Antemergătorii brandului de ţară

Sunt oamenii locului, cei care ar trebui să-şi pună cinci minute mintea la contribuţie şi să se gîndească în ce fel pot promova lucruri cu ce au la îndemînă. Vinerea trecută, ne-am hotărît aşa din scurt, să ieşim din Bucureşti, într-o excursie de o zi. Unde, unde, am ales Slănic Prahova. Era prima vizită(pentru curioşi, am luat şi o piatră..). Intru pe net şi googălesc rapid ce e de văzut: salina, ştiam, şi vreo două ştranduri cu apă sărată. OK.
Drum frumos, lin pînă acolo. Noroc că eram cu nişte prieteni care mai văzuseră salina, altfel trebuia să întrebăm, ca să ajungem la locul faptei. Deşi pe net scrie negru pe alb că salina Unirea e cea mai cea din Europa de est, în tot orăşelul ăla minuscul nu ai să găseşti un amărît de indicator, care să-ţi arate unde e vechea mină de sare. Ca să nu mai spun că nu găseşti nici un astfel de indicator pe drum. Găseşti în schimb, pe toate drumurile care înconjoară staţiunea pancarte şi indicatoare cu Drumul vinului.
E, cît de prost să fii, să te apuci să spui că DN X e drumul vinului, cînd nu ai un vin care te defineşte, dar să nu spui că drumul ăsta duce la cea mai mare sau cea mai veche salină din zona asta a Europei, când acesta este produsul care te defineşte.
Faza e că de plătit, plăteşti şi încă bine: aproape 4 euro de persoană, vizita la salina Unirea.
În incintă, românismul şi ţigănia, în floare. Foarte puţină lumină, în unele locuri te simţi ca un liliac, jucării oribile din angrourile Capitalei, vîndute la tarabă, îi fac pe părinţi să-şi blesteme decizia de a veni în vizită, şi, de ce nu, oameni care îşi scriu numele pe toate gardurile.
Vasile si Vasilica = LOVE. I-am văzut pe ăştia doi cum scriau pe perete şi am rămas mută. Vasilica, cea care îi furnizase instrumentul de scris, un dermatograf cam tocit, chiar îl întreba curioasă, pe Vasilică, dacă mai are mină să scrie şi "egal love".
Etapa nr 2 a excursiei - ştrandul. Cică sunt vreo trei, noi ne-am oprit la Baia Baciului. Plăteşti intrare 20 de lei de persoană şi înăuntru mai dai 10 lei dacă vrei şezlong. Iar dacă nu mai găseşti loc de intrare, e problema ta. Banii nu-i mai vezi înapoi, aşa că e treaba ta unde-ţi întinzi efectele cu care debarci la ştrand. E, şi ca să fie treaba-treabă, ca în România, dacă nu eşti foarte atent, s-ar putea să faci plajă cu un grătar la cap sau la picioare. Pentru că, nu-i aşa, românul e grataragiu de profesie, accesoriul e nelipsit din portbagaj iar administratorul ştrandului încurajează concurenţa: micul lui, vîndut cu 3 lei, contra micului tău din portbagaj. Cîştigă, de regulă, micul de portbagaj, dar asta nu înseamnă că patronul crăşmei simte nevoia să treacă la reduceri de preţ. Probabil, cîştigă suficient de bine din taxa de intrare.
E, cam asta a fost excursia mea de o zi. Evident, am observat toate cele în timp ce cu o mînă o ţineam pe fiimea să nu scape în lac, cu cealaltă mă ţineam de o bară ca să nu rămân suspendată şi din cînd în cînd îmi roteam scăfărlia să nu iau vrea saltea de apă în freză.