În sfârşit, Afluenza

Am aşteptat-o două săptămâni şi azi am bătut tot cartierul la picior să descopăr oficiul poştal de unde trebuia să o ridic.
Abia aştept să o savurez, chit că la birou părerile s-au împărţit deja. Una dintre fete îmi spune că e o carte tristă, o alta că este exact ce îmi trebuie pentru a evalua corect lucrurile. Din fundal, Oana spune, convinsă, că ea e prima care are nevoie de aşa ceva.
Cel mai important însă: cea mai bună prietenă a mea a descris-o ca fiind excelentă. De ce e important: Pentru că niciodată nu am avut aceleaşi gusturi la citit.

D'ale copilăriei

Crina e primul fan al maşinuţei proprietate. Îi plac foarte mult "ochii" ei, în traducere pentru adulţi, farurile. Asta nu o împiedică însă să accepte că şi alte modele au calităţi importante, demne de luat în seamă.
În timpul unui spot tv la noul model Opel Astra, îi spun copilului cît de mult îmi place maşinuţa.
-Da, mami, şi mie îmi place foarte mult.
-Serios? Te-ai uitat la ochii ei?
- A, nu, asta îmi place că e mai vitează...
- Cum adică, mai vitează?
- Adică merge mai repede, tu nu vezi cum aleargă?

Unde s-a împotmolit filantropia

Poliţia Capitalei îi ajută pe vînzătorii de ţigări netimbrate să se facă oameni cu carte de muncă. Scopul unei astfel decizii este eradicarea traficului cu ţigări de contrabandă, zice Poliţia într-un comunicat, preluat de agenţia Mediafax. Şi ca procesul să fie complet, poliţiştii uneia din secţii au afişat şi lista de oferte pentru sărmanii vînzători: tranşatori de carne, baby-sitter sau guvernante, başca meserii clasice şi la mare căutare precum frezor sau lăcătuş.
Am văzut ştirea mai devreme pe flux şi de atunci rîd, ca prostul, de cîte ori îmi aduc aminte.
Mi-i şi imaginez pe tuciuriii de la Piaţa Sudului, cu ghiulurile şi burţile atârnânde, plimbînd cărucioarele cu copiii altora prin parc sau îmbrăcaţi ca nişte subrete cu şorţ alb, boneţică, ştergând praful prin cine ştie ce căsoaie de miliardar. Da, deci, sărmanii de ei, au fost forţaţi să intre în reţelele de trafic cu ţigări netimbrate, nu au ales asta pentru că le curg banii. Nu, deloc iar poliţiştii şi-au dat seama de acest lucru după ce i-au amendat un an de zile şi ei nu au făcut nimic să-şi schimbe jobul.
Şi, evident, traficul cu ţigări netimbrate nu înfloreşte pentru că s-a dublat preţul pe piaţa legală, ci pentru că săracii oameni nu au mai găsit de lucru. E un raţionament perfect care confirmă bancurile cu poliţişti.
În ce ţară trăim, măi nene. În loc să prindem infractorii, îi compătimim. Incredibil.

Supărare mare

Sunt curioasă cît de gravă a fost boacăna lui Cătălin Popa, de l-au schimbat prin memo intern. Am citit dimineaţă pe blogul lui Petrişor Obae informaţia şi apoi update-ul cu noul director general.
După cum suna informarea internă şi data de intrare în efectivitate, s-ar părea că a călcat pe cel mai înalt bec al trustului.
Mă întreb dacă există vreo legătură între schimbare şi secvenţele din interviul cu Vîntu, publicate de EVZ.

D'ale copilăriei

Fructe. Să consumăm cît mai multe fructe, de preferat proaspete.
În lumina acestor recomandări, îi bag în fiecare zi copilului pe sub nas mere, pere, prune, piersici, nectarine, struguri. Le alternez, e un adevărat festival de creativitate să o conving să mănânce. Evident, fii-mea e fan ce nu are voie ca, de exemplu, banane. Ar mînca o ladă o dată şi dacă ar fi nevoie m-ar vinde pe una.
Ultima invenţie de-a ei este legată de mere, pe care le mănîncă doar feliate şi aşezate pe farfuria preferată. Cînd nu are chef inventează:
-Mami, nu mai pot să mînânc merele astea(feliile adică).
- De ce, mama?
- Păi uită-te şi tu la ele, au îmbătrînit deja.
- Cum de ţi-ai dat seama?
- Păi s-au înegrit..
- Au oxidat feliile, mama.
- Ba nu, au îmbătrînit, nu vezi că au riduri ca mamaia?

Cît costă un strop de decenţă

Am înţeles că internetul defineşte libertatea deplină. Că poţi scrie tot ce-ţi trece prin cap, despre oricine şi despre orice. Că poţi provoca o catastrofă, dacă găseşti suficienţi gură cască, dispuşi să te creadă. Ce nu am înţeles este cît costă un strop de decenţă. Inclusiv netul are preţul lui.
Iar cel mai murdar lucru mi se pare să încerci să te dai un miel plăpînd când tu de fapt eşti lupul venit la stînă.
Aplici o dojană părintească pentru o acuzaţie extrem de gravă, la adresa competitorului tău, lansată de un elev repetent care mai şi recunoaşte lucrul ăsta. Teoretic, faci asta din solidaritate de breaslă şi respect pentru adversar, dar în realitate, dai întregii lumi informaţia falsă, retrasă între timp de autorul, urechist ca o puzderie din generaţia tînără de jurnalişti.
Şi ca un meseriaş într-ale profesiei, nu doar că readuci pe tapet informaţia, dar nici măcar nu respecţi regula nr. 1 a meseriei -punctul de vedere al celuilalt.
Cît costa efortul de a da un telefon şi de a decide dacă o astfel de prostie merită sau nu publicată. Pînă la urmă, ce valoare are ştirea la care pînă şi urechista a renunţat? Fix ZERO pentru mapamond, fie el virtual sau nu.

Un reper

"Într-un mileniu, în două,
Stânca va fi nisip,
Fierul verigilor pulbere,
Oasele mele, molecule de calciu
Risipite în apă,
Suferinţa nimic"

Mame nebune

-Copilul meu e cel mai frumos...
-Da, dar al meu este cel mai deştept...
-Degeaba vă lăudaţi, al meu va ieşi învingător.
-Da, mama are dreptate, eu sunt o divă.
Pare un dialog absurd, dar este doar un colaj din declaraţiile unor americance, mame de profesie, să le spun aşa, care-şi pregătesc fetele pentru următoarele generaţii de Iepuraşi.
Mamele cu pricina îşi cară fetele, cu vîrste cuprinse între cîteva luni şi 7 ani, la concursurile de Miss. Dar plimbatul cu maşina de la un capăt la altul al SUA nu este aşa o dramă- îmi imaginez că mamele au citit "Ultimul bărbat american" şi reeditează expediţia, dar la alte standarde.
Faza e că le chinuie pe bietele copile în încercarea de a le transforma în femei în miniatură. Cu părul vopsit, şuviţat, tapat, cu coafuri demne de naşa sau soacra mică,bronzate artificial şi cu manichiura french fetiţele de trei-patru-cinci ani se luptă pentru o coroană. Nu spun premiu pentru că, din explicaţiile lor, investiţia iniţială este mult peste marele premiu. După tapetarea asta artificială, nimic din ceea ce se vede pe scenă nu mai are legătură cu copilăria.
Dincolo de asta însă, cel mai mişto e când te uiţi la mamele cu pricina. Toate au peste 100 de kg, sunt deformate şi complet neîngrijite. Nu ar putea participa nici măcar la concursurile de frumuseţe XXL.
Cu cît copila este mai aptă pentru titlul de Regină a frumuseţii, cu atât mama ei arată mai jalnic şi este mai înverşunată pentru a cîştiga.
Bietele copile aleargă prin culise între două prezentări, să-şi schimbe coafura, să-şi dreagă genele cu mascara.
Nu ştii ce să faci, să te amuzi, să le plângi de milă sau să le acuzi pe mame de
abuz în formă continuă asupra copilăriei.

Din weekend

*Trebuie să iau o piatră în gură:)
La solicitarea principalului meu fan,fii-mea, ieri am acceptat un biss la festivalul de cuisine pe care l-am dat sîmbătă.
Recunosc, a durat ceva până m-am hotărât, însă am cedat argumentului suprem: "mamaie îmi face tot timpul gogoşi. Tu de ce nu faci niciodată....".
Drept urmare, pentru prima oară în viaţă, am făcut gogoşi. Evident, după reţetă şi consultări telefonice cu experţii, ca să fiu sigură că va fi un succes de casă.
Care a şi venit în scurtă vreme. În primul rând, nu mai puteam s-o dezlipesc pe fii-mea de farfurie, în al doilea rînd, din ele s-a înfruptat şi prietena mea care a început să se certe cu fetiţa ei, care are dreptul să mănânce mai multe.
Şi nu în ultimul rînd, am mîncat şi eu din ele şi mi-am adus aminte de gogoşile făcute de bunica mea.
Îmbătată de succes, mi-am propus ca în următorul weekend să experimentez următoarele:
papanaşi
şi mămăligă.
O să dau anunţ că-mi angajaez consultanţi:)

D'ale copilăriei

La acest post, ar fi mers titlul "Grădiniţa, ca o povară". Pentru că nu ne place să dormim la grădi. De fapt, nu ne omorîm nici cu ceilalţi colegi prea mult. Ne-ar plăcea o grădi la care să fim doar noi şi doamna şi un munte de jucării.
Evident, încercăm din răsputeri să implementăm această dorinţă aşa încît am decis că cel mai bun loc pentru noi ar fi la catedră.
În fiecare dimineaţă, Crina se duce la grădi, îşi ia scăunelul şi se aşează fix lîngă scaunul educatoarei. CU faţa la ea şi cu spatele la restul clasei.
În fiecare seară, de două săptămâni, avem aceeaşi discuţie:
- Mami, mie nu-mi place să dorm la grădi.
- De ce, mama, o întreb afectată.
-Nu-mi plac băieţeii de acolo.
- De ce, mama?
- Uite, ei fac foarte multă gălăgie. Fac atîta gălăgie că îmi intră în inimă.
-Aha, şi pe unde iese mama, gălăgia asta?
- E, pe unde, prin urechi, bineînţeles.
- Serios? Eu credeam că iese prin degetele de la picioare.
- Cum să iasă pe acolo? Ce, ai văzut tu, vreo gaura la picioare?

Cum scapi de criză? O înlocuieşti cu alta

De câteva zile mă tot bîntuie povestea unor cunoştinţe care au ajuns la divorţ după ce criza i-a adus în pragul falimentului personal. Au slujbe dar au pierdut angajamentele din anii trecuţi şi s-au trezit că nu se mai pot achita la timp de datorii.
În cîteva luni, bătălia cu creditorii a produs efecte colaterale iar criza financiară s-a transformat într-una, existenţială. Sufrageria spaţioasă a devenit ringul certurilor între cei doi parteneri. Lupta nu s-a soldat cu vreun KO. Bătălia s-a terminat însă cu o dezertare.
Şi cum nici o întâmplare nu e întâmplătoare, răspunsul la întrebările care nu-mi dădeau pace a venit după o discuţie cu o prietenă. Ca din întâmplare, mi-a spus "unii confundă nevoile cu dorinţele".

Pe metereze

Gata,am luat-o de coadă. Am început grădiniţa. Anul 2, e adevărat, dar cu emoţii cît palatul parlamentului pentru noi, adulţii. Avem sau nu pat, cum o fi educatoarea, dar mîncarea, se va acomoda în noua grupă? Ne-am molfăit grijile vreo trei zile, ne-am ascuns emoţiile în spatele buchetului de flori şi am purces la drum.
-Grupa mijlocie 4....
- Urcaţi pe scări şi lîngă sala pe care scrie Grupa mică, Elefănţeii...
Nu am reţinut nimic din ce mi s-a spus, aşa încît, după ce am văzut uşa pe care scria "Elefănţeii", am făcut stînga-mprejur, convinsă că femeia care ne-a direcţionat a vrut să facă mişto şi ne-a trimis la baie. Coborîm, întrebăm şi refacem drumul a doua oară.
De data asta, descoperim uşa pe care scria mare: Grupa mijlocie 4.
Deschid uşa şi introduc copilul, mai mult ca să-mi fac mie curaj. Ziceai că ne ducem la tăiere.
Mai curajoasă, fii-mea se înfige în buchetul de trandafiri, cam prăpădiţi, recunosc- era ultimul buchet- şi se duce spre una dintre educatoare. Evident, o alege după tinereţe şi gradul de cochetărie,aşa că se duce la educatoarea secundară. Îi dă florile, după care dă roată o privire prin clasă, se întoarce spre mine şi o văd cum lasă buza.
-Eu nu vreau să stau aici. Vreau acasă.
I-am explicat că grădiniţa e serviciul ei şi că dacă este de acord putem facem schimb. Mă duc eu la grădiniţă şi merge ea la job în locul meu.
Cu candoarea specifică, fiimea îmi spune calmă că e de acord, deci ea poate pleca.
Am luat-o cu binişorul, am convins-o să schimbăm încălţările de stradă cu botoşii de grădiniţă şi o luăm de la capăt cu explicaţiile. Lacrimile, cît bobul de strugure, i se rostogolesc pe obraji. Înţelege că schimbul propus a fost o glumă şi că va trebui să stea la serviciul ei.
Ca prin minune, apare însă educatoarea. Principala, de data asta. Întinde mîinile spre fiimea, o întreabă dacă nu vrea să meargă să vadă jucăriile.
Fiimea îi zîmbeşte larg, lacrimile se evaporă şi pleacă cu educatoarea.
Rămîn prostită de ce înseamnă puterea de convingere. Mă uit la bărbatu-meu şi ca doi zăpăciţi, începem să deschidem şi să închidem uşile dulapurilor, să găsim unul liber. Îl găsim într-un final.
Cînd să plecăm, ne dăm seama că nu am lăsat şi nu am luat nici un contact de la grădi.
Mă întorc şi îmi bag capul furiş pe uşă. Educatoarea mă vede şi vine repede. Facem schimb de cărţi de vizită.
Prima zi de grădi a început. Cu bine, aş spune eu.



Fii-mea, mai curajoasă ca mama ei, s-a înfipt în buchetul de trandafiri şi băţoasă a intrat prima în clasă

Sărbătoare la zi mare

Maximă surpriză ieri: copilul meu e născut la zi mare. Însuşi prim-ministrul României e născut pe 6 septembrie.
Slavă Domnului, noi nu am avut motive să ne sărbătorim încuiate în casă, aşa cum a fost cazul dlui Boc.
Ce ne dorim, la 4 ani.
Să ajungem doctoriţe-dansatoare, ca să îmbinăm utilul cu plăcutul.
Şi mai vrem de la mami, un bebeluş roz cu suzetă. Nu unul adevărat, ci unul în cutie care să mai şi tacă din cînd în când.
Ne dorim să "explodăm" natura şi să studiem stelele.
-Ador stelele mami. Uite, o vezi pe aia mare. Ea este educatoarea stelelor...
- De ce se numeşte, mami, educatoare.
- Pentru că le învaţă pe unde să meargă ca să nu cadă din cer......
Şi cu asta depăşim pragul de 4 ani.