Pedeapsa de a nu şti să spui "te iubesc"

Nu a aflat niciodată cine sau de ce l-au botezat Victor. Nu ştie dacă avea legătură cu faptul că nu trecuseră decît doi ani de cînd se terminase Războiul. Marele război, în care tatăl lui luptase şi pe care consătenii îl declaraseră erou. Pentru acei oameni săraci, faptul că Anghel venise de la război însurat cu o unguroaică, de la mama ei, chiabură chiar, însemna mai mult decît victoria României în al doilea război mondial. Era un om care aducea un semn de bunăstare în satul prăpădit şi măcinat de foamete din sudul ţării.
Venirea pe lume a lui Victor nu a însemnat o bucurie prea mare pentru nimeni. Mama, unguroiaca Roza, frumoasă ca o cadră şi cu nişte ochi verzi pătrunzători, a învăţat rapid să facă mămăligă, puliszka(am aflat că aşa se pronunţă), dar nu s-a împăcat deloc cu gîndul că, săptămînal, trebuie să cârpească glodul din bucătărie cu balegă. Aşa că, după ce l-a înţărcat pe Victor, la şase luni, a plecat acasă în Ungaria. Să împartă moştenirea familiei- o casă şi trei capre, cică. Şi dusă a fost.
A aşteptat-o Anghel o lună, două, nouă, i-a scris, dar nevasta a dispărut fără urmă. Anghel era sărac, nu avea bani de tren, aşa că şi-a luat gîndul de la Roza. Şi-a căutat altă nevastă. A găsit-o dar, codana nu se împăca cu gîndul că îşi va lua pe cap nu doar un bărbat ci şi un copil de ţîţă. Ca în poveştile bunicii, i-a spus franc bărbatulu: te iau, dar fără copil. Şi cu băitaul ce fac. Nu ştiu, dă-l şi tu unei şatre de ţigani, că tot trec pe aici o grămadă. Zis şi făcut. Bărbatul, îndrăgostit peste cap de frumuseţea autohtonă, îşi anunţă părinţii.
Bătrînii, cu frica lui Dzeu îi spun: du-te băiete şi refă-ţi viaţa. Băiatul îl creştem noi. Cum v-am crescut pe voi şapte, putem să-l ţinem şi pe el. Deşi săracă, Stana şi bărbatul ei, îl iau pe Victor acasă. Stana spăla rufe prin sat, bătrînul muncea cu ziua. Victor creştea, din sărăcie. Şi semăna tot mai mult cu Roza. Ochii lui verzi rămîneau întipăriţi în memoria necunoscuţilor. Din cînd în cînd, Anghel îl lua acasă, să se joace cu fratele vitreg. Asta pînă într-o zi, cînd bunicul îl descoperă pe Victor pe prispa casei mamei vitrege îmbucînd un codru de mămăligă singur.
Unde e tactu, îl întreabă bătrînul. În casă, la masă, răspunde peltic băiatul.
În casă, tatăl Anghel şi familia lui cea nouă mîncau pui cu pîine caldă.
Bunicul nu a spus nimic, doar l-a luat pe Victor acasă, să împartă cu Stana masa sărăcăcioasă.
Într-o vară, Victor şi bunicul s-au dus la cîmp şi i-a prins o ploaie. Bătrînul şi-a dat bluza jos, l-a acoperit pe băiat şi să-au adăpostit sub un nuc. La cîteva zile, bătrînul s-a îmbolnăvit. A făcut aprindere la plămîni şi a murit. Stana şi-a dat seama că nu mai are din ce să-l ţină. Anghel nu a vrut să-şi complice viaţa. L-au trimis la orfelinat. Acolo avea de toate: mîncare, haine, şcoală, disciplină. Acolo, Victor a învăţat cum să-şi ţină în ordine toate cărţile şi caietele, cum să-şi "calce" pantalonul de la uniformă, punîndu-l sub saltea. A învăţat să se spele pe dinţi cu apă îngheţată şi să nu iasă din casă cu pantofii nefăcuţi cu cremă. Nu primea învoire dacă nu sclipeau în soare. Nu s-a omorît cu cartea şi nu l-a condamnat nimeni pentru asta. Nici nu prea avea cine. Stana nu ştia să citească, aşa că pentru ea, şi silabisitul însemna că ai carte.
A terminat şcoala şi s-a angajat. Tot atunci, prin 65-66 adică, a aflat că îşi poate găsi mama. A făcut demersuri la Ministerul Afacerilor Externe. A aflat că unguroaica locuieşte în apropiere de Debreţin. Şi-a luat dicţionar român-ungar şi i-a scris. I-a spus cine este şi că vrea să o vadă o dată. Nimic altceva. Roza a acceptat. Au stabilit să se vadă la Odorheiul Secuiesc. Şi-a luat bilet de tren. Cu o zi înainte de plecare, a primit o scrisoare din Ungaria. Roza i-a spus că nu poate să vină, pentru că nu poate să-l vadă. Îi aduce aminte de o greşeală capitală din tinereţe. Să uite că a avut o mamă.
A încercat. A făcut armata, s-a însurat, a făcut doi copii. I-a crescut aşa cum a învăţat la orfelinat: să se spele pe dinţi cu apă rece, să-şi pună la dungă pantalonii şi să nu iasă din casă cu pantofii nefăcuţi cu cremă. Şi fără să le spună vreodată " te iubesc". Nu învăţase nicăieri cuvîntul şi nu exista un dicţionar pentru asta.
A murit într-un accident stupid. Cu tovarăşul său din ultimii ani, un cal murg. Fără să i se spună " te iubesc", pentru că nici urmaşii lui nu aveau dicţionarul necesar. Abia acum îl construiesc şi se uită cu teamă în jur ori de cîte ori se pregătesc să-l spună. Se tem că nu au ales pronunţia potrivită.