Mă bîntuie subiectul de vreo două zile, de cînd m-a sunat prietena mea cea mai bună să mă întrebe cine o locui pe şos. Alexandriei la nu ştiu ce număr. Primise o scrisoare, de la un nene certat cu caligrafia, şi nu-şi dădea seama cine ar fi putut fi. Era un puşcăriaş, după cum aveam să ne dăm seama amîndouă, un personaj despre care a scris acum vreo doi ani.
Da, fir-ar să fie, riscurile meseriei, am spus amîndouă într-un glas, să spargem ghinionul.
Aşa mi-am adus aminte şi eu de cîteva chestii. Mai puţin grave, recunosc.
Acum, vreo zece ani, mă cheamă Nistorescu la el la birou şi îmi dă un număr de telefon, cu o explicaţie sumară: o doamnă, contesă pare-se, are o poveste interesantă, de social. Ia legătura cu ea şi vezi ce iese, îmi spune Nisto.
O sun pe contesă, care mă invită la ea acasă, să-mi dea detalii şi documente.
Ajung la adresă şi rămân siderată.
Într-o casă boierească superbă, din centrul Capitalei, proaspăt refăcută, locuia contesa împreună cu vreo 30 de maidanezi. Nu exagerez, deşi nu am stat să-i număr, erau 30 de cîini, dulăi la maturitate şi cîţiva puiandri. Erau peste tot, practic nu aveai loc de ei, trebuia să le dai comandă ca să-ţi facă pîrtie prin casă. Zgîriau cu atîta nonşalanţă parchetul lustruit şi se tolăneau pe puţinele canapele care mobilau casa. Erau stăpînii.
Contesa, o vrăjitoare în adevăratul sens al cuvîntului: un păr lung, în trei culori, slinos, pe care-l flutura non-stop, machiată strident şi cu o fustă lungă cu volane, de ţigancă, vorbea ca un reportofon căruia îi dai comandă fast-forward.
De cum am văzut-o, mi-am mormăit în barbă: drăguţa, ai dat de dracu....
Şi aşa a fost.
M-a distrus baba. A vorbit non-stop vreo patru ore despre soarta crudă a cîinilor vagabonzi, despre nenorociţii de guvernanţi care nu înţeleg că există nişte legi europene care îi pun pe maidanezi pe acelaşi loc cu sinistraţii, că ea este o contesă care a venit special din Italia să salveze ce se mai poate salva. Îl adora pe Vadim, un alt vajnic apărător al maidanezilor. Iar cohorta de cîini îi ţinea isonul, lătrau, se gudurau, făceau un zgomot de menajerie. Mi se făcuse aşa de frică încât, dacă nu ar fi fost nepoliticos, m-aş fi cocoţat pe fotoliu cu picioarele.
După patru ore, i-am spus babei că mi s-au terminat bateriile de reportofon şi trebuie să cumpăr altele. Nu a fost chip să mă lase să plec. Nu-şi terminase pledoaria.
Şi-a pus cîinii la intrare şi m-a mai ţinut vreo trei ore.
Am reuşit să o înduplec doar cînd i-am spus că nu mai am cu ce ajunge acasă şi că a doua zi trebuia să fiu în redacţie, să scriu materialul.
Din cauza nebunei, am fost bolnavă cîteva zile. Era prima oară cînd experimentam ceea ce probabil se cheamă sechestrare.
La vreo săptămână, mă întîlnesc cu Nistorescu pe hol. "E o nebună, dom director", i-am spus cu maxim de curaj. "Mi s-a părut mie aşa, din vocea ei că nu e prea sănătoasă", mi-a spus şi el.
De atunci, am refuzat să scriu ceva despre cîinii vagabonzi.
Am făcut o singură excepţie: cînd i-au otrăvit unul din cîinii Ioanei Băsescu. Atunci am cunoscut-o pe Maria Băsescu, soţia lu Băse, care este o adevărată doamnă. De-adevăratelea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu