pleacă rapidul de Budapesta şi mă trezesc cu un aurolac. Vine glonţ spre stîlpul în jurul căruia mă învîrteam şi se opreşte la un metru de mine. S-a proptit în cele două picioare la un metru de mine şi se uită în gol. Sau la geanta mea, mă întreb. O evaluare scurtă din partea aurolacului, face stînga-mprejur şi se duce înapoi. Cele 25 de minute întîrziere se duc spre 35, se anunţă un personal, dar sunt optimistă. Este un IC, deci va avea prioritate. Deja nu îmi mai simt picioarele. De, am vrut să par o doamnă şi mi-am pus ciorapi fini şi pantofi cu toc. Asta e, la munte, vii echipată corespunzător. Dar, repet, sunt optimistă. Vine personalul şi ies la fumat oamenii. De la capătul unui vagon, unui nene i se face milă de mine şi mă întreabă dacă nu vreau să mă urc în tren. Merge la Braşov, trenul. Şi el. Nu, nu vreau. Tovarăşilor lui nu le place răspunsul meu, aşa că îşi scot şi ei capetele pe uşă. Haideţi, doamnă, vă ducem gratis.
Anunţă trenul meu, slavă Domnului. Şi, sîc, fraierilor, plec înaintea voastră. Cu oră întârziere, e adevărat, dar înaintea personalului:)
Ajung la Bucureşti la miezul nopţii şi mă pierd cu taxiul pe străduţele aglomerate.
Tot drumul pînă acasă, m-am înjurat că sunt leneşă şi nu învăţ o dată legislaţia rutieră. O să-mi iau permisul, aşa că CFR-ul m-a pierdut de muşteriu. Mă pot contabiliza la capitolul pierderi.

D'ale copilăriei

Toată săptămâna trecută, a plîns cu lacrimi înnodîndu-se în barbă, că nu vrea să doarmă la grădi, la prînz. Cu mine, s-a relaxat, după ce timp de două luni i-am explicat că nu o pot lua la prînz, drept pentru care, într-o zi i-a spus lui tacsu că e treaba lui să o ia la prînz.
-Tati, să ştii că tu trebuie să vii să mă iei la prânz. Mami are servici şi nu va rămîne niciodată fără servici că ea lucrează într-un bloc. Şi blocurile nu se dărîmă.
Asta a fost într-o seară.
Seara următoare, îşi continuă programul de plâns.
- De ce plîngi, mama
- Pentru că nu ştiu cine vine să mă ia de la grădi, la prînz. Tati e un păcălitor. Mi-a spus de două ori că vine şi m-a minţit.
-Dar nu poate, mama, să vină, că şi el e la servici. Nu mai plînge.
- Dacă îmi spui cine vine să mă ia la prînz, nu mai plîng. Dacă nu, plîng.
...................
Supărarea ne-a trecut, aşa încît, sîmbătă am început să ne gîndim la lucruri frumoase. Ca de exemplu, cadourile lui Moş Crăciun.
-Mami, cînd vine Moşul. Că mi s-a făcut tare dor de el.
- Mai e un pic mama. Dar ce treabă ai cu el.
- Păi, să vină o dată cu cadourile alea. Că vreau să-i spun cât îl iubesc.
-Îl iubeşti, că-l iubeşti sau că-ţi aduce cadouri.
- Că vine cu multe cadouri.
- Aha, dar ştii că trebuie să-i scriem o scrisoare şi să ne gîndim bine ce îi cerem.
- Da, să ştii că eu vreau nişte hîrtii din alea mari, cu mai multe pagini. Că am multe să-i spun.
- Să-i ceri, adică.
- Da, vreau multe, multe cadouri de la el.

.....................
Tot sîmbătă, a fost cuprinsă la un moment dat de tristeţe. A lăsat botic, ca şi cum stă să plângă.
- Ce ai păţit, mami.
- Sînt tristă şi îmi vine să plîng.
- De ce, mama
- Pentru că voi aţi făcut un copil, pe care l-aţi iubit.
- Pe cine, adică.
- Pe mine, pe Crina.
- Aşa, şi
- Şi l-aţi făcut, l-aţi iubit, i-aţi luat pampers, i-aţi dat lapte cu biberonul, l-aţi învăţat se se îmbrace singur, să mănînce singur........
- Aşa şi
- Şi acum nu-l mai iubiţi.
- Dar de unde ai tras mami, tu concluzia asta.
- Păi vorbiţi numai între voi. Azi, nu v-aţi jucat nici un minut cu mine. Adică, nu mă mai iubiţi.

D'ale copilăriei

A descoperit computerul. Mai precis ce face el, ce poate face. Ştia şi pînă săptămînile trecute ce este, dar aveam doar o vagă bănuială despre ce poate face.
Săptămâna trecută, fii-mea a reuşit însă să mă lase cu gura căscată. Într-una din zile, a fost luată de la grădiniţă de una din vecinele de palier. Pentru că nu ştiam cît de bine vor socializa, m-am grăbit spre casă, convinsă că voi găsi uşa de la intrare dată de perete şi pe Crina umblînd pe hol, de la o vecină la alta. Cînd colo, linişte. Intru în casă şi o descopăr pe vecina cuminte în fotoliu, uitîndu-se la tv, la desene, iar pe fii-mea la calculator.
Îşi deschisese singură computerul, îşi pusese fata o poveste şi stătea picior peste picior în fotoliul pe care îl revendicăm amîndouă.
Întreb aşa încet, ca la cinema, să nu deranjez lumea: ce faci, mama.
La care fii-mea îmi spune calm: M ă uit la Black Beauty. Să ştii că am vrut să dau drumul la net, dar nu am reţinut parola.

Money never sleeps

L-am văzut aseară, în pauzele de la Scooby Doo, aşa încît e scuzabil că nu am reţinut mai mult de o frază care sună cam aşa: Banii sunt o curvă care nu se satura niciodată"

De dimineaţă

Update2: D'ale copilăriei

Zilele trecute m-am prins că fii-mea va fi o vajnică apărătoare a dreptului la viaţă pentru orice vieţuitoare. În weekend, i-am plasat în ciorbă o aripioară de pui. Oripilată de-a dreptul, Crina a luat aripa în lingură şi m-a întrebat supărată:
- Cum ai putut să omori puiul ăsta şi să-mi dai să-i mănînc aripa. Nu ti-a fost milă de viaţa lui.....
M-am chinuit un sfert de ceas să-i explic că puiul a venit gata tăiat de la Cora, nu m-am atins de nici o pană a lui. A fost imposibil să o conving că nu sunt o asasină de vieţuitoare cu cioc.
Ea este de altfel o mare iubitoare de animale, fie că au sau nu viaţă. Cînd ne ducem în parc, vorbeşte cu dalmaţienii din piatră care păzesc intrarea în Tineretului. Cînd ne ducem în Herăstrău, o salută pe văcuţa colorată din faţa sediului Petrom şi o caută la uger să vadă dacă are lapte. Sîmbătă, cînd am fost la Peleş, a stat bot în bot cu leii din piatră de la intrare. Drăguţii de ei, e apelativul preferat, ea fiind convinsă că şi ele au viaţă, doar că nu observăm noi.
Cîinele vagabond de la intrarea în bloc(adevărat, care mai şi muşcă din cînd în cînd) este salutat şi primeşte bezele mai des decît vecina de vis-a-vis.

La spital, mai ceva ca la hotel

Am rămas cu gura căscată de uimire dimineaţă, cînd un prieten mi-a spus că trebuie să plătească 100 de euro pe noapte, cazarea la spitalul Matei Balş. Da, da, Matei Balş, spitalul de infecţioase, nu hotelul Mariott. Şi-a internat copilul şi pentru că a vrut condiţii mai ok- a se citi, fără ţigani în salon- i s-a propus să se mute într-o rezervă cu 100 de euro pe noapte. Ok. Şi ce-ţi dau de banii ăia, l-am întrebat. Păi, televizor, frigider, sterilizator şi cuptor cu microunde. Atît. Da, că medicamentele, cu excepţia antibioticelor, le-am adus de acasă, mi-a răspuns el.

Update: D'ale copilăriei

Mi le aduc aminte pe rînd. Apropos de ce protestul faţă de dormitul la grădi, la prînz. Bărbatu-meu i-a explicat că dacă nu doarme la grădi, riscă să fie sărită de Moş Crăciun la cadouri.
Crina a cerut explicaţii şi, instant, a găsit şi soluţia pentru a nu fi păgubită anul acesta de cadoul de la Moş.
Tati: Ştii, Moş Crăciun îi cere doamnei o listă cu copiii de la grădi. Cine vine, cine e cuminte, cine mănîncă tot, cine învaţă poezii, cine doarme la prînz. Dacă nu te găseşte pe listă, nu-ţi dă cadou.
Crina: E, na. Eu vreau să-mi aducă un bebe Amole. Unul din ăla care are suzetă şi halaturi multe, de schimb.
Tati: Păi, dacă nu vrei să dormi acolo nu te găseşte pe listă.
Crina: Păi şi cum face Moşul?
Tati: Vine şi te întreabă cum te cheamă, se uită pe listă şi vede.
Crina: Păi bine.
Tati: Păi şi o să te întrebe cum te cheamă, o să se uite în listă şi o să spună Crina nu e pe lista mea.
Crina: E, na, păi îi spun că mă cheamă Alexandra.
Tati:Cine e Alexandra?
Crina: O fetiţă de la grădi.
Tati: E o fetiţă cuminte?
Crina. Da, e cea mai cuminte.
Tati: Şi?
Crina: Îi spun că pe mine mă cheamă Alexandra, am fost cuminte şi o să-mi dea cadou.
Tati a rămas fără replică. Eu, aşijderea.

D'ale copilăriei

Gata vacanţa, am luat-o din nou de coadă. Şi, evident, am reluat placa cu "nu vreau să dorm la prînz la grădi". Spectacolul lacrimogen zilnic este întrerupt de ceea ce am putea numi "bătălia nervilor". Într-o "tabără", copilul care, din cinci în cinci minute, se opreşte din lăcrimat şi ne întreabă pe rînd: şi totuşi, pe mine cine vine să mă ia la prînz...
În cealalată "tabără", adulţii. Eu stau să plîng de ciudă că nu-i pot face pe plac copilului. Din cînd în cînd, neuronul lucid îmi aduce aminte că am în faţă un mic exploatator sentimental şi atunci îi explic cu argumente de ce nu pot să o iau de la grădi, la prînz. Bărbatu-meu îşi pune şi el mintea pe moaţe şi încearcă să-i arate ce pierde dacă nu doarme la grădi.
După prima zi, remiză.
Fii-mea încăpăţînată- cu cine-o semăna Doamne?:)- nu renunţă, aşa că o ia pe altă parte.
- Măi, mami, ştii ceva? La mine la grădi, cînd Maria e răcită, stă acasă.
- Păi e normal, mami, că dacă vine la grădi vă dă şi vouă răceala.
- Păi, vezi. Atunci, tu de ce mă duci la grădi?
- Păi, care e problema?
- Păi, uite, eu tuşesc şi îmi curge nasul. Ar trebui să stau acasă.
- Păi tuşeşti că ai fost răcită şi îţi curge nasul că ai plîns. Nu eşti răcită.
- Bine, dar să ştii că mă doare şi burtica. Deci sînt bolnavă.
Aştept cu interes următoarele argumente:)

Ipocrizia ca meserie

Da, deja vorbim de o branşă a ipocriţilor. Atîta înghesuială la declaraţii pentru Adrian Păunescu încît te sufoci.
Mă întreb cîţi dintre cei care se întrec azi în omagii l-au vizitat însă la spital sau cîţi dintre ei au acasă o carte de poezii a lui?

Autobiografia lui Ceauşescu vs micul meu Google

Nu am văzut încă Autobiografia Ceauşeştilor. Probabil, voi viziona filmul la un moment dat, dar deocamdată nu simt că ar trebui să mă îmbulzesc să prind un loc în faţă. Mă amuză însă oameni care cred că ştiu tot deşi, pe vremea aia, nu-şi ştergeau singuri mucii de la nas. Am citit mai devreme un text al unei doamne simpatice, despre care îmi aduc aminte doar că avea plete în vînt, brăţară la picior şi tocuri cui care băteau cadenţa pe gresia redacţiei şi m-a distrat remarca: eu eram pionier pe vremea aceea dar ştiam şi înţelegeam regimul comunist.
M-a pufnit rîsul, văzând câtă maturitate, câtă înţelepciune, pe ea.
La cei opt sau zece ani ai ei, cînta "tot înainte" iar în pauze îşi spunea deja acesta e un regim totalitar. Marea Adunare Naţională e un fîs, un paravan pentru abuzurile megalomanice ale lui nea Nicu. Hai să fim serioşi!
Dincolo de enervarea produsă, postul cu pricina are însă şi o parte pozitivă. M-a făcut să-mi pun în funcţiune micul meu "Google" şi să îmi aduc aminte chestii din epoca de aur. Chestii de pionier, nu aşa profunde ca ale donşoarei cu pricina.
-Nu mai ştiu cînd au cumpărat ai mei aragaz, dar îmi aduc aminte că bunică-mea gătea vara la o lampă cu gaz şi iarna pe plita de la sobă.
Cînd folosea gaz, adormeam pînă se făcea mîncarea.
-Constant, mergeam cu bunica la coadă la gaz, cu o canistră goală şi slinoasă, care puţea a gaz. Stăteam zi lumină şi uneori gazul se termina înaintea noastră. Ghinion de neşansă, ca să zic aşa.
- La un moment dat, tot aşa, am descoperit că avem televizor. De fapt i-am înţeles rostul- la el vedeam desenele animate cu Mihaela. Era un televizor cu lămpi, de care trebuia să avem grijă ca de ochii din cap. Nu puteai şterge praful sub televizor decît cu aviz special, să nu scuturi o lampă. Erau meseriaşi şi centre de reparat, dar lipseau lămpile.
- Pîinea avea un gust pe care astăzi nu îl mai găsesc niciunde. Întotdeauna aveam pîine caldă pe masă, pentru că tata lucra la o moară, în aceeaşi curte cu fabrica de pîine. O vreme, m-au răsfăţat cu batoane cu mac şi miere. Într-o zi, batoanele s-au scos din fabricaţie. Nu mai era făină probabil. La fel au dispărut lipiile şi apoi baghetele. Pe urmă pîinea albă. Am început să mîncăm pîine intermediară sau neagră. De aceea, probabil, toţi pensionarii detestă în continuare pîinea neagră, chit că ştiu că este mult mai sănătoasă decît franzela albă.
- Păpuşile în mărime naturală, produse de Arădeanca, erau şi rare şi extrem de scumpe. Nu am iertat-o niciodată pe maică-mea pentru că nu s-a ţinut de cuvînt. Mi-a promis că dacă sînt cuminte la dentist, îmi va cumpăra o păpuşă " din aia mare". Cînd am plecat de la dentist, mi-a spus necăjită că nu ne putem permite o astfel de cheltuială. Păpuşa costa cît un sfert de leafă de-a ei. Mama lucra într-o fabrică.
- În primii ani de şcoală, ai mei au început să-mi dea bani la mine, pentru a-mi lua ceva de mîncare. În pauza mare, treceam în fugă strada până la alimentară, de unde îmi luam o sticluţă mică de Hellas de portocale. Cînd îmi ajungeau banii, îmi luam şi bomboane de ciocolată Vinga. La un moment dat, din magazin au dispărut şi Hellas-ul şi bomboanele.
- Cînd mă trimitea mama la pîine, luam din cînd în cînd o cutie de pate de ficat. O cutie minusculă, cu un cocoş roşu pe ea. La un moment dat a dispărut şi acesta. Atunci a fost prima oară cînd am auzit acasă ceva de genul: ăsta exportă tot, să plătească datoriile ţării.
- La şcoală, totul era frumos. Învăţam în bănci vechi, în clase vechi, cu sobe de teracotă, în care trosneau lemnele iarna. Apa de la toalete îngheţa iarna pe ţeavă şi beam ţurţurii.
- Primeam manuale noi, dar înveleam caietele în gîrtie albastră de pus în debara. Un stilou adevărat - chinezesc cu peniţă de aur- primeai doar dacă ai tăi aveau pile la Librărie, neamuri sus-puse sau prieteni contrabandişti.
-Primul meu stilou adevărat a venit din Serbia, de exemplu. Trebuia să am grijă de el ca de ochii din cap, pentru că avea peniţă de aur. Nu ştiu cît a costat.
-Pentru a-mi cumpăra un ceas chinezesc, tata a muncit 36 de ore- a plecat la servici şi s-a întors mîiine seară. Atît a durat drumul făcut de un coleg de-al lui pînă în Serbia şi înapoi. Am ţinut ceasul pînă i s-a făcut ferfeniţă cureaua. Nu costase scump, ca bani, ci ca efort.
- În şcoala primară, aveam o colegă a cărei mamă era şefă la Librărie. Drept urmare, avea întotdeauna tot ce însemna noutate în materie de rechizite. Într-o zi a venit la şcoală cu o gumă de şters care mirosea a căpşuni. Îmi doream şi eu una, dar nu aveam pile. Într-o oră, colega mea a scăpat guma pe sub bancă şi a uitat de ea. Cînd, după ore, am făcut curat, ca elev de servici, am luat guma dar nu m-am îndurat să i-o restitui. Acasă, a găsit-o maică-mea şi nu vreau să-mi amintesc de tămbălău a ieşit. Atunci am realizat că toată viaţa mea voi fi un mincinos ratat.

D'ale copilăriei

Vorbeam mai devreme cu Victor care citea postarea anterioară "din înţelepciunea copilului la 4 ani" şi mi-am adus aminte de alta nouă.
Să nu mă înţelegeţi greşit, am o memorie bună, însă, acum stînd cu copilul 24 din 24 îmi mai scapă unele întîmplări cotidiene.
De fiecare dată cînd mergem la cumpărături, Crina îmi face o listă lungă de jucării, jocuri, clame, reclame şi ce-şi mai doreşte ea pe lîngă casa omului.
Dacă ar fi să dau curs vreodată unei astfel de cereri, mi-ar trebui un card de credit de vreo cîteva mii de euro. Cum un card nu e indicat la vremuri de criză, începem şi tăiem din listă. Cînd nu mai am argumente, îi spun că vom lua păpuşa la leafa mare şi altceva la leafa mică. Şi tot aşa.
E, vineri seară, la cumpărături şi negociez dur cu ea: ori Hello Kitty, ori un prăpădit de urs din pluş, cu labe din plastic. A cîştigat ursul, ceea ce mi-a lăsat în buzunar un bonus de vreo 4 lei.
Cînd ajungem la casă, fii-mea mă întreabă:
- Mami, dar totuşi, nu am putea să o luăm şi pe Hello Kitty?
- Ba da, mami, dar nu acum.
- Dar cînd, dacă ai vorbit cu Moşul să-mi aducă ZuZuPets.
- Cînd o să cîştigăm la Loto, mamă, atunci o luăm pe Kitty.
- Adică, mîine? Sau peste cîteva zile, mă întreabă candidă copila.
- Cînd cîştigăm la Loto, mama, îi răspund mustăcind deopotrivă a nervi şi amuzament.
- Bine. Şi cînd cîştigăm la Loto, îţi rămîn bani şi pentru bombonele Tic-Tac?

La ieşire ne întîlnim cu o prietenă, pe care Crina o anunţă victorioasă:
- Ştii ce mi-a promis mie, mami?
- Ce?
- Că îmi ia bombonele Tic-Tac cînd cîştigăm la Loto.

O Românie nebună, nebună

Chiar îmi făceam probleme că nu mai sunt ştiri haioase, cînd tocmai a apărut una. Pe Mfax. Criza le prelungeşte românilor viaţa, ar fi concluzia secundară, deşi nu ai zice.
Deci antreprenorii de pompe funebre se plîng şi ei de criză, chiar dacă nu au ajuns la insolvenţă ca alţii. Greu cu criza, că acum, pe praful ăsta, oamenii se duc unde e mai ieftin, au explicat ei dificultăţile anului în curs. Şi nici nu au mai murit pe capete, ca în alte veri:))
Criză, criză, dar cu toate astea sunt optimişti. Îşi vor reveni cînd "se va deschide sezonul", adică în decembrie-februarie. Mortală, ştirea pe bune.
Ca nişte veritabili oameni de afaceri, cioclii din Bucureşti recunosc cu mîna pe inimă că postul nu este propice afacerilor lor, pentru că oamenii mănîncă doar legume şi fructe.
Dar, din decembrie, cînd la alţii încep reducerile de sărbători, afacerile mortuare sunt pe val. Şi asta, fără să fie nevoiţi să facă reduceri de sezon. Cînd se iese din post, oamenii mănîncă a disperare, să recupereze, probabil şi se supraalimentează. Şi dacă se ghiftuie, mor mai mulţi, deci antreprenorii de pompe funebre au de lucru şi ies din foamea de bani:))
QED

Esenţial

"Esenţial este să intuieşti ceea ce îţi este suficient"

D'ale copilăriei

Ne certăm şi ne împăcăm în fiecare zi, de 20 de ori. Ca s-o citez pe fii-mea, din perioada de stat la bunici:
- Te-ai certat cu mamaie?
- Da.
- Păi de ce?
- E, ne mai certăm, ne mai împăcăm. Aşa e în orice familie......
............

Săptămîna trecută m-a scos din minţi. Nu reuşeam să o fac să stea liniştită un minut. În consecinţă, am anunţat-o grav:
- Cred că te duc la mamaie, la ţară şi îmi iau alt copil. Unul mai cuminte şi ascultător.
- Nu poţi face asta, îmi răspunde Crina, pe un ton grav şi sfătos.
Ca un înţelept, care are la degetul mic toate explicaţiile lumii, se aşează în faţa mea şi începe să-mi dea argumente:
- Uite, tu vezi că noi două avem sprîncene la fel. Şi alea de sub ele(gene-nota mamei) sunt la fel. Şi nasul, şi bărbia. Deci suntem la fel.
- Adică suntem identice, concluzionez eu.
- Da. Pur şi simplu. Deci, nu poţi să-ţi iei alt copil.

.......................
Ne uitam aseară pe o revistuţă de copii. Din aia cu poezele scurte şi haioase.
Pe o pagină se descriau, in versuri, diferite meserii. Pentru că le-am citit mai demult, Crina s-a gîndit aseară să-şi fixeze o dată informaţiile despre meserii. Şi a ales cîte o meserie pentru fiecare membru al familiei:
- Uite mami, asta sunt eu. Fac mîncare.
- Şi cum se cheamă cel care face mîncare?
- Bucătărar. Tu eşti fata de la salon.
-Cum o cheamă pe fata de la salon?
- Păi nu ştiu...
- Coa....
-Coafata......