Sunt fan Oprah, dar asta nu mai e un secret. Mi-am înnebunit de cap toate prietenele cu subiectele pe care le dezvoltă în emisiuni şi m-am învăţat minte. Nu aş fi adus în discuţie subiectul dacă zilele trecute nu mi s-ar fi întîmplat o chestie incredibilă, care are legătură cu una din emisiunile vedetei în cauză: oameni care muncesc zi şi noapte pentru a reface legături pierdute. Detectivi care încearcă să repare greşeli afective. Persoane care îşi cîştigă existenţa găsind fraţi pierduţi, copii abandonaţi sau părinţi dispăruţi în ceaţă. Motto-ul emisiunii a fost "Nu-ţi poţi găsi pacea pînă ce nu lipeşti toate piesele".
E, pentru mine acest rol a fost jucat zilele trecute de Facebook, reţeaua în care am intrat mai mult din joacă.
Concret, zilele trecute, seara tîrziu, am descoperit pe mail un mesaj: bună, sunt claudia, am terminat şcoala în localitatea..., am văzut fotografia fiicei tale şi m-am gîndit că există o mică posibilitate să fii tu.
Da, eu eram. Iar ea este colega mea de bancă, de care nu mai ştiu nimic de 22 de ani. Mi s-a părut o chestie incredibilă şi imposibil de realizat în alte condiţii. Pentru că viaţa ne-a dus pe fiecare în alt oraş din alt colţ de ţară şi mai nou, în alt colţ de lume. Mă bucur ca un copil mic că ne-am regăsit. Fie şi virtual.
Facebook, aştept nota de plată:))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu