Milioane de Revoluţii

De cîte ori văd atîrnat pe ecrane subiectul Revoluţiei din decembrie, îmi aduc aminte. Şi, probabil, ca mine, sunt alte milioane de români. Pentru că sunt milioane de Revoluţii, în fapt. Cîte una pentru fiecare dintre noi.
A mea a fost una norocoasă. Puteam ajunge acasă pe scut, fără doar şi poate. Am scăpat, dar nu pentru că sunt eroină ci pentru că ASE-ul are sediul în Piaţa Romană şi nu la Universitate.
Nu mai ştiu cum a fost iarna lui 89, ştiu doar că în cămin era frig şi se lua curentul, ca de obicei. Noi, fetele, am primit bucuroase vestea că vacanţa începe mai repede. Pe 16 sau 17, cînd la Timişoara începea genocidul ni s-a dat liber. Acasă, tata ma întrebat dacă am auzit ceva de Timişoara. El urmărea Vocea Americii. Am rămas şocată cînd am auzit seara la Radio huruitul şenilelor de tanc. Nu credeam că se întîmplă în România.
Ne-am luat cu treabă, însă, ca de Crăciun. Pe 22, am tăiat porcul, cum se face la ţară. La pomana porcului, s-a oprit radioul. Tata să mă certe că l-am oprit(mă scotea din minţi muzica populară), cînd deodată auzim o voce sobră: Nu închideţi radiourile. Urmează un comunicat important pentru ţară.
A fugit Dictatorul. Libertate...
Şi tot aşa.
A doua zi, mă trezesc cu o colegă.
-Ai văzut şi tu?
-Da, ce facem?
-Mergem la Bucuresti?
-Mergem.
Mama, o tipă severă, de obicei, nu a avut nimic de obiectat.
Pentru prima oară în viaţă, poate, mi-a pus pomana porcului la pachet şi mi-a spus doar atît: Dacă dă dracu să mori pe acolo, te strîng de gît cu mîna mea.
Am plecat la gară şi, contrar obiceiului, mi-am luat bilet de tren.
Dacă vine naşul?Să iau amendă tocmai acum, cînd a căzut Dictatorul, mi-am spus.
Cunoşteam explicaţia Dictaturii, dar nu şi pe a dictatorului.
În tren, o efervescenţă extraordinară. Oamenii îşi ofereau unii altora de mîncare sau apă, bărbaţii cedau locurile bătrînilor sau femeilor. Era ceva ce nu mai văzusem pînă atunci, parcă îi lovise ceva pe români în cap.
Ajungem în Gară şi precaute, eu şi prietena mea ne uităm în stînga, în dreapta. Credeam că Gara a fost cucerită de Armata Dictatorului. Aşteptam să vedem puşti, ceva care să semene cu imaginile noastre despre război. Aş, de unde.
Trenuri care veneau şi plecau şi aceeaşi oameni care păreau desprinşi din altă ţară sau măcar din alt film.
Urcăm în 123, să ajungem la şcoală. În autobuz, ne dăm seama în ce malaxor am intrat. Auzeam pentru prima oară ropotul gloanţelor. Se trăgea undeva. Abia atunci am realizat grozăvia.
La ASE, a început însă distracţia. Cu 50 de metri înainte de intrare, un ţîr de băiat era pe post de filtru. Ne cerea carnetul de student. Şi ne spunea parola. Nu mi-a fost clar la ce ne trebuia, nici pînă în ziua de azi.
În şcoală, zumzet. Studenţi mai mari, ne îndrumau spre una din sălile de curs, să ne ia cineva în evidenţă şi să ne pună în dispozitiv.
Eu am primit o coadă de mătură, pe post de armament greu, colega mea nu mai reţin ce. Am fost trimise să păzim aula ASE-ului. Cum de cine. De terorişti.
Timid, am întrebat: dar locotenentele noastre unde sunt?(Pe atunci, toate studentele făceau armată o dată pe săptămînă. Aveam femei ofiţer care ne predau tehnici şi tactici şi aveau armament. Real).
-La subsol, păzesc muniţia, ni s-a răspuns scurt.
Mi s-a părut cea mai imbecilă explicaţie şi cea mai imbecilă apărare cu putinţă. Nu am crîcnit însă şi toată noaptea de 23 spre 24 am stat cu coada de mătură drepţi în aulă. Mă întreb acum ce făceam dacă veneau adevăraţii terorişti.
Ziua următoare, operativă la prima oră. Într-unul din amfiteatre. Nici nu a început bine să citească cineva ordinea de zi că a şi venit informaţia: există un terorist în clădire. Are o haină lungă, gen raglan, şi cu pălărie. Operativa s-a oprit şi toţi mai marii sălii au zbughit-o pe uşi, în urmărirea teroristului.
Probabil că acesta, expert însă, a aruncat cît colo raglanul într-un coş de gunoi şi a dispărut la fel de repede ca zvonul care i-a precedat apariţia.
Noaptea următoare am schimbat locaţia. Din aulă, eu şi tovarăşa mea am fost mutate într-o sală de bibliotecă, dacă îmi aduc aminte bine.
Camuflaţi bine geamurile, dacă văd teroriştii lumină trag la întîmplare. Le-am camuflat cu pături şi am îngheţat iar cu coada de mătură în mînă.
Am aflat de la tv că l-au prins pe Ceauşescu şi l-au înghesuit într-un TAB.
A doa zi, la prima oră, ne-am strîns bocceluţa cu mîncare, am predat armamentul greu din dotare şi am plecat acasă.
Nu ne-a mai cerut nimeni nici o parolă şi din fericire, nici nu am fost confundate cu teroristul de serviciu. Raglanele noastre nu aveau culoarea potrivită.
Nu ne-a trecut nimeni pe ordinul de serviciu şi nu ne-a decorat nimeni. Coada de mătură a reintrat probabil,în arsenalul femeilor de servici.
Îmi pare rău că nu i-am făcut un semn şi nu am încercat să o recuperez.
Vă daţi seama cîţi bani ar putea să valoreze peste 100 de ani?
Aceasta a fost revoluţia mea.
De aici începe capitalismul. Fără regret după Ceauşescu. Cu marele regret pentru cei morţi din prea multă dragoste de libertate, dar care nu au avut norocul meu.