Povestiri din presa 2

Vînzoleala de zilele astea cu deplasarea plătită de Roşia Montană, m-a făcut să-mi amintesc vreo două tărăşenii din presă, petrecute acum vreo cîţiva ani.
Era iarnă, în apropierea Crăciunului, cînd companii şi instituţii de stat sau private obişnuiau să ofere o cupă de şampanie, la o conferinţă de bilanţ. La plecare, invitaţii primeau ceva promoţionale: o agendă, un pix, etc. Specializarea mea era energia, însă şeful meu mă încălţase şi cu Ministerul Muncii, după ce a restructurat o colegă.
Înainte de Crăciun, am primit invitaţii la întîlnirile de bilanţ de care tocmai povesteam. Aveam două care se desfăşurau simultan: una la Hidroelectrica, alta la Minister. Am ales Hidroelectrica, pentru că erau mai aproape de stilul meu de a fi. Nu-mi plăcea ministrul muncii de atunci, Marian Sîrbu, mi se părea un personaj alunecos. Am ciocnit şampania, mi-am luat bricheta şi calendarul cu hidrocentrale şi mi-am văzut de treabă.
La vreo două zile, m-am trezit chemată în biroul redactorului şef, pentru un scurt raport:
- Ai primit invitaţie de la Ministerul Muncii, mă întreabă redactorul şef.
- Da, dar nu am putut să ajung pentru că aveam o altă conferinţă la aceeaşi oră, îi răspund.
-Deci, nu ai luat şpaga de la ei, spune el.
- Ce şpagă, întreb blocată.
- O să afli la momentul potrivit. Vreau să ştii că, mîine, va fi publicată lista cu toţi cei care au primit şpagă şi dacă eşti pe listă, zbori din ziar.
Am ieşit din birou, nu înţelegeam nimic. Am sunat-o pe prietena mea de la Libertatea, de pe muncă. Jenată, fata îmi spune toată povestea:
-"M-am dus ieri la conferinţă şi la plecare, ministrul ne-a înmînat cîte un plic- felicitare pe care ne-a rugat să-l deschidem mai tirziu. La redacţie, am găsit în el două milioane de lei. L-am sunat imediat, l-am întrebat ce e cu acei bani şi mi-a spus că la minister au decis să dea fiecărui jurnalist acreditat acea sumă de bani. În loc de cadou de Crăciun. Un soi de primă de porc. I-am spus că nu-i pot primi şi că mă duc să-i dau înapoi. Mi-a spus că el nu mai e la minister.
A doua zi dimineaţă, m-am oprit într-un magazin şi i-am luat ministrului un cadou: o curea, un parfum, etc. Le-am împachetat frumos, am luat bon, m-am dus la Minister şi i le-am lăsat la cabinet. Bonul l-am păstrat şi l-am arătat în redacţie".
M-am lămurit, aşadar, ce era cu şpaga. Întrebarea următoare era de unde a apărut informaţia, pentru că eram convinsă că nici unul din cei prezenţi la conferinţă nu s-a apucat să bată toba.
Tărăşenia avea să fie dezvlăuită la scurt timp. Ca şi mine, alţi reporteri acreditaţi nu au participat la conferinţă, deci au ratat cadoul ministrului. Banii s-au epuizat însă, cîteva plicuri ajungînd şi la cameramanii şi sunetiştii care însoţesc echipele de tv la conferinţe.
Unul dintre cei lăsaţi pe dinafară, deranjat se pare, că a rămas fără plic a făcut mare tam-tam.
Eu mi-am anunţat redactorul şef că dacă apar în ziar pe vreo listă, cu vreo semnătură, dau în judecată Ministerul.
Nu a fost cazul. Lista nu a fost făcută publică niciodată.

A doua tărăşenie, de rîsul-plînsul. Tot, cam acum zece ani, o companie petrolieră îşi externaliza serviciile suport, într-o firmuliţă de casă. Condusă de un puternic lider sindical. Firmuliţa îşi face serviciu de PR, care ne invită pe jurnaliştii specializaţi în energie să ne cunoaştem. Foarte elegantă atitudinea, accept invitaţia.
Cînd ajung la sediu, descopăr că stau la coadă. Pentru ce? Pentru întlnirea cu directorul de comunicare. Femeia organiza întîlniri one-to-one, dar estimase prost timpul de discuţie cu fiecare reporter în parte.
Îmi vine rîndul, ea o tipă drăguţă, îmi plasează o mapă de presă, eu decid să-mi păstrez întrebările nesimţite pentru altă dată şi alt director şi dau să plec. Căînd să ies, îmi întinde o pungă.
Ce e înăuntru?
Un mic cadou, care ne reprezintă, răspunde ea.
Nu, nu era o sondă, nu luaţi mot-a-mot exprimarea ei. Era un aparat foto, o cameră foto, dacă nu mă înşel. Conform regulamentului intern, merg la şeful meu direct, îi arăt obiectul şi îl întreb ce facem.
Şeful zice<<>>.
Zis şi făcut. Pe net, găsim un model asemănător, care costa impresionanta sumă de 300 de dolari. <<Îl predăm la magazie>>, zice şeful.
-Te ocupi tu de asta, te rog, eu am ceva de scris, îl întreb eu.
-Sigur că da.
A doua zi, îl întreb dacă trebuie să semnez ceva.
-Nu, stai liniştită, nu trebuie.
Peste vreo trei ani, cînd şeful meu a demisionat, m-am trezit că vine la mine cu o cutie.
-Ia, să duci tu aparatul ăsta la administrativ, să-l ia în custodie.
Ghiciti despre ce era vorba.
Exact, camera foto, pe care eu i-am dus-o ca fraiera. Nu ajunsese niciodată la administrativ, în schimb fusese folosită cu succes de el, în vacanţele dese pe care şi le lua.
-Face fotografii mişto, dar să ştii că nu ştiu ce am făcut cu cablul de descărcat pozele, mi-a spus el şi mi-a făcut cu ochiul şmechereşte. S-ar putea să găseşti în comerţ, dacă vrei să descarci ceva.