Vineri am fost pînă la Sinaia. Cu treabă, nu am putut să rămîn şi la distracţie că sîmbătă eram bonă la fii-mea. Aşa că am fost nevoită să mă întorc seara acasă. Cu trenul. Mi-au plăcut întotdeauna călătoriile cu trenul, alea civilizate, normal. Pe principiul ăsta, m-am dus seara în gară, la Sinaia, să-mi iau bilet.
Pentru că trenul era la 9 seara, şoferul de taxi mă întreabă sincer: doamnă, nu vă e teamă să călătoriţi la ora asta singură. E, cum să-mi fie teamă, îi răspund. Merg cu Intercity, nu cu troaca, sînt femeie în toată firea şi, pe deasupra îmi şi cumpăr bilet. De ce să-mi fie frică.
Cu mult bun simţ, omul tace şi mă lasă în boii mei. La Sinaia, taxiul e mai scump ca-n Bucureşti, noroc cu distanţele mici, că nu rămîi fără bani în buzunar, nici dacă faci turul oraşului de cîteva ori.
Cobor la gară, mă duc la casa de bilete şi o întreb candidă pe casieriţă dacă circulă Intercity-ul de 9 fără 10.
Ca-ntr-o scenă din Caragiale, casieriţa îmi spune: Circulă. Are întîrziere. 25 de minute.
Mă uit la ea prostită şi mă întreb dacă lucrează la CFR sau la concurenţă. Mi-o spusese pe un ton de parcă aveam alternativă şi puteam să cumpăr şi bilet de avion
- Da, ok, îi răspund.
- Deci, vă dau bilet. Să ştiţi, costă 44 de lei.
Iar m-am uitat prostită la ea. Aşa, cucoană, şi ce propui dacă biletul e 500 de mii. Să dorm în gară, mi-am spus în gînd.
Recunosc că la cît a întârziat trenul meu de mare viteză, aş fi putut lejer să trag un pui de somn în gară. Noroc cu aurolacii, că nu am avut loc de ei. Erau doi şi stăteau pe băncile de lîngă caloriferele încălzite. Nederanjaţi de nimeni. Eu şi baba de 75 de ani care dîrdîia de frig nu aveam curaj să ne apropiem iar cei doi poliţişti comunitari s-au dovedit a fi o apariţie meteorică. Cît am clipit din ochi au şi dispărut. Oamenii veniseră doar să-şi ia un ness ieftin, nu să supravegheze incinta.
Mi-era foame, aşa că mă întorc la casieriţă. Am de unde să iau un sandviş, o întreb prin geamul de termopan întredeschis.
În mod normal, e un fast-food. Dar, la ora asta, cred că a închis aşa că Nu, spune ea.
Doamne, femeia asta o fi aşa tot timpul sau numai în turele de noapte.
Ies din gară, să-mi rezolv foamea şi dau peste doi samsari de maşini. Unul înalt şi bine legat, celălalt slab şi cam prostălău, după cum îl recomanda faţa. Geacă albă, asortată cu şosetele, blugi mulaţi şi adidaşi negri. Scuipau peste tot şi gesticulînd de parcă vorbeau limbri străine, abureau doi taximetrişti, în aşteptare de clienţi.
- Aducem orice maşină vrea muşchiul vostru, spunea înaltul, între două flegme.
Trec ca vîntul, că mă rodea foamea şi lîngă gară, dau de un Snack-Bar. O bodegă infectă, cu două mese înăuntru şi o picolliţă zăpăcită. Am înţeles-o rapid. Jumate de cîrciumă era ocupată de doi beţivani, care făcuseră pasiune pentru Adrian Păunescu şi celebrele sale versuri de Cenaclu.
La fel de beţi amîndoi, unul recita iar celălalt transpunea muzical, într-o variantă proprie, versul. Erau ca un ecou unul pentru celălalt. Iar picolliţa stătea într-o rînă.
Mănînc sandvişul şi pe la jumate mă gîndesc că ar fi trebuit să verific termenul de garanţie. S-au deşteptat însă şi producătorii. Trec doar ziua de fabricaţie, nu şi data de expirare. Trec şi eu peste acest amănunt, deoarece în sala de aşteptare îşi fac apariţia cei doi macho de import ai Sinaiei. Fac ochii roată şi se proptesc în mine. Eram singură în sala de aşteptare, deci nu le-a fost prea greu. Stau, se gîndesc cinci minute şi încep să comenteze. Dau şi eu ochii roată şi îmi dau seama că sunt cam prea singură pe acolo. Încep să pricep ce voia să spună taximetristul, după ce înaltul zice, ia uite ce fată drăguţă. Şi singură. Nu eram convinsă că despre mine era vorba-m-am îngrăşat zece kile într-un an, dar pentru că eram singuri, am început să mă îndoiesc că nu aş fi. Drăguţă.
Îmi fac curaj, mă uit la ceas. Încă zece minute pînă la tren. Îndrăznesc iar să o întreb pe casieriţă, dacă întîrzierea e mai mare. Nu, zice ea, sigură, 25 de minute.
OK, spun şi dau să ies pe peron. Care peron, oameni buni, că la Sinaia e şantier. Îţi trebuie hartă sau consultanţă, ca să găseşti peronul. Găsesc un consultant, în persoana unui acar, care îmi explică amabil cum ajung la peron. Când ajung la peron, dau peste trei bătrînei, mînaţi de curiozitate mai degrabă decît de nevoie. Un rapid aştepta în staţie semnalul verde.
- Ăsta e de Bucureşti, întreabă unul din moşi.
- Nu, ăsta e de Budapesta, răspunde o voce din tren.
- Aha, şi cînd ajunge las Curtici, nu se lasă moşul.
- Mîine dimineaţă, la 9, răspunde vocea.
Încep să simt frigul de munte, aşa că mă plimb de colo-colo.
Pleacă rapidul de Budapesta şi mă trezesc cu un aurolac. Vine glonţ spre stîlpul în jurul căruia mă învîrteam şi se opreşte la un metru de mine. S-a proptit în cele două picioare la un metru de mine şi se uită în gol. Sau la geanta mea, mă întreb. O evaluare scurtă din partea aurolacului, face stînga-mprejur şi se duce înapoi. Cele 25 de minute întîrziere se duc spre 35, se anunţă un personal, dar sunt optimistă. Este un IC, deci va avea prioritate. Deja nu îmi mai simt picioarele. De, am vrut să par o doamnă şi mi-am pus ciorapi fini şi pantofi cu toc. Asta e, la munte, vii echipată corespunzător. Dar, repet, sunt optimistă. Vine personalul şi ies la fumat oamenii. De la capătul unui vagon, unui nene i se face milă de mine şi mă întreabă dacă nu vreau să mă urc în tren. Merge la Braşov, trenul. Şi el. Nu, nu vreau. Tovarăşilor lui nu le place răspunsul meu, aşa că îşi scot şi ei capetele pe uşă. Haideţi, doamnă, vă ducem gratis.
Anunţă trenul meu, slavă Domnului. Şi, sîc, fraierilor, plec înaintea voastră. Cu oră întârziere, e adevărat, dar înaintea personalului:)
Ajung la Bucureşti la miezul nopţii şi mă pierd cu taxiul pe străduţele aglomerate.
Tot drumul pînă acasă, m-am înjurat că sunt leneşă şi nu învăţ o dată legislaţia rutieră. O să-mi iau permisul, aşa că CFR-ul m-a pierdut de muşteriu. Mă pot contabiliza la capitolul pierderi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu