Exemple din viaţă

Am cîrcotit mai devreme despre cum îşi pun unii imaginaţia la bătaie pentru a da o ştire. Dincolo de amuzament, ideea m-a făcut să mă întorc în timp. Mi-am adus aminte de cum am început să scriu.
Lucram de ceva timp la Tineretul liber şi începuseră palmele să mă mănînce. Ce să fac, să încep să scriu. Lucram la "Ascultare", o secţie de monitorizare a presei, în traducere curentă, şi vedeam foarte multe ştiri mişto pe extern. La care, teoretic, nu aveam acces, deoarece exista un departament specializat. Practic, olteanul din mine, nu putea să nu încerce o şmecherie, aşa încît, "furam" ştiri de pe France Press. Îmi alegeam un subiect şi doseam toate ştirile cu acea temă, le citeam, le compilam şi mergeam la redactorul şef adjunct cu o ştire gata făcută. Am avut cîteva meciuri urîte cu oamenii de la externe, din cauza asta. Noroc cu adjunctul care îmi lua partea pe principiul " e şi ea mică, ce-aveţi cu ea".
Pe vremea aceea, stăteam în căminele din Agronomie şi veneam pe jos la servici pe lîngă WTC. În construcţie, la acea vreme, dacă îmi aduc aminte bine. În zonă, era amenajată o vamă aşa că locul era plin de TIR-işti şi de prostituate de mîna a paişpea. Erau fugare din zona Gării de Nord, unde începuseră să apară prospăturile-copile fugite de acasă, viitoare locatare ale canalelor bucureştene. Seara eram ţinta fluierăturilor şoferilor, turci cu precădere, dimineaţa la 8, eram urmărită cu privirea tot drumul de curve, care îmi studiau potenţialul.
Într-o dimineaţă, pe jumătate adormită, cît pe ce să dau peste o copilă. Zdrelită toată, îşi curăţa cu scuipat genunchii roşii de sînge. Dau să o ocolesc după care mă întorc şi mă duc hotărîtă spre ea. "Să nu dai, să nu dai. Nu îţi iau clienţii", îmi spune puştoaica speriată, în timp ce îşi acoperea faţa cu mîna. Mă blochez, îmi revin rapid, îi dau blînd mîna de pe faţă şi îi spun că nu sunt de-aia. O întreb cîţi ani are şi de ce plînge. Isabela. "Isabela mă cheamă şi am 13 ani". Plecase de acasă cu cîteva luni în urmă hotărîtă să vină la Bucureşti, să-şi facă un rost.
Provenea dintr-o familie dezorganizată, mama alcoolică, tată al nu ştiu cîtelea, cu o căruţă de fraţi acasă. Locuiau cu toţii într-o coşmelie a tatălui. Ori de cîte ori se îmbăta sau aşa avea chef, tatăl îi dădea pe toţi afară, îi alinia şi îi suduia pînă obosea. Nici unul dintre părinţi nu se preocupa de casa, masa sau viitorul copiilor. Trăiau mai mult cu aer. Isabela, cea mai mare din casă, adică prima greşeală a mamei, a decis într-o zi că trebuie să aibă cineva grijă de fraţii ei. A auzit prin vecini că în Bucureşti se întorc banii cu lopata, trebuie doar să-i strîngi şi a făcut blatul din Moldova pînă în Capitală, să strîngă bani. Pentru o casă, în care să-şi adune frăţiorii şi să-i crească omeneşte. În Gara de Nord a înţeles rapid că nu are prea multe variante de supravieţuire, aşa că a devenit prostituată. Una ieftină, că nu ştia să se vîndă bine. Şi pentru că nu a vrut să stea la mîna unui peşte, a fost izgonită. În vama de la Scînteia. Aici a dat piept cu femeile elefant care i-au administrat o bătaie s-o ţină minte, dintr-un motiv banal: tinereţea ei se vindea mult mai bine. Şi aidoma unui cîine, acum, Isabela stătea şi-şi lingea rănile. Din spatele gardurilor, bătrîniturile se uitau ca ulii la noi două.Nu ştiu dacă i-am dat vreun ban să-şi cumpere ceva de mîncare. Ştiu sigur că i-am spus că trebuie să facă altceva cu viaţa ei şi chiar dacă va trebui să strîngă cîţiva ani din dinţi sau să doarmă dîrdîind în şură, tot va fi mai bine decît să se vîndă pe doi lei.
Am plecat şi tot drumul am dat cu banul dacă să spun povestea sau nu. Nu am spus-o, am scris-o dintr-o suflare şi am ascuns-o în fundul sertarului. La ceva vreme, mi-am făcut curaj şi i-am arătat-o adjunctului. A citit-o, a corectat-o şi a băgat-o în sertar. Într-o zi, cînd aproape uitasem, am văzut-o publicată. Fără glumă, mi s-au tăiat picioarele cînd mi-am văzut semnătura în ziar.
Peste doi ani, am ajuns candidată la social, la EVZ. La bulina roşie, se spunea, cu maximă mîndrie. Am aflat că s-a făcut un loc, am coborît două etaje şi m-am prezentat la redactorul şef adjunct de la acea vreme, o femeie aprigă. Mi-a pus în braţe un caiet dictando cu trei numere de telefon. De centrală. Apă, gaze şi canale, scria pe mine. Cu o voce stricată de tutun, şefa, mi-a spus scurt: ai două săptămîni să dai o ştire pe prima pagină în bulina roşie. Reuşeşti, rămîi, altfel zbori. Am stat şi mi-am stors creierii. Nu mă vedeam semnînd un rînd pe prima pagină. Locul era antamat de jurnalişti excepţionali: Popeangă şi Racoviceanu, Andronic, Radu Tudor, Cristi Godinac, Gică Voicu. De unde pînă unde, hop şi eu.
Başca, mai primisem şi nişte domenii criminale. Auzi, să scrii despre curent electric. Eu şi fizica fusesem în şcoală ca şoarecele şi pisica, fugeam de ea şi ea de mine. Nici vorbă să învăţ ceva. Şi totuşi. Ca să vezi cînd se ţine bafta de tine. Peste trei zile, am găsit la poartă o invitaţie la o conferinţă Renel. Eram murată, nu ştiam nimic pe subiect, nu ştiam bine nici adresa, chit că era vis-a-vis de şcoală. În fine, m-am dus, am notat conştiincios, am întrebat ca la şcoală ce nu am înţeles şi m-am întors să scriu ştirea. Am citit-o, răscitit-o şi verificat cifrele de zece ori, de parcă eram retardată. După şedinţa de după masă, a venit verdictul: ştire pe prima, deasupra editorialului. Vă daţi seama că nu am dormit toată noaptea şi am stat cu frica în sîn pînă a treia zi, să nu fi greşit vreo virgulă. Eşti angajată, mi s-a spus după 10 zile. Reuşisem să dau o ştire pe prima pagină în deadline.
Nu vreau să dau lecţii nimănui, însă acum mi-am dat seama care era schepsisul atunci şi nu mai este acum. Atunci, pe primul loc era ştirea, chiar dacă prima impresie era că importanţi sunt cei care semnează. Acum, pe primul loc sunt oamenii, nu ştirea. Este adevărat că oamenii buni aduc şi cele mai bune ştiri, dar cu toţii avem zile proaste. Cînd cei mai buni oameni aduc cele mai bune ştiri din piaţă, avem de-a face cu o combinaţie genială. Păcat că sunt din ce în ce mai mulţi oameni buni şi tot mai puţine ştiri. De prima pagină sau nu.