În loc de noapte bună

La culcare. Povestea de rigoare. Mă rog, poveştile că, dacă nu întinzi la maxim amănuntele, rişti să spui vreo cîteva la foc automat. Suntem în săptămîna cu Cenuşăreasa.

Mama: Cenuşăreasa ascultă atentă gongul care bate de 12 noaptea şi îl părăreşte pe prinţ, ca acesta să nu vadă transformarea.
Crina: Nu mami, nu fuge că se transformă, fuge ca să scape de vrăjeală.....
.........................
Liliacul înfumurat, o fabulă daneză, povestea nr.2

Crina: Mami, eu cum pot să devin liliac
Mama: De ce vrei să devii liliac.
Crina: Păi să fiu şi eu îngîmfată.
:))
.................................................
Jocul
Mama: Eu sunt omul de binoclul....
Crina: Eu sunt omul cu ochelarii de distanţă.....
Mama: Eu sunt omul cu ochelarii de citit.
Crina: Nu, tu ai ochelari de soare. Tu nu ai ochelari de citit, ce, eşti pensionară?
..............................
Solutie
Crina: Mami, ce facem mîine cînd ne trezi?
Mama: Tu rămîi cu tati, mami se duce la servici.
Crina: Într-o zi, o să tai blocul în două.
Mama: De ce?
Crina: Ca să nu mai ai lift, să te duci la servici.

Aventuri cotidiene

În tren şi la coadă, îţi dai seama cît de mişto e să locuieşti în ţărişoara asta. Suntem un izvor nesecat de hohote de rîs. Pe înfundate, e adevărat.
În tren, de exemplu, este o distracţie totală.
În ce ţară credeţi că se mai întîmplă ca fraierul care dă 300 de mii pe bilet să rişte să moară asfixiat de blatistul care-i pune în nas subţioara.
Sau, unde în lumea asta aţi mai văzut ca luni dimineaţa, trenul de navetişti să aibă doar două vagoane din care unul de clasa întîi.
Sau, unde s-a mai pomenit ca naşul şi controlul civil să-şi ia şpaga lîngă un afiş pe care scrie galben pe albastru: "În acest tren circulă doar călătorii cu BILET".
Sosirea tehnologiei pe plaiurile Mioriţei a pătruns pînă în cele mai adânci străfunduri. Aşa se face că acum, dacă nu ştiaţi, maneaua se ascultă la laptop, la clasa întîi, printre zeci de paporniţe şi coji de seminţe.
"Divele" satului discută cu voce piţigăiată ultima schemă de la Aruncaţi din tren. (Dacă ar fi fost mai aproape de mine, pe cuvînt că aş fi făcut gestul şi, poate, pentru prima oară în viaţă, fără să regret că fac ceva rău).
E interesant în tren, pe cuvînt. Vezi societatea în toată splendoarea ei. Uneori te mai alegi şi cu înjurături, dar ăsta e riscul meseriei. Mi l-am asumat o dată şi era să cad pe scări. M-a ajuns blestemul, probabil. Mergeam cu Săgeata şi la zece scaune de mine, nişte oameni. Normali, la prima vedere, şantierişti după mîini. Se uitau curioşi la laptop. Pe cran, rula filmul "Moromeţii". Am reţint pe moment cîteva replici. Peste juma de oră, oamenii se plictisesc(era prea mare efortul, probabil) şi bagă nişte muzică. Manele, că doar trăim în România. Stau, îmi molfăi între dinţi nervii, dar pînă la urmă îi rog să dea muzica mai încet. Se conformează şi răsuflu uşurată. Nu pentru mult timp, însă. Au crezut probabil că nu ador manelele, aşa că au trecut rapid la Ileana Ciuculete şi cîntece de petrecere. Era weekend doar. Strîng din dinţi şi mă uit la ceas. Nu mai aveam mult. Cînd să cobor, nu mă rabdă însă sufletul şi îl bat pe umăr pe proprietarul laptopului. "Nene, să ştii că în România, au ajuns şi căştile, nu doar computerele. Poate îţi iei la leafă o pereche, că sînt ieftine". Cînd să cobor, mă împiedic evident. M-a ajuns energia negativă.
................................................................................................................
Ador cozile. De cînd eram mică şi mă trezea mama dis de dimineaţă să mai prindem şi noi un pachet de unt sau un carton de ouă, mă omoram după cozi.
Aşa şi-acum. Unde e o coadă, hop şi eu. Azi, de pildă.
M-am dus să-mi schimb contractul de curent. Am vorbit eu cu o pilă(a se citi o doamnă drăguţă), dar mi-am zis, e, ce mare lucru. Sînt cinci oameni în faţa mea. Schimbi un contract, nu lupţi pentru ultimul pachet de unt. Mare greşeală. Nu vă recomand, mai ales dacă aveţi o pilă. De ce? Foarte simplu. Oamenii stau la coadă, pentru că nu au cu cine să se certe acasă. Sau au un soţ care nu le dă rînd la vorbă şi simt că doar la coadă îşi pot pune în valoare calităţile. Argumentele mai jos:
Omul de la ghişeu: doamnă, dar e inadmisibil să îmi cereţi să fac un xerox. Aşa o companie mare şi nu aveţi bani de un astfel de aparat. Eu mi-am luat liber de la servici să rezolv problema.
Omul nr.2 de la ghişeu: doamnă, eu am venit aucm o lună de zile la dvs.
- Cu ce problemă, întreabă funcţionara.
-Păi, nu mai ştiu. Mi-am schimbat contractul.
-Bileţelul.
-Nu mi-a dat nimeni, nici un bileţel.
-Înseamnă că v-aţi schimbat tariful.
-Nu ştiu, doamnă, că atunci aveam casa închiriată.
-Aţi cerut să vă schimbe contractul.
-Nu mai ţin minte. Ştiţi, eu am două apartamente. Pe unul l-am vîndut şi proprietarii au plecat în Elveţia. Şi la celălalt, am băgat chiriaş.
-Deci, ce aţi cerut luna trecută.
- Păi, v-am spus că am completat nişte formulare.
-Deci, v-aţi schimbat tariful.
- Posibil.
-Atunci, staţi liniştită, modificarea s-a făcut de atunci. O să vedeţi cînd vine factura.
Omul nr. 3 de la ghişeu: doamnă, e inadmisibil, eu am dreptul la compensaţie şi voi mă puneţi să plătesc penalizări. Adică, voi aveţi să-mi daţi bani şi mă taxaţi. Ăsta e tupeu maxim.
-Domnule, dvs. aveţi trei facturi. Vi se compensează doar una, pentru cantitatea X, Ce depăşiţi, plătiţi.
-Păi, eu nu depăşesc doamnă, am 30 de kwh pe lună consum.
-Aici, scrie 60, vi se compensează doar maxim 50, deci pentru restul sunteţi penalizat.
- E anormal.
- Puteţi să schimbaţi estimarea. Trecem 30.
- Păi şi cu penalizările.
- Păi s-au compensat. Nu aveţi nimic de plată.
Ăştia sunt oamenii din cauza cărora am pierdut o oră la coadă, pentru o problemă rezolvată în cinci minute. Fără pile.
Cum să nu adori cozile. Primeşti atîtea informaţii utile, adevărate lecţii de viaţă, cultură dar mai ales civilizaţie.
Un lucru mi-e clar: nu-mi doresc să ajung vreodată funcţionară la ghişeu. Nu mi-ar ajunge leafa pentru pastile.

Am ars o maşină

Nu, nu glumesc. Am făcut dimineaţă socoteala şi aceasta este suma sau rezultatul "carierei" mele de fumător. Întotdeauna mi-au plăcut calculele, chiar dacă nu la fel de mult şi rezultatele.
M-a apucat dimineaţă. Pe drum, pur şi simplu. Mă pregăteam să traversez strada pentru a-mi cumpăra pachetul zilnic de ţigări şi aşteptam să se scurgă tot cîrdul de maşini să ajung la butic. Şi tot stînd la stop, mi-am zis, mama mă-sii, ce aştept de fapt. Să dau 100 de mii pe un pachet de ţigări, care mă ajută dimineaţa să tuşesc mai cu spor.
Ce înseamnă 100 de mii, în fond? La o socoteală rapidă: un prînz la cantină, mai mult decît un kil de căpşuni, două reviste pentru fii-mea şi un sfert din preţul unei cărţi pe care mi-o promit la leafă. E mult, e puţin? Cît contează de fapt.
De cînd fumez? De 20 de ani. Adică vreo 7.300 de zile şi 146.000 de ţigarete.
Ce înseamnă în bani? La o medie de un euro pachetul, 7.300 de euro. cam tot atît cît m-a costat maşina sau cît m-ar fi costat apartamentul dacă aş fi putut face credit înainte de 2003.
Ce pot face cu banii daţi pe tutun? Am început să contabilizez dar lista e incredibil de lungă. Pe scurt: o grămadă de chestii pe care nu le fac, pentru că îmi spun nu mi le permit financiar.
Ce înseamnă o ţigară în fond. Un credit pe termen lung şi de care unii nu reuşesc să se achite niciodată.
Şi uite aşa, pînă s-a scurs tot cîrdul de maşini din faţa mea, m-am hotărît: mă las de fumat.
Pe bune.

D'ale copilăriei 3

Primăvara, casa de la ţară e un paradis al culorilor. Toate florile pămîntului şi-au aflat adăpost într-un spaţiu relativ mic, de cîţiva zeci de metri pătraţi. Acum e vremea lalelelor şi ca de obicei, am vrut să rup cîteva, să le iau la Bucureşti. Era cît pe ce să nu reuşesc, dar nu neapărat din cauza vremii. Din cîteva zeci de lalele, nu mai rămăseseră decît pistilele(cred că aşa se numesc).
- Ce s-a întîmplat, mama, cu lalelele, am întrebat-o pe Crina.
- Erau puţin cam obosite, îmi răspunde ştrengar fiică-mea.
- De unde ştii?
-Erau aşa deschise toate.
-Şi?
-Le-am luat petalele.
-Ş?i
-Le-am pus într-o găleată cu apă, să-şi revină şi ele puţin.
-Şi, şi-au revenit? am insistat eu.
-Nu ştiu, că s-a supărat mamaie şi m-a pus la colţ.
...................
- Mama, ai fost cuminte?
- Da, îmi mărturiseşte copilul în drum spre casă.
-Dar tati, a fost cuminte?
- Da, el mai puţin.
-L-ai supărat? insist eu.
- Nu, s-a supărat singur.
-Cînd?
- Cînd am vărsat medicamentul şi am mînjit tot covorul.

.................
- Îţi place la grădiniţă?
- Uneori.
- De ce doar uneori?
-Păi, nu-mi place cînd copiii ceilalţi vin şi vor să-mi mănînce mîncarea.
- Şi tu ce faci?
-Le spun, măi, nu mîncaţi, că asta este mîncare pentru oameni răciţi.

....................

-Mami, ştii, m-am gîndit. Nu mai iau nici o păpuşă la grădi.
-De ce, mama?
- Pentru că ceilalţi copii au vrut să o ia pe Belle, să se joace cu ea.
- Şi tu ce-ai făcut?
-Am fugit după mamaie şi i-am zis să o ia acasă. Rafi(un coleg-n.m.) era răcit şi i-am spus lui mamaie că dacă o ţin pe Belle cu mine, ia gripa de la el.

De amuzament

Incă o ştire haioasă de la EuropaFM. Dna. care conduce destinele filipinezilor, preşedinta adică, şi-a făcut o strategie interesantă pentru a guverna ţara. Nu se ştie dacă a studiat înainte modelul românesc de guvernare, cert e că a aplicat principii experimentate pe alocuri la Bucureşti. Astfel, doamna în cauză, şi-a numit grădinarul ministru pentru mediu şi amenajare teritorială, un fel de MLPAT autohton şi manichiurista într-o altă funcţie importantă în executiv.
Am să studiez îndeaproape raportul anual pe care, probabil, orice şef de stat trebuie să-l dea naţiunii pentru a vedea dacă merită să creăm o iniţiativă în acest sens şi la noi.
Pe acelaşi model, de exemplu, s-ar putea face o listă scurtă cu stiliştii politicienilor aşa încît la proxima remaniere să existe un stoc de candidaţi potriviţi pentru postul de ministru al industriei. Grădinarii consacraţi pentru lucrări de amenajare a unor locuinţe VIP ar putea şi ei candida pentru un post de ministru al mediului.
Bucătarul de la Cotroceni sau cel de la Golden Blitz, de exemplu, ar fi perfecţi pentru postul de ministru al agriculturii, nu? Ei ştiu cel mai bine cum se trăieşte sănătos, sau cîte calorii trebuie să pierzi zilnic pentru un corp sănătos.
În felul acesta, am putea avea şi noi un guvern de specialişti, care să nu mai piardă vremea la tv, degeaba şi pe banii noştri.
Cine îmi susţine iniţiativa?

"Detectivul" FB

Sunt fan Oprah, dar asta nu mai e un secret. Mi-am înnebunit de cap toate prietenele cu subiectele pe care le dezvoltă în emisiuni şi m-am învăţat minte. Nu aş fi adus în discuţie subiectul dacă zilele trecute nu mi s-ar fi întîmplat o chestie incredibilă, care are legătură cu una din emisiunile vedetei în cauză: oameni care muncesc zi şi noapte pentru a reface legături pierdute. Detectivi care încearcă să repare greşeli afective. Persoane care îşi cîştigă existenţa găsind fraţi pierduţi, copii abandonaţi sau părinţi dispăruţi în ceaţă. Motto-ul emisiunii a fost "Nu-ţi poţi găsi pacea pînă ce nu lipeşti toate piesele".
E, pentru mine acest rol a fost jucat zilele trecute de Facebook, reţeaua în care am intrat mai mult din joacă.
Concret, zilele trecute, seara tîrziu, am descoperit pe mail un mesaj: bună, sunt claudia, am terminat şcoala în localitatea..., am văzut fotografia fiicei tale şi m-am gîndit că există o mică posibilitate să fii tu.
Da, eu eram. Iar ea este colega mea de bancă, de care nu mai ştiu nimic de 22 de ani. Mi s-a părut o chestie incredibilă şi imposibil de realizat în alte condiţii. Pentru că viaţa ne-a dus pe fiecare în alt oraş din alt colţ de ţară şi mai nou, în alt colţ de lume. Mă bucur ca un copil mic că ne-am regăsit. Fie şi virtual.
Facebook, aştept nota de plată:))

Dis de dimineaţă

Dimineaţă, am primit o porţie zdravănă de bunădispoziţie de la EuropaFM. Evident, concursul lor cu bani pe mobil este super atractiv, aşa că sunt ascultător fidel între 7 şi 8 dimineaţa. Nu am avut noroc pînă acum, dar, cum se spune, speranţa moare ultima.
http://www.europafm.ro/stiri/zambestirea/
Pînă să cîştig însă premiul, mă distrez cu ştirile care aduc zîmbetul. Iar cea din dimineaţa asta mi s-a părut genială, pentru că face parte clar din categoria ce le mai trece prin cap primarilor de la sate.
Primarul din Măgureni a început de ceva vreme să facă planuri. A auzit că nişte investitori vor să construiască în zonă un acqua parc. A stabilit deja că vor avea nevoie de salvamari, de personal suport adică. Primarul şi-a făcut deja planurile în legătură cu numărul vizitatorilor şi cu taxele pe care le va încasa autoritatea de pe urma afacerii şi şi-a frecat palmele de bucurie. A omis un singur amănunt: materia primă pentru parcul acvatic.
Prin localitate, spune postul de radio, nu trece decît un firicel de apă, care, chiar şi amenajat, nu ar putea genera odată mai mult de o cadă de baie. O gîrlă ar însemna probabil un efort de acumulare pe mai multe generaţii de primari.
Genială, povestea, absolut genială.

Pedeapsa de a nu şti să spui "te iubesc"

Nu a aflat niciodată cine sau de ce l-au botezat Victor. Nu ştie dacă avea legătură cu faptul că nu trecuseră decît doi ani de cînd se terminase Războiul. Marele război, în care tatăl lui luptase şi pe care consătenii îl declaraseră erou. Pentru acei oameni săraci, faptul că Anghel venise de la război însurat cu o unguroaică, de la mama ei, chiabură chiar, însemna mai mult decît victoria României în al doilea război mondial. Era un om care aducea un semn de bunăstare în satul prăpădit şi măcinat de foamete din sudul ţării.
Venirea pe lume a lui Victor nu a însemnat o bucurie prea mare pentru nimeni. Mama, unguroiaca Roza, frumoasă ca o cadră şi cu nişte ochi verzi pătrunzători, a învăţat rapid să facă mămăligă, puliszka(am aflat că aşa se pronunţă), dar nu s-a împăcat deloc cu gîndul că, săptămînal, trebuie să cârpească glodul din bucătărie cu balegă. Aşa că, după ce l-a înţărcat pe Victor, la şase luni, a plecat acasă în Ungaria. Să împartă moştenirea familiei- o casă şi trei capre, cică. Şi dusă a fost.
A aşteptat-o Anghel o lună, două, nouă, i-a scris, dar nevasta a dispărut fără urmă. Anghel era sărac, nu avea bani de tren, aşa că şi-a luat gîndul de la Roza. Şi-a căutat altă nevastă. A găsit-o dar, codana nu se împăca cu gîndul că îşi va lua pe cap nu doar un bărbat ci şi un copil de ţîţă. Ca în poveştile bunicii, i-a spus franc bărbatulu: te iau, dar fără copil. Şi cu băitaul ce fac. Nu ştiu, dă-l şi tu unei şatre de ţigani, că tot trec pe aici o grămadă. Zis şi făcut. Bărbatul, îndrăgostit peste cap de frumuseţea autohtonă, îşi anunţă părinţii.
Bătrînii, cu frica lui Dzeu îi spun: du-te băiete şi refă-ţi viaţa. Băiatul îl creştem noi. Cum v-am crescut pe voi şapte, putem să-l ţinem şi pe el. Deşi săracă, Stana şi bărbatul ei, îl iau pe Victor acasă. Stana spăla rufe prin sat, bătrînul muncea cu ziua. Victor creştea, din sărăcie. Şi semăna tot mai mult cu Roza. Ochii lui verzi rămîneau întipăriţi în memoria necunoscuţilor. Din cînd în cînd, Anghel îl lua acasă, să se joace cu fratele vitreg. Asta pînă într-o zi, cînd bunicul îl descoperă pe Victor pe prispa casei mamei vitrege îmbucînd un codru de mămăligă singur.
Unde e tactu, îl întreabă bătrînul. În casă, la masă, răspunde peltic băiatul.
În casă, tatăl Anghel şi familia lui cea nouă mîncau pui cu pîine caldă.
Bunicul nu a spus nimic, doar l-a luat pe Victor acasă, să împartă cu Stana masa sărăcăcioasă.
Într-o vară, Victor şi bunicul s-au dus la cîmp şi i-a prins o ploaie. Bătrînul şi-a dat bluza jos, l-a acoperit pe băiat şi să-au adăpostit sub un nuc. La cîteva zile, bătrînul s-a îmbolnăvit. A făcut aprindere la plămîni şi a murit. Stana şi-a dat seama că nu mai are din ce să-l ţină. Anghel nu a vrut să-şi complice viaţa. L-au trimis la orfelinat. Acolo avea de toate: mîncare, haine, şcoală, disciplină. Acolo, Victor a învăţat cum să-şi ţină în ordine toate cărţile şi caietele, cum să-şi "calce" pantalonul de la uniformă, punîndu-l sub saltea. A învăţat să se spele pe dinţi cu apă îngheţată şi să nu iasă din casă cu pantofii nefăcuţi cu cremă. Nu primea învoire dacă nu sclipeau în soare. Nu s-a omorît cu cartea şi nu l-a condamnat nimeni pentru asta. Nici nu prea avea cine. Stana nu ştia să citească, aşa că pentru ea, şi silabisitul însemna că ai carte.
A terminat şcoala şi s-a angajat. Tot atunci, prin 65-66 adică, a aflat că îşi poate găsi mama. A făcut demersuri la Ministerul Afacerilor Externe. A aflat că unguroaica locuieşte în apropiere de Debreţin. Şi-a luat dicţionar român-ungar şi i-a scris. I-a spus cine este şi că vrea să o vadă o dată. Nimic altceva. Roza a acceptat. Au stabilit să se vadă la Odorheiul Secuiesc. Şi-a luat bilet de tren. Cu o zi înainte de plecare, a primit o scrisoare din Ungaria. Roza i-a spus că nu poate să vină, pentru că nu poate să-l vadă. Îi aduce aminte de o greşeală capitală din tinereţe. Să uite că a avut o mamă.
A încercat. A făcut armata, s-a însurat, a făcut doi copii. I-a crescut aşa cum a învăţat la orfelinat: să se spele pe dinţi cu apă rece, să-şi pună la dungă pantalonii şi să nu iasă din casă cu pantofii nefăcuţi cu cremă. Şi fără să le spună vreodată " te iubesc". Nu învăţase nicăieri cuvîntul şi nu exista un dicţionar pentru asta.
A murit într-un accident stupid. Cu tovarăşul său din ultimii ani, un cal murg. Fără să i se spună " te iubesc", pentru că nici urmaşii lui nu aveau dicţionarul necesar. Abia acum îl construiesc şi se uită cu teamă în jur ori de cîte ori se pregătesc să-l spună. Se tem că nu au ales pronunţia potrivită.

Despre oameni frumoşi şi cuvinte nespuse

Ştiu că nu sunt originală. Nici nu mi-am propus asta. Îmi place titlul cărţii lui Puric, pe care am început să o citesc. Dar alta e ideea.
Cît am lucrat pentru proiectul Antreprenor, mi-am reactivat o meteahnă mai veche, să scornesc în istoria oamenilor frumoşi. Sau măcar a celor care mi se par interesanţi. Unii dintre cei cărora le-am luat interviul chiar erau autentici, alţii încercau să pară şi dacă se chinuiau, reuşeau să mă facă să-i cred un minut.
Chiar dacă nu mă mai ocup de proiect, o să-mi păstrez meteahna. Pentru că, pe mine, personal, simt că mă îmbogăţeşte. Într-o lume în care punem banii şi bunăstarea personală deasupra altor valori, simt nevoia să mă agăţ de ceva, care să mă readucă pe linia de plutire. Oameni, bogaţi sau săraci, frumoşi sau urîţi, fericiţi sau nu. Poveşti de viaţă, în fapt, fără patimă şi fără ură. Fiecare poveste este o lecţie de viaţă. Pe care avem dreptul să o învăţăm sau nu.

Un metru pentru progres

Cînd am născut-o pe fiimea, am primit de la o prietenă albumul bebeluşului.
Cînd a împlinit un an, i-am făcut cadou un dvd cu petrecerea ei. Între unul şi doi ani, mi-am notat într-o agendă subţire cum stîlcea cuvintele. Mi-am spus că va fi minunat să afle peste ani, cum pronunţa broscuţă, de exemplu.
La doi ani, i-am făcut cadou aparat foto şi cameră video, să-i imortalizăm evoluţia. Bieţi nevolnici. Nu ne-am gîndit niciodată că imaginile nu vor vorbi niciodată aşa cum o face mintea şi sufletul nostru.
La trei ani, i-am luat un vin. Pe care l-am pus la păstrat. Ca bonus, i-am făcut cadou acest blog şi sper ca memoria internetului să dureze mai mult decît hîrtia îngălbenită.
Cum se măsoară de fapt progresul...
Zilele trecute, o prietenă îmi spunea că în ziua în care a venit pe lume băieţelul ei, soţul său a cumpărat toate ziarele şi a decupat ştirile importante.
Pentru că eu am ratat momentul, m-am gîndit să apelez la memoria internetului, de care vorbeam două rînduri mai sus.
Ce am descoperit:
- În timp ce mă grăbeam spre spital, prinţesa Kiko a Japoniei a adus pe lume un băieţel. Moştenitorul imperiului.
Slavă Domnului. Chiar îmi făceam probleme că fiimea nu este leat cu un purtător de sînge albastru.
- La noi în ţară, nebunie ca de obicei. S-a mai scumpit un pic benzina deşi, dacă stau să mă gîndesc cît de des se întîmplă în ultima vreme, nu aş mai include-o la capitolul ştiri. Nu e o noutate. Poate preţul să fie important pentru istoria mapamondului. Intre 3,4 si 3,6 lei, cam un euro, dacă îmi aduc aminte bine cursul de schimb.
- Statul se pregătea să bage în şedinţă legile siguranţei naţionale.
Cam atît. Subţire, pentru o ţară aşa de mare, dar treacă de la noi.

Colecţionara de marţi

Sunt unele zile de marţi când îi invidiez pe beţivani. Mă întorc acasă pe şapte cărări, deşi am zero la sută alcoolemie în sînge. Merg parcă în reluare şi nu-mi mai coordonez paşii. Culmea, se întîmplă doar marţea şi nu are legătură nici cu celebrele trei ceasuri rele. Pur şi simplu, am simptomele beţivului dar nu împărtăşesc şi starea lui de beatitudine. Voi rezolva problema, cînd am să descopăr cauza.
Iar dacă nu se va întîmpla aşa, probabil voi cere ajutor divin să scot marţea din calendar. Pînă atunci, sunt o biată colecţionară de marţi. De zile de marţi.
PS: Am găsit o bere neagră prin frigider şi mă întreb dacă să încerc starea beţivului sau să mă transform în colecţionar veritabil precum Prigoană jr.

Telegrafice sau nu

-Am devenit fan http://kamikazeonline.ro.
- Dimineaţă, m-a distrat teribil ştirea cu verificarea la sînge a oamenilor în concediu medical. Se pregăteşte, aşadar, un soi de OPC al bolnavilor. Cei care primesc concediu medical vor fi căutaţi de boală de o comisie mixtă,(se poartă complexitatea la noi, ca dovadă de maxim profesionalism) formată din angajator, casă de sănătate şi, dacă se impune, poliţist.
Controalele inopinate şi prin sondaj se vor face fix între orele 12-14 şi 17-19.
Ce nu am înţeles din toată povestea este ce rol va avea poliţistul.
1.Va fi un vajnic apărător al integrităţii corporale a celorlalţi membri ai comisiei
2. Îşi va juca rolul de apărător al legii
3. Va fi cel desemnat să scrie procesul verbal, deoarece este singurul care primeşte de la stat bani de pastă de pix. Restul comisiei nu funcţionează decît pe bază de laptop şi word.

Voi fi cu ochii în patru pe acest subiect, că e la fel de tare ca cel cu taxa pe fast-food.

D'ale copilăriei 2

Nu sunt singura mamă de weekend. Azi, am mai aflat o întîmplare simpatico-dureroasă din D'ale copilăriei. Responsabil de ea este Marius, 5 ani.
-Mami, ştii ce vreau să-mi aducă anul acesta Iepuraşul?
-Spune-mi, să ştiu ce-i cer.
-Vreau să-mi trimită Lampa lui Aladin.
-Ce să faci mami cu ea?
-Am cîteva dorinţe secrete şi vreau să mă ajute să le îndeplinesc.
- Ce dorinţe?, întreabă mama.
- Păi dacă sunt secrete nu se spun, răspunde puştiul în primă fază.
Se gîndeşte însă un minut şi spune:
-Totuşi, ţie am să ţi le spun, că pentru tine nu există secrete. Vreau să-l rog pe Aladin să facă o vrajă şi mamaie să nu mai fie bolnavă. Vreau să-i cer să fiu sănătos eu, la fel şi tu. Şi vreau să-l rog să te ajute să vii mai repede la mine.
Concluzia: Lampa lui Aladin, o bună idee de business, indiferente de perioadă-criză sau boom economic. Dacă există vreun business-angel dispus să finanţeze un astfel de start-up, îmi poate da de ştire. Voi fi intermediarul perfect.