Nu am citit Biblia încă(ştiu e ruşinos, dar asta este) şi deci nu ştiu dacă atunci cînd se face vorbire în text prima dată despre Minuni, este despre femeie sau despre copil. Pentru mine însă, ce vedeţi mai sus este Minunea. Copilul. Evident, nu îmi pot permite să vorbesc despre alţii, ci doar despre al meu. Despre Minunea mea.
"Mă numesc Crina şi am doi ani şi patru".... Asta spunea aproximativ acum un an şi nu-mi vine să cred că acum spune clar şi sigură pe ea: "Eu sînt Crina(rîrîită, ca orice copil sub şapte ani), am trei ani jumate şi mă duc la grădi. Nu o iubesc pe Luminiţa(educatoarea principală- comentează mami). Îmi place Andreea(mult mai tînără şi mai suavă, acelaşi comentator) şi îmi place să mă joc cu copiii".
Pentru unii adulţi, textul de mai sus e absolut banal. Pentru un părinte, este o realizare extraordinară. Pentru că schimbarea vine asemenea unui meteorit. Acum îl vezi sus şi dintr-o dată, lîngă tine ai un crater. Aşa este şi cu evoluţia lor. Te loveşte şi te năuceşte atît de tare încît pînă să îţi dai seama şi să joci tontoroiul de fericire, fraza de mai sus devine o chestie absolut normală.
De ce aleg să vorbesc acum despre copilul meu? Pentru că nu este lîngă mine şi nu mi-am imaginat niciodată, dar niciodată, că poţi tînji în aşa hal după un ghem care în cinci minute reuşeşte să te scoată din ţîţîni, pentru ca apoi să te ia în braţe şi să-ţi spună parşiv şi rîrîit: mami, dar eu te iubesc.
De vreun ceas, mă tot întreb: cînd încep să te judece copiii. Cînd îl forţezi să mănînce morcov ca să ajungă ca Sportacus(un personaj horror, din desene, părerea mea), cînd îi spui că i-ai cumpărat o ciocolată cît un perete dar ai uitat-o la Bucueşti, sau cînd îi spui că vii peste cîteva zile şi ajungi abia peste două săptămîni la ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu