Discuţia de zilele trecute cu Crina, mi-a adus aminte cum a eşuat lamentabil unica mea tentativă de a intra în rîndul breslei hoţilor.
Aveam, cred, vreo şapte-opt ani şi abia intrasem la şcoală. Aveam cărţile şi caietele curate, îmbrăcate în coli albastre, din alea groase, de pus în debara şi scriam cu un stilou românesc, din care curgea cerneala la cîteva zile după ce îl băgai în funcţiune. Aveam un penar greu, din lemn pe care nu era indicat să-l scapi pe picior, că-ţi cădea unghia. Cam astea erau rechizitele de bază pentru 80% dintre copii. Restul de 20% erau privilegiaţii sorţii, asta însemnînd părinţi cu neamuri în străinătate, cu pile la librărie, etc. Ei aveau rechizite chinezeşti, o nebunie la acea vreme. Cînd mă gîndesc, îmi apare în faţă imaginea unui penar cu ursuleţ panda, colorat foarte viu şi uşor ca o pană.
Dar să ducem povestea mai departe.
După modelul de viaţă comunist, chiar dacă eram nişte piticoţi, aveam obligaţia să facem curat în clasă, prin rotaţie. Zilnic, doi copii primeau în primire mătură, făraş şi mop şi rămîneau după ore să strîngă de prin clasă.
Într-o zi, una din cele mai bune colege, cu neamuri la librărie, a venit cu o noutate absolută pentru noi ceilalţi: guma de şters mirositoare. Cînd ştergeai cu ea, lăsa o dîră de căpşuni care mirosea pînă la mine, în ultima bancă.
În timpul unei ore, fata scapă guma pe jos şi nu o caută. La sfîrşitul orelor de clasă, eu, de servici. Găsesc guma sub catedră şi, evident, identific perdantul. Mirosul de căpşuni era atît de puternic în minte, încît m-am decis să nu spun nimic şi să o păstrez pentru mine. Doar pentru mine.
Mare greşeală, căci am omis cu desăvărşire faptul că mama îmi verifica ghiozdanul.
Deci, pun guma la vedere în penarul meu din lemn şi uit de problemă. Spre seară, mama găseşte obiectul care parfumase deja tot metrul cub de lemn din penar.
- De unde o ai, întreabă calmă maică-mea.
- A, mi-a dat-o Nina, că am ajutat-o azi, îi răspund serioasă ca o mincinoasă veritabilă.
-Sigur ţi-a dat-o ea, nu ai luat-o tu, insistă mama, care parcă mirosise ceva.
- Sigur, sigur..
- Putem merge la Nina, să mă conving?
- Da, dar să ştii că nu e acasă, am dat-o eu cotită.
- Poate s-a întors, îmbracă-te, a grăbit mama lucrurile.
Am început să mă îmbrac dar, de ruşine, mi-au dat lacrimile şi am recunoscut dintr-o suflare:
- Ştii, de fapt, ea a uitat-o în clasă, eu am găsit-o dar pentru că îmi doresc foarte mult să am şi eu, am păstrat-o pentru mine. Ea are destule, nu-ţi dai seama, dacă nici măcar nu a observat dispariţia.....
M-am străduit să o conving pe mama tot drumul până acasă la colega mea, că nu pot să dau ochii cu ea, că mi-e ruşine de ce am făcut şi că de fapt nu sunt o hoaţă ci un surogat de infractor. Degeaba.
Într-un final, Nina şi-a recuperat bunul şi i-a spus maică-mii nonşalantă că puteam să o păstrez pentru că ea mai are şi cu alte arome.
Eu m-am simţit ca ultimul om, dar de atunci nu am mai păstrat nici măcar o agrafă de birou care nu-mi aparţinea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu