O Românie, nebună, nebună 2

Cred că voi inaugura o rubrică zilnică, pe care să o transform peste vreo zece ani, într-o culegere, după modelul "Găina fără bilet" a maestrului Cristoiu.
Povestea cu Techirghiolul a fost ieri. La fel şi povestea cu "Observatorul preţurilor". Noul ministru al economiei a anunţat ieri că va continua proiectul "Observatorul preţurilor" şi că ideea va avea şi finanţare de 2 milioane de euro. Cine să observe ce, este întrebarea de bun simţ. Şi la ce bun să aflu că la Braşov cartofii sunt mai ieftini cînd drumul până acolo m-ar costa un sac de 50 de kile.
Sau, de ce să intru pe net, să văd preţul legumelor în toate pieţele din Bucureşti cînd, la traficul din Bucureşti, durează o oră până ieşi din parcare de la Cora.
Statul a gândit observatorul ăsta ca pe un colţ al ruşinii, din ce am citit. Te uiţi acolo, vezi că la Moghioroş e mai ieftin şi îi înjuri pe ăia din Obor, care dau cu un ban mai scump leuşteanul.
Tot în categoria României nebune intră şi povestea cu am scăzut TVA-ul din greşeală. La fel am greşit şi cu neimpozitarea pensiilor. Apropos de subiectul ăsta, Dan Popa are un text super pe blogul lui www.hymerion.ro, cu titlul. "Scriu aceste cuvinte din greşeală. O eroare tehnică".
Mîine o luăm de la capăt. Azi a fost distractiv.

O Românie nebună, nebună

Acum vreo lună de zile, le spuneam unor prietene că m-am distrat teribil cu "Dumnezeu mi-e broker". După un rezumat de o frază, una din fete îmi zice "Cu ce cărţi îţi pierzi şi tu vremea".
Azi mi-am dat seama că povestea de rîsul lumii, în care un broker american ratat transformă o mănăstire într-o fabrică de bani, se poate considera depăşită. De ce? Pentru că în România, primăria Techirghiol a votat să aloce bani din buget ca să joace la loto. Hotărîrea a fost supusă la vot şi a obţinut ok-ul consilierilor. Ba mai mult, în şedinţa respectivă s-au decis şi numerele. Există şi explicaţii de genul: "am pus 12 că sunt 12 apostoli" sau "5 pentru că este numărul meu norocos". Banii cîştigaţi ar urma să fie folosiţi pentru modernizare pe bani europeni a falezei din localitate.
Într-una din variantele ştirii se vorbea de ultimii bani ai primăriei, în altele nu exista un astfel de detaliu.
Va trebui să urmărim finalul, pentru că numerele vor fi puse la bătaie duminica aceasta.
Dacă nu sunt ultimii firfirei, iar biletul nu va fi cîştigător, cred că la următoarea şedinţă de consiliu se impune o nouă decizie, de data aceasta pentru un bilet la Bingo. Sau, poate că primarul ar trebui să-şi consulte consilierii şi să decidă dacă nu e cazul să participe la noul concurs de poker, de la Prima tv.
Mă întreb dacă europenii vor da verde unei finanţări la care cofinanţarea e asigurată din bani proveniţi de la jocuri de noroc.

Altă perspectivă

Zilele trecute, m-am distrat şi am povestit despre ultima găselniţă în materie de snobism la români, restaurantul unde îţi rezervi halca de carne. După ce i-am rezumat povestea, o prietenă s-a umflat de rîs. Dar nu pe seama ştirii în sine ci a efortului pe care îl fac clienţii exclusivistei cîrciumi.
- Cum adică, tu vrei să spui că se duc mai întîi să-şi vizioneze porţia şi se mai duc o dată să o mănânce, m-a întrebat ea inocentă.
- Uneori.
- Mamă, ce nebuni. Păi să faci două drumuri ca să mănânci o dată. Păi îţi dai seama cît timp pierd oamenii ăia. La traficul de la noi, îţi trebuie două zile ca să traversezi Bucureştiul. Păi, mai bine, o comandau pe net şi o primeau acasă pachet.
Ar fi o idee de extindere, nu?

Schimb un regat cu un manual

Pentru o grămadă de chestii există şcoli, există manuale, există specializări. De ce nu o fi făcut nimeni şi "un manual pentru mame". Aş avea mare nevoie de unul, că mă depăşeşte situaţia. Mai ales acum, cînd am încheiat atât perioada de "mamă cu copil detaşat" cât şi pe cea de "mamă cu normă întreagă în probă". Am semnat contract pe perioadă nedeterminată, ceea ce indică foarte clar că am aptitudini, dar pe cuvînt de onoare, mă simt depăşită în anumite momente. Am studiat şi fişa postului, dar acolo nu scrie decât că trebuie să-i dau să mănânce, să o duc la grădi, să mă joc cu ea, să o învăţ chestii şi să-i arăt că o iubesc.
Dar, sunt chestii care mă depăşesc clar şi nu ştiu cum să ţin piept.
De exemplu:
- Cum reacţionezi cînd te trezeşti că îţi spune de 100 de ori pe zi că te iubeşte. NIci nu ai timp să răspunzi că următorul "te iubesc" vine ca o avalanşă,
- Cum reacţionezi când a greşit, tu îi spui "cere-ţi scuze" şi ea îţi spune "bine, te iert",
- Cum reacţionezi când îţi întoarce casa pe dos, face dezastru pe covorul tocmai curăţat şi îţi spune, "mă scuzi, mami, a fost o greşeală".
- Cum reacţionezi cînd plînge cu lacrimi de crocodil că nu vrea să doarmă la grădi, pentru că doamna le comandă "capul jos" şi ea vrea să i se spună "capul sus şi o poveste"
- Cum reacţionezi cînd îţi răspunde "nu ştiu" la fiecare întrebare despre grădiniţă.
- Cum reacţionezi când îţi ia cartea din faţă şi îţi spune să alegi alta că pe asta vrea ea să o citească. Dar cînd te asasinează să-i citeşti o poveste de 4 ori. De trei ori o citeşti din carte şi a patra oară pe deasupra, adică pe dinafară.
-Cum răspunzi unei întrebări de genul: vrei să te hăsătoreşti cu mine.
- Dar când îţi face cu ochiul, complice şi îţi spune "meşcheră mică ce eşti".
- Cum îi spui că a mîncat destule dulciuri şi o convingi să lase lacrimile la cutiuţă, că nu primeşte nimic în plus.
- Cum îi explici că nu poţi da la fiecare vizită în Carrefour cîte un milion pe un bebeluş cu suzetă şi că nici nu eşti depozit să ai spaţiu pentru toate.
- Cum îi explici că o iubeşti până la Dzeu şi mai sus, dar că trebuie să pui nişte limite ca să nu o ia pe arătură mai tîrziu.
Am nevoie de manual, că literatura scrisă de Super nanny sau cărţile psihologilor americani sunt depăşite.

De citit!

"O lovitură de stat nu se dă toată ziua bună ziua. Altfel rişti ca Puterea să se obişnuiască şi să-i placă"

Cum se dă o lovitură de stat. Manual pentru începători - Lelia Munteanu, gândul

http://www.gandul.info//puterea-gandului/cum-se-da-o-lovitura-de-stat-manual-pentru-incepatori-7488103

Se schimbă garda de analişti

Stenogramele lui Vîntu clatină piedestalul cu analişti politici consacraţi. Ăsta va fi unul din efectele colaterale ale acestui scandal.

Un sport naţional

Împroşcatul cu noroi, despre asta este vorba. Şi nu mă refer la politicieni, pentru că ei sunt doar deschizătorii de drum. Mă refer la vedete.
Andrei Gheorghe - a plecat de la RTV, a dat de pământ cu mogulul(nu că nu ar fi meritat, dar asta e altă discuţie), a plecat de la Finanţe- l-a scuipat şi pe Vlădescu. Acum, îi ridică în slăvi pe ruşi, pe care îi apreciază. Dă de pământ cu tv-urile din România, că, cică nu au oameni cu scriitură bună. Mă întreb, de ce ar avea nevoie un om ca el de astfel de oameni. El este o somitate şi cred că o somitate îşi face treaba de la excepţional în sus, de unul singur.
Mădălin Ionescu, ex-Acces direct îşi transformă plecarea din Antenă într-un bun prilej de a-şi promova neînceputa emisiune la Kanal D. Cînd a fost exitat, s-a dat un om de mare caracter, care nu-şi spală rufele în drum. Acum, cum prinde un loc pentru 500 de semne, cum loveşte. Scopul scuzp mijloacele însă, vor spune specialiştii în marketing. S-a dus la Kanal D, care nu se simte nici el grozav de bine. Păcat că nu a avut şi el un şef precum Nisto, să-i spună: omule dacă vrei să fii respectat, du-te în sus,ţinteşte liderul, nu alege Monitorul de Bucureşti.
Liviu Mihaiu - îmi place de el ca moderator, agresiv, ştie cînd să întoarcă foaia. Are stofă, chiar dacă nu-mi aduc aminte ca din emisiunile lui să fi ieşit vreo ştire în exclusivitate sau ceva să rămână pe retina consumatorului. Nu-mi place că s-a apucat să împroaşte cu noroi. O bîrfeşte pe Culcer, dar singurul news a fost că şefa TVR-ului e inginer apicultor. Celelalte informaţii sunt fumate demult. Sunt de acord însă că TVR-ul nu a făcut nici o brînză introducând emisiunea cu juraţi. E doar un prilej de a plăti nişte oameni, care au ştiut să se vîndă mai bine, nu un prilej de a atrage atenţia.
Unde se termină banii, începe ţăţeala ieftină.

România şi tichia de mărgăritar

Deci, da, suntem o ţară a extremelor. În juma de ţară WC-ul e în fundul curţii, dar ne dăm toată ziua pe net, trăim din ajutor social dar nu renunţăm la HBO. Nu avem drumuri asfaltate peste tot, dar ne călcăm pe uliţă cu ultimele modele de limuzine. Suntem la mall cînd ne caută fiscul acasă, nu avem bani de abonament dar ne luăm telefoane scumpe. Şi tot aşa.
Culmea tichiei, dacă pot să spun aşa e un nou model de business, despre care am citit azi în gîndul. Mi s-a părut cea mai mişto ştire, pînă la apariţia stenogramelor lui Vântu.
Restaurantul unde faci rezervare nu numai pentru masă ci şi pentru bucata de carne pe care vrei să o consumi. Tare de tot trendul ăsta, nu?
În traducere, te duci la cîrciumă, vizionezi hălcile de carne, alegi bucata care ţi se potriveşte, evident, şi ce vrei să faci cu ea: O pui la macerat, "ageing" cică se numeşte operaţiunea, sau ţi-o prepară bucătarul, în cazul în care porcul rozaliu îţi face rău de tot cu ochiul. Cred că deja adepţii hranei eco, bio sau cum s-or mai numi tendinţele astea, albesc instant în faţa noului concept. Cică, vacile şi porcii pe care îi mănînci în această cîrciumă au fost crescuţi cu porumb şi alte ierburi netratate. Ce a fost şi ce a ajuns săracul Osho, căci de la el vine conceptul, valorificat în primă fază în State.
Dincolo de ideea de business care mi se pare genială- să speculezi snobismul românilor- povestea mi se pare grotescă, prin simplu fapt că îţi pui eticheta pe biftecul pe care îl vrei la grătar.
Mă întreb în cît timp, conceptul va fi extins până la animalul viu. Adică, magnatul X a vizitat ferma de porci şi a decis că purceluşul pătat va fi masa pe care o va consuma de azi în 120 de zile. Şi de aici se vor dezvolta noi nişe de business: va apărea o bursă a animalelor ce vor ajunge friptură sau, mai sofisticat, va fi deschisă o casă de licitaţii unde amatorii de carne exclusivistă vor putea cumpăra porci cu diplomă în filosofie. Afluenza vine peste noi, cu viteza sunetului:))

Povestiri din presă 3

Un fotoreportaj postat pe fB de unul din colegi m-a dus cu gîndul la un reportaj incognito, făcut acum vreo 10-11 ani, într-un azil de bătrîni din Bucureşti.
Lucram la EVZ, pe social şi eram un soi de mama răniţilor. La mine ajungeau tot soiul de cazuri, de la cele două surori nebune, celebre în Bucureşti după ce s-au plîns că Securitatea le intră în casă prin filamentul de la bec, la inventatorul care voia să demonstreze că Einstein a greşit cînd a formulat teoria relativităţii şi pînă la copii ai străzii care cereau de mîncare.
Le ascultam păsurile, uneori din documentare ieşeau poveşti drăguţe, alteori deloc iar alteori păţeai cîte o chestie care te făcea să te întrebi ce naiba cauţi în presă. Despre o păţanie de acest gen, altădată, însă.
Într-una din zile, cum spuneam, mă cheamă Rodica la poartă şi îmi spune că cineva vrea să-mi povestească despre nişte nereguli dintr-un azil de bătrîni. Ştiam că se fură în azile, aşa că nu mi-am făcut iluzii prea mari.
Dar, am ascultat o poveste care, în primă fază, mi s-a părut incredibilă. Implica atîta cruzime din partea unor oameni care au ales să lucreze cu bătrîni, că povestea mi se părea neverosimilă.
Pe scurt, într-un azil de bătrîni din Bucureşti, situat undeva în zona Unirii, directoarea împreună cu alţi cîţiva angajaţi îi păcăleau pe bătrînii cu proprietăţi să le cedeze locuinţele, în schimbul unei porţii de mîncare în plus. După ce semnau actele, aceştia erau lăsaţi să moară încet şi crud. Erau duşi în mansarda azilului, un pod transformat şi zăceau acolo, îngropaţi în fecale pînă când mureau. Doar cînd mirosul trăznea conducerea, se ducea cineva şi făcea curat pe la suprafaţă. Povestea asta ne-a fost spusă de o infirmieră cu suflet şi prezenta un semn de întrebare pentru că femeia era pe cale să fie dată afară. Motivul nu era important.
Situaţia era extrem de complicată, pentru că directoarea în cauză refuza orice contact cu presa şi respingea orice vizită a unei persoane care nu fusese anunţată. Am spus povestea în secţie, colegelor mele. Ne consultam pe subiecte mai sensibile de fiecare dată.
Una dintre colege, devenită în timp, cea mai bună prietenă, zice: mă, eu mă bag, să verificăm. Dar ne trebuie un fotograf. Vorbim cu colegul Nicu Dîrdîiac, excelent profesionist, şi spune ok, merg, dar cum facem.
O sun pe infirmieră şi într-un limbaj codat, îi spun că vrem să facem reportajul. Cum ne poate ajuta să intrăm în incinta, păzită.
Femeia ne spune un nume, o adresă, noi construim o poveste lungă, pe drum repetăm replicile să pară că suntem neamuri. În scenariu, eu eram nevasta lui Dîrdîiac, care era rudă cu colega mea.
La poartă, un bodyguard, croit după pretenţiile directoarei, ne chestionează în cele mai mici detalii: De unde sunteţi, de ce nu s-a ştiut nimic despre voi pînă acum, de cîţi ani nu l-aţi văzut pe bătrîn, de ce boală suferea şi tot aşa.
Noi răspundem cît mai umili la interogatoriu, îi dăm de înţeles că suntem oameni şi vom fi atenţi cu el, dacă ţine cont că venim de departe.
Înţelege şi merge să ia aprobare de la superior. Se întoarce cu, nu voi uita niciodată, o roată de chei, mari, care semănau cu cheile unui castel părăsit. Intrăm, ne conduce la bătrînul în cauză, care nu recunoştea pe nimeni şi ne spune că avem 10 minute la dispoziţie, nu mai mult. Cît să-i lăsăm pachetul şi să-l întrebăm de sănătate.
Imediat ce se închide uşa, apare sursa noastră, care ne ia şi ne duce la mansardă unde, şoc şi groază, ca să citez o clasică în viaţă. La capătul unor scări care scîrţâiau din toate încheieturile am ajuns pe un culoare care puţea a moarte. La propriu. O lumină chioară îţi îndruma paşii iar gemetele sau plînsetul care răzbătea din camerele cu uşile deschise te făceau să o iei rapid la sănătoasa.
Camere de-o parte şi de alta a holului, unele cu uşile deschise, prin care ieşea duhoarea. Ne-am oprit în prima încăpere unde un schelet, altădată bărbat îşi implora moartea. Eu şi colega mea eram mute, receptam doar suferinţa, umilinţa, durerea. Încremeneam în faţa unei uşi şi ne contopeam cu acea durere. Pentru noi, povestea era fără cuvinte.
Nicu şi-a folosit blitzul, la maxim. Nu prea mult, pentru că din clădirea alăturată, cineva a dat alarma: sunt de la presă.
Pe ei, nu-i lăsaţi să iasă cu filmul, a răcnit bodyguardul pe care-l mituisem.
Infirmiera a intrat în panică, noi asemenea. Ne vedeam sechestrate şi moarte în beci. Acum îni vine să rîd, cînd mă gîndesc la ce panică se instalase în noi.
Nicu a văzut o fereastră, dincolo se care se afla gardul instituţiei. Nu prea înalt dar dintr-o cărămidă sfărîmicioasă.
Hai. Pe acolo ne e scăparea.
Am coborît scările cu o viteză incredibilă. Nici nu ştiu cînd Nicu, un tip rotofei altfel, a trecut de noi şi a preluat conducerea plutonului. Infirmiera ţinea uşa să nu intre oamenii directoarei.
Nicu a deschis rapid fereastra, a sărit, după care s-a aruncat la propriu peste gardul sfărîmicios. Acesta a rezistat, aşa că ne-am făcut curaj şi noi. Nu ştiu de cînd nu mai sărise Mariana un gard, eu îmi aduc aminte că ultima oară am mîncat o bătaie cruntă, pentru că mi-am stricat bunătate de ghetuţe noi, sărind gardul şcolii. CÎnd ne-am văzut dincolo de gard, nici nu mai conta că era noapte, era o zonă în care ţiganii făceau legea. Scăpasem din infern.
Acesta a fost de altfel şi ideea materialului. Cum arată infernul în secolul XX.
După material, directoarea a fost luată la întrebări de direcţia din Primărie de care aparţinea, pentru ca în final să primească o amendă la salariu pe vreo 3 luni.
Asta e România. Nu s-a schimbat mare lucru de atunci şi până azi.

Update: Cînd planeta se scufundă

"Miroase a revoluţie. Stăm cu un fitil aprins sub fund şi nu ne dăm seama. De data asta, mi-e teamă", mi-a spus mai devreme o prietenă, suficient de hîrşîită în greve şi mitinguri ca să simtă cînd se trece pragul glumelor, bune sau proaste.
Din afară, şi eu percep la fel mişcările de-acum.
Mai grav este însă că nici unul din membrii guvernului nu explică de fapt cum stau lucrurile şi nu au nici un negociator bun. În timp ce sindicatele au reuşit să se replieze şi fac apel la grevă generală, ministrul de finanţe este depăşit de situaţie, îi tot ameninţă pe protestatari că le taie ziua de lucru. Boc le spune că greva e ilegală, de parcă ei nu ar şti acest lucru.
Au fost complet luaţi prin surprindere, aşa cum scrie foarte corect lucian, pe www.riscograma.ro

http://www.riscograma.ro/2996/greaua-mostenire-e-de-vina-5-lucruri-pe-care-le-deconteaza-acum-guvernul/

Emisiuni care m-ar apropia de tv

Am citit puţin mai devreme pe paginademedia.ro, a lui Obae ca TVR negociază pentru a cumpăra "vrei să fii miliardar" şi m-am bucurat.
Ce mi-ar mai plăcea: "Copiii spun lucruri trăsnite", pe care aş vrea-o joia cînd sunt suficient de obosită astfel încît să nu mai gust alt gen de talk-show şi "Şef sub acoperire", care a fost sau este încă pe CBS.
Am văzut cîteva secvenţe din "Şef sub acoperire" la Oprah şi mi-a plăcut foarte tare, din două motive. În primul rînd, arată că în spatele unui CEO se află un om şi în al doilea rînd pentru că un astfel de incognito se lasă cu nişte schimbări.
Joe DePinto, CEO al 7-Eleven, un lanţ de cafenele care operează în franciză, a fost printre primii care au participat la emisiune. A fost atît de impresionat de comportamentul unuia dintre angajaţi încît i-a acoperit costurile pentru a intra în reţea, adică 140.000 de dolari. Omul, şofer pe unul din camioanele de marfă ale companiei, l-a cucerit pe CEO cînd i-a spus: voi, americanii, sunteţi nişte fraieri. Aveţi lumea la picioare dar nu ştiţi să vă bucuraţi de ea. Eu am venit din celălalt colţ al lumii, am renunţat la tot pentru a trăi visul american. Omul era un fost ofiţer rus care renunţase la postul de poliţai municipal şi o luase de la zero în State. Muncea noapte de noapte, cîştiga puţin dar cînd era la volan, cînta de fericire. Cînd a primit cheia de la viitorul său magazin, rusul nostru, cît era el de călit în armată, a început să plîngă. Cred că astfel de lucruri ne-ar ajuta să trecem mai uşor peste necazuri.

Când planeta se scufundă

Acum vreun an de zile, i-am luat interviu lui George Copos şi m-am amuzat teribil cînd l-am auzit rostind grav: planeta se scufundă. Chiar mă gîndeam că ar fi fost un titlu bun, dacă nu lucram la un ziar de business. M-am amuzat din nou cînd am văzut că ideea a fost preluată de cei de la Mondenii.
Astăzi însă nu mă mai amuză povestea. Şi asta pentru că încep să-i dau dreptate cînd spunea: domne, planeta se scufundă şi nu e de joacă. O mică rectificare s-ar impune: planeta România se scufundă.
De ieri de la prînz urmăresc povestea cu protestele de la finanţe şi mi se pare că treaba e din ce în ce mai groasă. Principiul dominoului sau tăvălugul funcţionează poate, pentru prima oară în ultimii 15 ani. Mai ales că acum dimineaţă am citit că şi cei de la agenţiile de forţă de muncă intră în horă şi, în plan secund, se pregătesc şi alţii- profesori sau poliţişti. Mai trebuie un bobîrnac să iasă în stradă şi pensionarii şi cred că el a fost lansat deja. Tocmai am văzut pe agenţiile de ştiri că angajaţii de la pensii ies şi ei în stradă iar blocarea activităţii trezoreriei îi poate lăsa fără lefuri şi pe angajaţii de la stat care stau cuminţi încă. CNPAS şi CNAS au oprit şi ei lucrul.
Dincolo de disperarea care nu îi lasă nici pe angajaţi şi nici pe stat să cedeze, mă întreb ce soluţii sunt şi cât de aproape suntem să schimbăm un guvern slab pe altul prost.
Opoziţia stă la umbră şi aşteaptă să ia locul actualului executiv deşi, nici strategii lor economici, nici strategiile deşirate pe la televizor nu m-au convins de nici o culoare că au habar de ceva. Doar declaraţii belicoase şi atît.

Echitatea în criză

Dacă m-ar întreba acum cineva ce m-aş face cînd o să fiu mare, i-aş răspunde: dactilografă la finanţe. E, mi-aş dori eu şi şofer, dar nu mi-am luat încă permisul şi asta e. Nu are nici un sens să te omori cu cartea. A ieşit din trend să vrei să te faci doctor sau profesor, nu-i vezi cum mor de foame şi fac cozi la banca de alimente sau la magazinele SH.
Aşa, ca dactilografă, mă mulţumesc cu un program de la 8 la 4 şi o leafă de 25 de milioane de lei, din care 15 milioane stimulente lunar. Nici nu mor de foame, nici nu dau înainte.
Şi, evident, că cele 15 milioane mi se cuvin pentru că, dacă nu vă daţi seama, meseria de dactilografă a devenit extrem de rară. Pe vremea lui Răposatu, la această materie se dădea teză în liceele cu profil economic. Acum, de cînd cu netul şi cu copiii precoce care învaţă literele pe tastatură de la 4 ani, nici dactilografia nu mai e ce a fost. E mai mult decît atît: o meserie pe cale de dispariţie, care trebuie protejată. Cum? E, cum. Foarte simplu. Ajutăm dactilografele să-şi conserve meseria, plătindu-le spor, stimulente sau, cum spunea o reporteră adormită de la RTV ieri seară, suplimente.
Lăsînd gluma deoparte, nu pot să nu mă gîndesc cît de alienat e statul în care cotizez: un dascăl, responsabil de viitorul ţării primeşte 8 milioane şi nu vede o primă nici dacă livrează oameni de premiul nobel. Un doctor, responsabil de salvarea unor vieţi, are, la fel, o leafă de mizerie pînă aproape de pensie. Un pompier, da, un pompier, din ăia care au salvat bebeluşii de la Giuleşti, are 12 milioane de lei. Iar o dactilografă sau un şofer la Finanţe, pot ajunge la lefuri de peste 2.000 de lei, la stat. Un stat care dă din colţ în colţ că nu are cu ce plăti pensiile, cu ce alimenta spitalele, cu ce repara drumurile.
Unde este echitatea în societatea românească sau cît de echitabil este statul cînd taie salariile medicilor şi dascălilor dar le promite finanţiştilor că le rezolvă doleanţele, cu ajutorul unor tertipuri legislative.

D'ale copilăriei

Fiică-mea şi-ar dori din tot sufletul să semănăm şi la păr. Adică să fiu blondă.
- Doamne-doamne m-a făcut brunetă mami şi, dacă m-aş vopsi blondă, mi-ar sta urât, i-am explicat motivele pentru care nu voi putea fi în veci blondă.
- Păi vezi, dacă nu mă asculţi, s-a revoltat ea. Cînd am fost la mare, ţi-am şi spus să nu mai stai aşa mult la soare, că te faci neagră. Dacă ai sta şi tu mai mult în apă, aşa ca mine, te-ai face blondă. Ce, ţi-e frică să nu te muşte apa


................................


O rudă de-a noastră va fi mămică. De băiat. Sexul nu este deocamdată important pentru fii-mea şi nu despre asta este povestea de azi. Viitoarea mămică se văita zilele trecute de o durere de rinichi şi, la sfatul bătrînilor, şi-a pus un şal de lînă în jurul mijlocului. Fii-mea, curioasă ca de obicei.
- Gina, de ce te-ai legat cu fularul
- Ca să nu răcească bebele.
- Care bebe
- Bebele meu din burtică.
- Păi şi nu era mai bine să-l încalţi cu botoşi. Mie, mamaie îmi spune tot timpul: Crina, încalţă-te, să nu răceşti.


..............

Într-o discuţie despre sarcină, copii, energie universală şi Dumnezeu, Crina îşi dă cu părerea:
- Eu am stat pe un norişor.
- Păi şi cine te-a adus la mami, norişorul
- Nu, Doamne-doamne. M-a lăsat să cresc puţin şi m-a pus la mami în burtică.
- Şi pe urmă.
- Şi pe urmă, doctorul a tăiat-o pe mami la burtică şi m-a scos pe mine.
- Păi copiii nu sunt aduşi de barză, întreabă gravida cu care povesteam.
- Care barză, copiii cresc la mami în burtică.