Milioane de Revoluţii

De cîte ori văd atîrnat pe ecrane subiectul Revoluţiei din decembrie, îmi aduc aminte. Şi, probabil, ca mine, sunt alte milioane de români. Pentru că sunt milioane de Revoluţii, în fapt. Cîte una pentru fiecare dintre noi.
A mea a fost una norocoasă. Puteam ajunge acasă pe scut, fără doar şi poate. Am scăpat, dar nu pentru că sunt eroină ci pentru că ASE-ul are sediul în Piaţa Romană şi nu la Universitate.
Nu mai ştiu cum a fost iarna lui 89, ştiu doar că în cămin era frig şi se lua curentul, ca de obicei. Noi, fetele, am primit bucuroase vestea că vacanţa începe mai repede. Pe 16 sau 17, cînd la Timişoara începea genocidul ni s-a dat liber. Acasă, tata ma întrebat dacă am auzit ceva de Timişoara. El urmărea Vocea Americii. Am rămas şocată cînd am auzit seara la Radio huruitul şenilelor de tanc. Nu credeam că se întîmplă în România.
Ne-am luat cu treabă, însă, ca de Crăciun. Pe 22, am tăiat porcul, cum se face la ţară. La pomana porcului, s-a oprit radioul. Tata să mă certe că l-am oprit(mă scotea din minţi muzica populară), cînd deodată auzim o voce sobră: Nu închideţi radiourile. Urmează un comunicat important pentru ţară.
A fugit Dictatorul. Libertate...
Şi tot aşa.
A doua zi, mă trezesc cu o colegă.
-Ai văzut şi tu?
-Da, ce facem?
-Mergem la Bucuresti?
-Mergem.
Mama, o tipă severă, de obicei, nu a avut nimic de obiectat.
Pentru prima oară în viaţă, poate, mi-a pus pomana porcului la pachet şi mi-a spus doar atît: Dacă dă dracu să mori pe acolo, te strîng de gît cu mîna mea.
Am plecat la gară şi, contrar obiceiului, mi-am luat bilet de tren.
Dacă vine naşul?Să iau amendă tocmai acum, cînd a căzut Dictatorul, mi-am spus.
Cunoşteam explicaţia Dictaturii, dar nu şi pe a dictatorului.
În tren, o efervescenţă extraordinară. Oamenii îşi ofereau unii altora de mîncare sau apă, bărbaţii cedau locurile bătrînilor sau femeilor. Era ceva ce nu mai văzusem pînă atunci, parcă îi lovise ceva pe români în cap.
Ajungem în Gară şi precaute, eu şi prietena mea ne uităm în stînga, în dreapta. Credeam că Gara a fost cucerită de Armata Dictatorului. Aşteptam să vedem puşti, ceva care să semene cu imaginile noastre despre război. Aş, de unde.
Trenuri care veneau şi plecau şi aceeaşi oameni care păreau desprinşi din altă ţară sau măcar din alt film.
Urcăm în 123, să ajungem la şcoală. În autobuz, ne dăm seama în ce malaxor am intrat. Auzeam pentru prima oară ropotul gloanţelor. Se trăgea undeva. Abia atunci am realizat grozăvia.
La ASE, a început însă distracţia. Cu 50 de metri înainte de intrare, un ţîr de băiat era pe post de filtru. Ne cerea carnetul de student. Şi ne spunea parola. Nu mi-a fost clar la ce ne trebuia, nici pînă în ziua de azi.
În şcoală, zumzet. Studenţi mai mari, ne îndrumau spre una din sălile de curs, să ne ia cineva în evidenţă şi să ne pună în dispozitiv.
Eu am primit o coadă de mătură, pe post de armament greu, colega mea nu mai reţin ce. Am fost trimise să păzim aula ASE-ului. Cum de cine. De terorişti.
Timid, am întrebat: dar locotenentele noastre unde sunt?(Pe atunci, toate studentele făceau armată o dată pe săptămînă. Aveam femei ofiţer care ne predau tehnici şi tactici şi aveau armament. Real).
-La subsol, păzesc muniţia, ni s-a răspuns scurt.
Mi s-a părut cea mai imbecilă explicaţie şi cea mai imbecilă apărare cu putinţă. Nu am crîcnit însă şi toată noaptea de 23 spre 24 am stat cu coada de mătură drepţi în aulă. Mă întreb acum ce făceam dacă veneau adevăraţii terorişti.
Ziua următoare, operativă la prima oră. Într-unul din amfiteatre. Nici nu a început bine să citească cineva ordinea de zi că a şi venit informaţia: există un terorist în clădire. Are o haină lungă, gen raglan, şi cu pălărie. Operativa s-a oprit şi toţi mai marii sălii au zbughit-o pe uşi, în urmărirea teroristului.
Probabil că acesta, expert însă, a aruncat cît colo raglanul într-un coş de gunoi şi a dispărut la fel de repede ca zvonul care i-a precedat apariţia.
Noaptea următoare am schimbat locaţia. Din aulă, eu şi tovarăşa mea am fost mutate într-o sală de bibliotecă, dacă îmi aduc aminte bine.
Camuflaţi bine geamurile, dacă văd teroriştii lumină trag la întîmplare. Le-am camuflat cu pături şi am îngheţat iar cu coada de mătură în mînă.
Am aflat de la tv că l-au prins pe Ceauşescu şi l-au înghesuit într-un TAB.
A doa zi, la prima oră, ne-am strîns bocceluţa cu mîncare, am predat armamentul greu din dotare şi am plecat acasă.
Nu ne-a mai cerut nimeni nici o parolă şi din fericire, nici nu am fost confundate cu teroristul de serviciu. Raglanele noastre nu aveau culoarea potrivită.
Nu ne-a trecut nimeni pe ordinul de serviciu şi nu ne-a decorat nimeni. Coada de mătură a reintrat probabil,în arsenalul femeilor de servici.
Îmi pare rău că nu i-am făcut un semn şi nu am încercat să o recuperez.
Vă daţi seama cîţi bani ar putea să valoreze peste 100 de ani?
Aceasta a fost revoluţia mea.
De aici începe capitalismul. Fără regret după Ceauşescu. Cu marele regret pentru cei morţi din prea multă dragoste de libertate, dar care nu au avut norocul meu.

Surprize, surprize, dar fără Zîna

M-am bucurat azi să descopăr că în afara celor doi vecini de bloc pe care îi aveam ca target, istorioarele mele sunt gustate şi de alţi cîţiva prieteni, la a căror opinie ţin mult.
Reversul medaliei este unul dureros însă.
Pentru că deocamdată sunt doar o mamă de weekend, fiecare plecare seamănă cu o chemare la oaste.
-Mami pleacă, merge la servici şi vine peste cîteva zile. Tu eşti o fetiţă mare.
- Da, sunt o fetiţă mare şi nu plîng. Tu vii peste cîteva zile.
Tot acest curaj se topeşte însă cînd ajunge taxiul. În poarta casei, mogîldeaţa strînge din ochi şi îşi face mînuţele pumni. Nu plînge. Lacrimile zvîcnesc însă furioase şi lasă dîre pe obraji.
În taxi, mami îşi aprinde nervoasă o ţigară şi are aceleaşi gesturi. Nu strînge pumnii, dar termină ţigara din trei mişcări. Fiecare se linişteşte într-un tîrziu, după ce repetă de 100 de ori în barbă: mai sunt cîteva zile.
Conversaţie la telefon, seara.
-Mami, sunt foarte supărată pe tine. Toate mamele îşi duc copiii la grădi. De ce pe mine mă duce mamaie. Eu vreau să mă duci tu la grădi. Şi mai vrau să dormi cu mine.
-Mami, eu sunt cea mai supărată pe mine.
- Şi plîngi?
- Da. normal că plîng.
- Şi tu ai lacrimi?
-Da, şi eu am lacrimi.
- Stai puţin, nu mai plînge, să-ţi aduc un şerveţel.
Morala: În dragoste, distanţa e o chestie relativă....Poţi oferi cuiva un şerveţel pentru alinare chiar dacă eşti la sute de km distanţă. Condiţia esenţială: să ai 4 ani neîmpliniţi.

D'ale copilăriei

Cum se vede sărbătoarea Floriilor, la biserică, prin ochii unei fetiţe de 3 ani şi jumătate:
După ce primeşte împărtăşania:
-Ai văzut mami, ce vin bun are Doamne-Doamne. Nu e acru deloc, deloc...

După ce vede masa plină cu mîncare destinată împărţitului:
- Ai văzut mami, ce de bunătăţi avea Doamne, Doamne pe masă. Avea torturi multe, cu lumînări şi cozonac. Cînd îi cîntă la Mulţi ani?


La altă sărbătoare, după împărtăşanie, se caută în buzunarul unde îi pusese mama cîţiva bănuţi. Îi spune mulţumesc preotului, bagă mînuţa pînă în fundul buzunarului, scoate mărunţişul şi îi întinde preotului:
-Na, să-i dai lui Doamne să-şi cumpere şi el bomboane...

Altădată:
Mami, ştii, eu m-am gîndit. O să-ţi cumpăr şi ţie o fetiţă, să ai cu cine dormi cînd nu sunt eu aici.
Ştiu şi pe cine o să-ţi iau. O fetiţă cu codiţe blonde. Am văzut eu azi una pe stradă şi pe aia ţi-o cumpăr.

Utilitatea neexplorată a troleibuzului

Aţi citit Floarea soarelui? E o poveste interesantă despre cum o întîmplare nefericită îţi poate schimba viaţa. Te aduce într-un punct Zero din care tu poţi alege ce faci mai departe. Istorisirea e interesantă de citit în metrou. Altceva mi-a atras atenţia însă. Povestea omului din spatele cărţii. Evident, un american, că pînă acum, numai la ei am văzut că se poate. Aşa deci, un american, angajat într-o mare companie de publicitate, dacă nu mă înşel, mergea zilnic cu trenul la job. Se plictisea, aşa că, într-o bună zi a decis să scoată o coală de hîrtie şi să scrie ce-i trece prin cap. Sau mai bine zis, să croşeteze pe marginea unui subiect auzit în mijlocul de transport în comun. Aşa s-a născut prima poveste, apoi prima carte şi succesul de casă. În scurt timp, avea atît de mulţi bani încît nu mai avea nevoie de job. A început să lucreze din biroul de acasă. Uneori însă, chiar şi marele scriitor intra în pană de idei. Ce credeţi că făcea şi, mai face şi acum. Se urcă într-un tren şi merge anapoda, în aşteptarea inspiraţiei.

Despre Minuni

Nu am citit Biblia încă(ştiu e ruşinos, dar asta este) şi deci nu ştiu dacă atunci cînd se face vorbire în text prima dată despre Minuni, este despre femeie sau despre copil.

Pentru mine însă, ce vedeţi mai sus este Minunea. Copilul. Evident, nu îmi pot permite să vorbesc despre alţii, ci doar despre al meu. Despre Minunea mea.

"Mă numesc Crina şi am doi ani şi patru".... Asta spunea aproximativ acum un an şi nu-mi vine să cred că acum spune clar şi sigură pe ea: "Eu sînt Crina(rîrîită, ca orice copil sub şapte ani), am trei ani jumate şi mă duc la grădi. Nu o iubesc pe Luminiţa(educatoarea principală- comentează mami). Îmi place Andreea(mult mai tînără şi mai suavă, acelaşi comentator) şi îmi place să mă joc cu copiii".

Pentru unii adulţi, textul de mai sus e absolut banal. Pentru un părinte, este o realizare extraordinară. Pentru că schimbarea vine asemenea unui meteorit. Acum îl vezi sus şi dintr-o dată, lîngă tine ai un crater. Aşa este şi cu evoluţia lor. Te loveşte şi te năuceşte atît de tare încît pînă să îţi dai seama şi să joci tontoroiul de fericire, fraza de mai sus devine o chestie absolut normală.

De ce aleg să vorbesc acum despre copilul meu? Pentru că nu este lîngă mine şi nu mi-am imaginat niciodată, dar niciodată, că poţi tînji în aşa hal după un ghem care în cinci minute reuşeşte să te scoată din ţîţîni, pentru ca apoi să te ia în braţe şi să-ţi spună parşiv şi rîrîit: mami, dar eu te iubesc.

De vreun ceas, mă tot întreb: cînd încep să te judece copiii. Cînd îl forţezi să mănînce morcov ca să ajungă ca Sportacus(un personaj horror, din desene, părerea mea), cînd îi spui că i-ai cumpărat o ciocolată cît un perete dar ai uitat-o la Bucueşti, sau cînd îi spui că vii peste cîteva zile şi ajungi abia peste două săptămîni la ea.

Reţetă pentru a deveni premiant

Citeam zilele trecute despre audienţa record înregistrată de noile show-uri tv moderate de Dan Negru. Antena a rupt gura tîrgului, ce mai. Nu putem să spunem ceva contra pentru că ni s-ar explica cu trei zecimale după virgulă cît de nepricepuţi într-ale televiziunii suntem.
Explicaţia nu ţine însă nici de harnaşamentul armatei de blonde de la primul show, nici de mobilitatea lui Negru în platou, nici de naivitatea frumoasei lui Bote sau de bretele haioase ale moderatorului. Pur şi simplu e chestie de subiect şi de cît proaste sunt emisiunile de pe posturile concurente. Pe româneşte, cîştigătoare este cea mai puţin proastă emisiune din toate.
Obicei prost manevratul telecomenzii, în speranţa unei seri relaxate. De vreo lună de zile ajung şi eu acasă la ore normale şi uneori am chef să zac cu telecomanda în mînă. Boală curată, frate, pe bune. Nimic, absolut nimic care să-ţi atragă atenţia.
Protv-ul e cel mai bun prieten al reluărilor.
De Prima am trecut repede că nu aveam chef de deratizare.
La Realitatea, după ce toată ziua dă-i si luptă cu un subiect, il mai omoară odată seara. Alt unghi, mult mai profi, cică.
Acasă e cu telenovela, deci iese din schemă.
TVR-ul dezbate şi el ceva, nu contează ce, sala să fie plină.
La Kanal D, eu sunt pasionată doar de "fata lui tata", deci trec uşor peste "Noră pentru mama".
B1 TV transformă Revoluţia din 89 într-o Elodie de mult mai proastă factură.
A mai rămas ceva, că nu-mi dau seama?
Antena 2 e oferă doar Vorbe grele, care cad greu la stomac fiind trecut de şase seara. Antena 3 nu prind iar pînă la Oprah mai sunt două ceasuri.
La ce să te uiţi. La Dan Negru şi blondele lui. La Dan Negru şi farsa pe care i-o face, cui, altcuiva. Frumoasei blonde a lui Bote. Dacă îmi făcea mie farsa evident că nu avea acelaşi rating, aşa că alegerea a fost una logică.
Deci prima opţiune pentru Antenă e logică: e răul cel mai mic pe care îl poţi alege.
De ce se uită oamenii la el şi nu sting televizorul? Ar fi cîteva explicaţii şi aici.
Prima e că emisiunea lui Negru e una în care, între două blonde mai prinzi o informaţie. Ce, vreţi să spuneţi că ştiaţi că Prinţul Charles este singurul moştenitor al Coroanei Britanice care s-a însurat civil la Primărie. Sau că Ana Ipătescu nu a practicat nici un sport, chiar dacă o stradă din Bucureşti a primit numele ei. Sau că Quasimodo, celebrul cocoşat era clopotar(cel care trage clopotele) şi nu negustor de vinuri, cum credea o blondă crupieră? Din emisiune afli chestii mişto, pe care să le bagi la mansardă şi să le livrezi unora, mai puţini titraţi, la momentul potrivit.
A doua explicaţie ţine de realul poveştii. Spre deosebire de emisiunile făcături, farsa făcută frumoasei Bianca a fost pe bune. Pe mine m-au convins clar înjurpturile, clar, astea nu pot fi regizate. În plus, în emisiunea cu farsele vedem şi noi cum arată starurile de Dîmboviţa coborîte de pe piedestal. Iar constatarea că pînă şi fetele care arată ca Venus din Milo au un vocabular mai bogat decît birjarii, ne unge pe suflet pe multe dintre noi.

Exemple din viaţă

Am cîrcotit mai devreme despre cum îşi pun unii imaginaţia la bătaie pentru a da o ştire. Dincolo de amuzament, ideea m-a făcut să mă întorc în timp. Mi-am adus aminte de cum am început să scriu.
Lucram de ceva timp la Tineretul liber şi începuseră palmele să mă mănînce. Ce să fac, să încep să scriu. Lucram la "Ascultare", o secţie de monitorizare a presei, în traducere curentă, şi vedeam foarte multe ştiri mişto pe extern. La care, teoretic, nu aveam acces, deoarece exista un departament specializat. Practic, olteanul din mine, nu putea să nu încerce o şmecherie, aşa încît, "furam" ştiri de pe France Press. Îmi alegeam un subiect şi doseam toate ştirile cu acea temă, le citeam, le compilam şi mergeam la redactorul şef adjunct cu o ştire gata făcută. Am avut cîteva meciuri urîte cu oamenii de la externe, din cauza asta. Noroc cu adjunctul care îmi lua partea pe principiul " e şi ea mică, ce-aveţi cu ea".
Pe vremea aceea, stăteam în căminele din Agronomie şi veneam pe jos la servici pe lîngă WTC. În construcţie, la acea vreme, dacă îmi aduc aminte bine. În zonă, era amenajată o vamă aşa că locul era plin de TIR-işti şi de prostituate de mîna a paişpea. Erau fugare din zona Gării de Nord, unde începuseră să apară prospăturile-copile fugite de acasă, viitoare locatare ale canalelor bucureştene. Seara eram ţinta fluierăturilor şoferilor, turci cu precădere, dimineaţa la 8, eram urmărită cu privirea tot drumul de curve, care îmi studiau potenţialul.
Într-o dimineaţă, pe jumătate adormită, cît pe ce să dau peste o copilă. Zdrelită toată, îşi curăţa cu scuipat genunchii roşii de sînge. Dau să o ocolesc după care mă întorc şi mă duc hotărîtă spre ea. "Să nu dai, să nu dai. Nu îţi iau clienţii", îmi spune puştoaica speriată, în timp ce îşi acoperea faţa cu mîna. Mă blochez, îmi revin rapid, îi dau blînd mîna de pe faţă şi îi spun că nu sunt de-aia. O întreb cîţi ani are şi de ce plînge. Isabela. "Isabela mă cheamă şi am 13 ani". Plecase de acasă cu cîteva luni în urmă hotărîtă să vină la Bucureşti, să-şi facă un rost.
Provenea dintr-o familie dezorganizată, mama alcoolică, tată al nu ştiu cîtelea, cu o căruţă de fraţi acasă. Locuiau cu toţii într-o coşmelie a tatălui. Ori de cîte ori se îmbăta sau aşa avea chef, tatăl îi dădea pe toţi afară, îi alinia şi îi suduia pînă obosea. Nici unul dintre părinţi nu se preocupa de casa, masa sau viitorul copiilor. Trăiau mai mult cu aer. Isabela, cea mai mare din casă, adică prima greşeală a mamei, a decis într-o zi că trebuie să aibă cineva grijă de fraţii ei. A auzit prin vecini că în Bucureşti se întorc banii cu lopata, trebuie doar să-i strîngi şi a făcut blatul din Moldova pînă în Capitală, să strîngă bani. Pentru o casă, în care să-şi adune frăţiorii şi să-i crească omeneşte. În Gara de Nord a înţeles rapid că nu are prea multe variante de supravieţuire, aşa că a devenit prostituată. Una ieftină, că nu ştia să se vîndă bine. Şi pentru că nu a vrut să stea la mîna unui peşte, a fost izgonită. În vama de la Scînteia. Aici a dat piept cu femeile elefant care i-au administrat o bătaie s-o ţină minte, dintr-un motiv banal: tinereţea ei se vindea mult mai bine. Şi aidoma unui cîine, acum, Isabela stătea şi-şi lingea rănile. Din spatele gardurilor, bătrîniturile se uitau ca ulii la noi două.Nu ştiu dacă i-am dat vreun ban să-şi cumpere ceva de mîncare. Ştiu sigur că i-am spus că trebuie să facă altceva cu viaţa ei şi chiar dacă va trebui să strîngă cîţiva ani din dinţi sau să doarmă dîrdîind în şură, tot va fi mai bine decît să se vîndă pe doi lei.
Am plecat şi tot drumul am dat cu banul dacă să spun povestea sau nu. Nu am spus-o, am scris-o dintr-o suflare şi am ascuns-o în fundul sertarului. La ceva vreme, mi-am făcut curaj şi i-am arătat-o adjunctului. A citit-o, a corectat-o şi a băgat-o în sertar. Într-o zi, cînd aproape uitasem, am văzut-o publicată. Fără glumă, mi s-au tăiat picioarele cînd mi-am văzut semnătura în ziar.
Peste doi ani, am ajuns candidată la social, la EVZ. La bulina roşie, se spunea, cu maximă mîndrie. Am aflat că s-a făcut un loc, am coborît două etaje şi m-am prezentat la redactorul şef adjunct de la acea vreme, o femeie aprigă. Mi-a pus în braţe un caiet dictando cu trei numere de telefon. De centrală. Apă, gaze şi canale, scria pe mine. Cu o voce stricată de tutun, şefa, mi-a spus scurt: ai două săptămîni să dai o ştire pe prima pagină în bulina roşie. Reuşeşti, rămîi, altfel zbori. Am stat şi mi-am stors creierii. Nu mă vedeam semnînd un rînd pe prima pagină. Locul era antamat de jurnalişti excepţionali: Popeangă şi Racoviceanu, Andronic, Radu Tudor, Cristi Godinac, Gică Voicu. De unde pînă unde, hop şi eu.
Başca, mai primisem şi nişte domenii criminale. Auzi, să scrii despre curent electric. Eu şi fizica fusesem în şcoală ca şoarecele şi pisica, fugeam de ea şi ea de mine. Nici vorbă să învăţ ceva. Şi totuşi. Ca să vezi cînd se ţine bafta de tine. Peste trei zile, am găsit la poartă o invitaţie la o conferinţă Renel. Eram murată, nu ştiam nimic pe subiect, nu ştiam bine nici adresa, chit că era vis-a-vis de şcoală. În fine, m-am dus, am notat conştiincios, am întrebat ca la şcoală ce nu am înţeles şi m-am întors să scriu ştirea. Am citit-o, răscitit-o şi verificat cifrele de zece ori, de parcă eram retardată. După şedinţa de după masă, a venit verdictul: ştire pe prima, deasupra editorialului. Vă daţi seama că nu am dormit toată noaptea şi am stat cu frica în sîn pînă a treia zi, să nu fi greşit vreo virgulă. Eşti angajată, mi s-a spus după 10 zile. Reuşisem să dau o ştire pe prima pagină în deadline.
Nu vreau să dau lecţii nimănui, însă acum mi-am dat seama care era schepsisul atunci şi nu mai este acum. Atunci, pe primul loc era ştirea, chiar dacă prima impresie era că importanţi sunt cei care semnează. Acum, pe primul loc sunt oamenii, nu ştirea. Este adevărat că oamenii buni aduc şi cele mai bune ştiri, dar cu toţii avem zile proaste. Cînd cei mai buni oameni aduc cele mai bune ştiri din piaţă, avem de-a face cu o combinaţie genială. Păcat că sunt din ce în ce mai mulţi oameni buni şi tot mai puţine ştiri. De prima pagină sau nu.

La graniţa dintre prieten şi duşman

Cînd au aflat ca m-am apucat,cică, de bloggerit, puţinii mei prieteni mi-au spus că trebuie să postezi zilnic. Nu pot să promit cu mîna pe inimă că voi face acest exerciţiu zilnic, dar am să mă străduiesc. Nu de alta, dar povestea asta face parte dintr-un pariu. Cu mine însămi şi nu neapărat cu trecutul meu într-ale scrisului. Aşa încît, în seara asta voi da bice şi voi încerca să mă întrec pe mine însumi.
Ce faci cînd greşeşti? m-a întrebat o prietenă mai devreme. Asta e bună, cum ce fac: spun simplu că am greşit iar mustrările de conştiinţă le păstrez pentru mai tîrziu, cînd sunt eu singură. Pe acelaşi principiu, recunosc şi meritele unor oameni cu care nu am avut neapărat o experienţă pozitivă.
Ca să mă fac înţeleasă. Citesc Reporter virtual. Evident, că dacă mîine, proprietarul blogului va da din întîmplare peste mine, nu-mi va da credit mai mult de două parale, dar nu mă deranjează. Nu mă interesează să mă treacă, politicos, în vreo listă de prieteni. Chiar dacă nu îmi plac unele chestii, nu pot să nu recunosc meritul acolo unde el există.
Primele mele experienţe cu acest blog au fost foarte urîte. M-am trezit că mă sună într-o dimineaţă o colegă şi îmi spune că sunt personaj pe blog. Într-un final, am înţeles despre ce este vorba şi m-am înfuriat teribil. Mi se părea o maximă nedreptate şi o chestie complet neprofesionistă să scrii sau să publici o "pîrîciune" fără să iei punctul de vedere al celui reclamat, în viaţă de altfel. Ok, mi-am spus apoi, ce să-mi bat capul că oricum nu rezolv nimic. La vreo lună-două, povestea se repetă, pe acelaşi blog, cu acelaşi pîrîcios de serviciu, doar că într-un stil penal. Cum e turcul şi pistolul, mi-am spus atunci şi am decis să ignor cu desăvîrşire subiectul, personajul, blogul.
Nu m-am ţinut de promisiune şi nu pot spune că îmi pare rău. Sunt zile cu materiale mai faine decît dă printul în vremurile astea de restrişte.
Într-o zi de exemplu, m-am distrat pe seama imaginaţiei unei tipe care povestea cum s-a angajat ea în presă.
Bref, ştirea îi pusese piedică puştoaicei, fix în autobuzul 335. Tocmai în autobuzul cu cea mai mare densitate de hoţi pe cm pătrat. În spatele autobuzului, pe un scaun trona o geantă care a băgat spaima în călătorii cu acte în regulă. Evident, era un pachet suspect, spunea candidata. Atît de suspect că nici şuţii nu se apropiau de el, spun eu. Încîntată de descoperire, puştoaica face stînga-mprejur, aleargă într-un suflet la redacţie, dă tot din ea în faţa şefului, obligatoriu mustăcios şi plictisit. Cît era el de burtos, şeful dă pe spate şi îi spune: bravo, fata mea, eşti marea mea descoperire. De la Marie Jeane încoace, nu am mai văzut o super-reporteriţă ca tine. Invenţia fătucii cu pricina m-a distrat şi, în acelaşi timp, m-a pus pe gînduri. S-au întors vremurile cu găina care făcea pui vii.
Revenind la chestii serioase, azi, Tiberiu m-a uns pe suflet cu un interviu luat lui Cristoiu. Dl Cristoiu dă, în acest interviu, cîteva lecţii despre cum trebuie să se facă presă adevărată, dacă vrei cititori sau rating, depinde cu ce te ocupi. El dă răspuns unei întrebări extrem de importante în media, acum: unde greşim. Mi-a plăcut mai ales o explicaţie apropo de ştiri şi non-ştiri.
Dacă nu se întîmplă nimic spectaculos la guvern, un reporter ar trebui să transmită de acolo doar dacă este muşcat de un cîine, spune Cristoiu. Altfel, de ce să aloci resurse financiare importante. Doar ca să dai impresia că eşti peste tot şi ştii totul. Greşit, complet greşită abordarea.
Sunt perfect de acord cu adevăratul jurnalist, chiar dacă vor fi şi cîrcotaşi care îşi vor aduce aminte de porecla lui sau vor spune că nu e nimic de capul meu.

La ce e bună întîmplarea...



Acum, mi-a picat fisa. Suntem în martie, iar luna aceasta, se împlinesc 16 ani de cînd am început să-mi cîştig existenţa de pe urma scrisului. La gazetă, evident, că, pe vremea aceea, în România, ideea de computer pentru uz personal era de domeniul SF-ului.

Întîmplarea a fost de vină. Studentă la ASE, locuiam într-un cămin din Agronomie şi, ca toţi studenţii aveam mari dificultăţi în a-mi gestiona bugetul. Facultatea nu se încurcă cu asemenea "amănunte". Multe dintre colegele mele de palier lucrau. Unele aveau joburi decente,altele coborau din Merţane cînd se îngîna ziua cu noaptea. Se invidiau unele pe altele. Primele pentru că păsările de noapte aveau întotdeauna portofelul la scară şi lăsau în urmă o dîră fină de parfum, celelalte pentru că-şi doreau, în forul lor interior, o viaţă decentă dar nu mai puteau sări din carusel.

Le vedeam pentru că lucram la cămin. Nu făceam parte din nici una din categorii, dacă vă întrebaţi. Într-o seară, merg în vizită la o prietenă, care-mi spune mîndră că s-a angajat la ziar. Cum aşa, mă' minunez, ştiind că fata învaţă economie agrară. Un prieten de-al meu m-a dus acolo şi m-au angajat la "Modem". În 1994, cuvîntul avea o rezonanţă profundă în mintea tuturor. OK şi ce faci acolo, întreb, revenind cu picioarele pe pămînt.
Vino pe la mine şi o să vezi, îmi spune misterioasă prietena mea. În 2010, ea este o femeie fericită şi împlinită, care lucrează pentru cel mai mare producător auto de la noi.
Şi, întîmplarea face să merg la ea în vizită, la Casa Scînteii, într-o zi de sîmbătă. În mod normal, sîmbăta, redacţiile nu lucrează. În mod excepţional, în ziua aceea, şeful secţiei unde lucra ea, era la slujbă. Modemul era singurul computer al redacţiei care, în esenţă, funcţiona ca un fax sau telex. Primea din oră în oră un flux de ştiri, pe care le printa, le sorta şi le trimitea pe secţii.
Ea era la slujbă sîmbăta pentru ca duminica, atunci cînd ajungeau la servici adevăraţii ziarişti să vadă ce s-a întîmplat în ţară şi în lume cît au lipsit.
Am stat la taclale cu ea şi cu şeful ei, pasionat de istorie, toatăă după-amiaza. Cînd să plecăm, şeful secţiei mă întreabă: nu ţi-ar plăcea să lucrezi în presă?
Nu ştiu, răspund timid. Pînă acum, am scris doar pentru mine.
Hai să încercăm, îmi spune omul. Să vii luni să dai o probă şi să-ţi trimit cererea la Cristoiu.(După doi ani de la lansarea EVZ, Ion Cristoiu preluase şi conducerea Tineretului Liber)
Şi am încercat. 16 ani. Uneori mi-a ieşit, alteori nu.

"Niciodată să nu spui niciodată" chiar funcţioneaza. Scriu pe blog, iar asta este cea mai bună dovadă.
De ce am decis să mă "dau" pe blog? Pentru a-mi reduce factura de telefon:) cu prietenele, ar putea fi o explicaţie. Pentru că nu mai am unde să-mi depozitez agendele, ar fi o alta.
Pentru că scrisul e ca mersul pe bicicleta: nu se uită niciodată. Uneori oboseşti şi faci febră musculară, dar a doua zi o iei de la capăt. Elanul mai şchioapătă din cînd în cînd, dar pofta nu dispare niciodată.