Cînd au aflat ca m-am apucat,cică, de bloggerit, puţinii mei prieteni mi-au spus că trebuie să postezi zilnic. Nu pot să promit cu mîna pe inimă că voi face acest exerciţiu zilnic, dar am să mă străduiesc. Nu de alta, dar povestea asta face parte dintr-un pariu. Cu mine însămi şi nu neapărat cu trecutul meu într-ale scrisului. Aşa încît, în seara asta voi da bice şi voi încerca să mă întrec pe mine însumi.
Ce faci cînd greşeşti? m-a întrebat o prietenă mai devreme. Asta e bună, cum ce fac: spun simplu că am greşit iar mustrările de conştiinţă le păstrez pentru mai tîrziu, cînd sunt eu singură. Pe acelaşi principiu, recunosc şi meritele unor oameni cu care nu am avut neapărat o experienţă pozitivă.
Ca să mă fac înţeleasă. Citesc Reporter virtual. Evident, că dacă mîine, proprietarul blogului va da din întîmplare peste mine, nu-mi va da credit mai mult de două parale, dar nu mă deranjează. Nu mă interesează să mă treacă, politicos, în vreo listă de prieteni. Chiar dacă nu îmi plac unele chestii, nu pot să nu recunosc meritul acolo unde el există.
Primele mele experienţe cu acest blog au fost foarte urîte. M-am trezit că mă sună într-o dimineaţă o colegă şi îmi spune că sunt personaj pe blog. Într-un final, am înţeles despre ce este vorba şi m-am înfuriat teribil. Mi se părea o maximă nedreptate şi o chestie complet neprofesionistă să scrii sau să publici o "pîrîciune" fără să iei punctul de vedere al celui reclamat, în viaţă de altfel. Ok, mi-am spus apoi, ce să-mi bat capul că oricum nu rezolv nimic. La vreo lună-două, povestea se repetă, pe acelaşi blog, cu acelaşi pîrîcios de serviciu, doar că într-un stil penal. Cum e turcul şi pistolul, mi-am spus atunci şi am decis să ignor cu desăvîrşire subiectul, personajul, blogul.
Nu m-am ţinut de promisiune şi nu pot spune că îmi pare rău. Sunt zile cu materiale mai faine decît dă printul în vremurile astea de restrişte.
Într-o zi de exemplu, m-am distrat pe seama imaginaţiei unei tipe care povestea cum s-a angajat ea în presă.
Bref, ştirea îi pusese piedică puştoaicei, fix în autobuzul 335. Tocmai în autobuzul cu cea mai mare densitate de hoţi pe cm pătrat. În spatele autobuzului, pe un scaun trona o geantă care a băgat spaima în călătorii cu acte în regulă. Evident, era un pachet suspect, spunea candidata. Atît de suspect că nici şuţii nu se apropiau de el, spun eu. Încîntată de descoperire, puştoaica face stînga-mprejur, aleargă într-un suflet la redacţie, dă tot din ea în faţa şefului, obligatoriu mustăcios şi plictisit. Cît era el de burtos, şeful dă pe spate şi îi spune: bravo, fata mea, eşti marea mea descoperire. De la Marie Jeane încoace, nu am mai văzut o super-reporteriţă ca tine. Invenţia fătucii cu pricina m-a distrat şi, în acelaşi timp, m-a pus pe gînduri. S-au întors vremurile cu găina care făcea pui vii.
Revenind la chestii serioase, azi, Tiberiu m-a uns pe suflet cu un interviu luat lui Cristoiu. Dl Cristoiu dă, în acest interviu, cîteva lecţii despre cum trebuie să se facă presă adevărată, dacă vrei cititori sau rating, depinde cu ce te ocupi. El dă răspuns unei întrebări extrem de importante în media, acum: unde greşim. Mi-a plăcut mai ales o explicaţie apropo de ştiri şi non-ştiri.
Dacă nu se întîmplă nimic spectaculos la guvern, un reporter ar trebui să transmită de acolo doar dacă este muşcat de un cîine, spune Cristoiu. Altfel, de ce să aloci resurse financiare importante. Doar ca să dai impresia că eşti peste tot şi ştii totul. Greşit, complet greşită abordarea.
Sunt perfect de acord cu adevăratul jurnalist, chiar dacă vor fi şi cîrcotaşi care îşi vor aduce aminte de porecla lui sau vor spune că nu e nimic de capul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu