Rar folosesc cuvinte atît de dure dar, slavă Domnului, că nu îl am în faţa ochilor pe cel căruia îi adresez acest cuvînt. Pentru că dacă am fi stat face to face, cred că i-aş fi tras o mamă de bătaie, ruptă din Rai. Motivul furiei mele, aici:
http://smartwoman.hotnews.ro/drama-copiilor-cu-parinti-plecati-la-serviciu-zi-de-zi-copii-a-caror-camera-arata-ca-o-una-de-hotel.html
Citeam eu mai devreme ce mai scrie presa, presa aia serioasă, evident, că de circ şi prostituţie nu avem timp decît în metrou. Şi dau peste articolul de mai sus. Intru curioasă şi ce descopăr. Pe unul care îşi dă cu părerea despre drama copiilor închişi în casă cu bona sau duşi la after-school pentru că părinţii, nemernicii de ei, au slujbe. Lucrează în multinaţionale, mama lor, şi nu-şi văd copii decît dimineaţa, cînd îi verifică la spălat pe dinţi şi seara la duş. Sau, şi mai rău, zice autorul, mama lor de parveniţi care s-au rupt de neamuri şi locul de baştină ca să parvină şi să polueze intelectual capitala acestei ţări, nemernicii ăştia de părinţi îşi ţin copiii la ţară, în loc să moară de foame în casă, în cort sau la marginea drumului, cu plozii legaţi de gît.
E, din punctul meu de vedere, un astfel de om se numeşte dobitoc. Şi punct.
Eu am un copil pe care îl iubesc ca pe ochii din cap, pe care mi l-am dorit din tot sufletul şi l-am primit cadou, într-o zi de Crăciun. Copil pe care însă, la un moment dat, nu mi-am mai permis să-l cresc cu mine acasă şi l-am trimis la bunici, la ţară. Nişte oameni minunaţi, care se ocupă de ea zi şi noapte.
M-am luptat un an şi jumătate să găsesc o soluţie să o ţin lîngă mine, să o văd cum învaţă să meargă, cum îi creşte primul dinte, cum învaţă să lege cuvintele între ele. Şi, în acelaşi timp, să îi pot oferi tot ce are nevoie. Pentru asta este nevoie de bani şi de timp liber. Simultan, din păcate. Şi tot din păcate, acest lucru nu a fost posibil.
La privat, ca să ai bani, trebuie să pui osul la treabă. La stat, ca să ai bani, îţi trebuie o pilă, un mentor, ceva, să te introducă într-un Consiliu de Administraţie, în ceva. Am ales să lucrez la privat, că nu am talentul necesar pentru a lucra la stat.
Asta înseamnă că am sacrificat timpul liber petrecut cu copilul meu.
Tot nu am renunţat, am căutat o bonă. Am găsit-o, angajat-o şi plătit-o cît de bine am putut, cît mi-am permis. Preţul: din cauza alimentaţiei, pe care nu puteam să o controlez, copilul meu a luat nişte proporţii îngrijorătoare. Bona îi închidea gura cu pîine graham.
Atunci am decis să o trimit la bunici. Dacă îi ai, estr cea mai sigură variantă pentru un copil sănătos şi bine îngrijit. Preţul plătit e în funcţie de timpul cît stă copilul la bunici. Dacă îl ţii pînă la şcoală, relaţia cu tine ca părinte e compromisă. Copilul te percepe, în principal, ca omul care îi bifează lista de cereri: haine, dulciuri, jucării, etc.
Încerc să o aduc mai devreme. Am înscris-o la grădiniţă, una de stat, ca particulară nu-mi permit şi am aflat că deşi îndeplinesc toate condiţiile, s-ar putea să nu fie loc. Nu are pat, să doarmă după-amiaza. Ghiciţi de ce. Pentru că în listă sunt înscrişi şi copii de şomeri.
Explicaţie demnă de filmele SF, dacă e să gîndim logic. Şomerul e acel om care, din motive mai mult sau mai puţin imputabile lui, stă acasă o vreme. Cel puţin teoretic. Un om care practic, îşi poate lua copilul acasă la prînz, să doarmă în patul lui. Grădiniţa cu program prelungit e pentru oamenii care termină serviciul la 5-6 după masa. Deci, soluţia ar fi, ori să fac ceva să intru în şomaj, ori să iau copilul la birou să doarmă la prînz.
Care ar fi varianta cu cele mai mici efecte negative asupra copilului?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu