Fructe detestate

Da, ştiu, nu ar trebui să detestăm fructele, dacă nu generează alergii, pentru că sunt uzine de vitamine. Şi totuşi, fiecare dintre noi avem cîte o listă scurtă de preferate şi una de detestate. Cînd discutam în pauza de masă, mă tot întrebam, ce fruct aş mînca non-stop şi ce nu, niciodată.
Ei bine, în cea mai scurtă listă cu putinţă, pepenele galben-înecăcios este de departe preferatul iar banana, la polul opus.
Mi-am amintit şi două chestii drăguţe, apropos de cele două.
Tata era mare amator de pepeni. Cît era sezon, la noi în casă se mînca pepene. De regulă, roşu, aceasta fiind preferinţa familiei. Îmi cumpărau pepene galben doar atunci cînd mergeam la piaţă cu mama şi avea cine să-l care:)).
În vara cu pricina, dădusem admiterea, aflasem că am luat la ASE şi rămăsesem peste noapte la o cunoştinţă. Am ajuns acasă a doua zi, după prânz. Mă pupă tot neamul, mai puţin tata, care nu era acasă. Mama îmi spune că s-a dus până în piaţă.
Peste vreo jumătate de oră, vine şi el. Cătinel cu bicicleta. Cînd trece pe lângă mine, rămîn blocată. Portbagajul din spate al bicicletei se transformase într-un pepene galben imens. Cred că avea vreo opt kilograme. Era imens şi împrăştia un parfum excepţional.
Tata a desfăcut curelele cu care era prins, l-a pus pe masa din bucătărie şi mi-a spus pe un ton care atunci mi se părea neutru. Ăsta este pentru tine. Şi atît. Nici nu m-a pupat, nu a reacţionat în nici un fel la victoria repurtată de fiisa. Atunci nu am ştiut ce înseamnă gestul.
Mai tîrziu, mi-am dat seama că era modul lui de a-mi spune cît de mult mă iubea.
Cu bananele, povestea e mai scurtă şi......banală.
Bananele apăreau în alimentări doar în apropierea sărbătorilor şi de cele mai multe ori erau verzi. Ca la toate fructele exotice, erau prilej de omor la coadă. Şi atunci se lăsa probabil cu leşinuri dar ştirea trecea neobservată...
În fine, nu ştiu cum, maică-mea a cumpărat nişte banane înainte de Crăciun şi pentru că erau verzi le-a învelit în hîrtie şi le-a pus pe şifonier, să nu le vadă copiii.
Din întîmplare, le găsesc, desfac una şi mă uit la ea. Era verde crud. Nu ştiam nici ce este, nici cum se mănîncă. Curioasă, muşc din ea, o înghiţitură sănătoasă, cu coajă cu tot. În secunda 2, mi se face gura pungă şi scuip tot afară.
Nu-i spun maică-mii nimic, dar nici nu m-am mai atins de ele, când le-a scos mama de sărbători şi le-a pus pe masă. Mi s-a întipărit în minte gustul de dinţi strepeziţi şi vreo 20 de ani, numai gîndul la ele mă făcea să mă zbîrlesc. După 20 de ani, am înghiţit cu mare silă una. Am rămas şocată de gustul descoperit.