Mi-am amintit toată povestea, gîndindu-mă la oameni care mi-au marcat traseul profesional. Despre oamenii care mi-au servit drept modele profesionale, altădată, cînd voi avea la dispoziţie mai mult de un sfert de ceas şi nu va trebui să scriu pe repede înainte.
La EVZ am ajuns prin transfer, în 95. Mă pregăteam să mă mut la Cronica Română, pe externe, cîştigasem concursul organizat de ei şi i-am povestit fostului meu şef "avansul în carieră", stînd la coadă la chioşc. Francesco m-a întrebat dacă nu aş vrea să mă mut la EVZ, că pleacă cineva în concediu de naştere şi au nevoie de un om. Şi am spus da, la un sandviş, în faţa Casei Scînteii.
Mi-am golit sertarul de la Tineretul Liber, mi-am scos din bancă pulloverul roşu de mohair şi am luat-o pe culoarele Casei Scînteii, către noul loc de muncă.
Multe fete, mulţi băieţi. Toţi cu căştile pe urechi, ascultau, scriau, rupeau. Curiera, nu mai ştiu cum o cheamă, dar am o poză cu ea, dădea fuga două etaje mai jos, cu capetele de ştiri. Confruntau lead-urile ştirilor de la ascultare cu ce aveau oamenii pe secţii. Lucram la etajul 4, noi, secţia de sport, IT-işti şi, cred că ceva contabilitate. Mi-amintesc că în ziua de leafă era groaznic de aglomerat etajul, era ziua în care toată redacţia trecea pe lîngă Ascultare.
Fete frumoase, la noi în secţie. Băieţi interesanţi şi ei şi un şef - interimar- ca un gîscan. Înalt, slab şi cu gîtul lung. Îi lipsea papionul. Şi mai presus de toate, plin de el şi mîndru nevoie mare că păstoreşte aşa o turmă de fete frumoase.
Nu i-a plăcut faţa mea, chestie de reciprocitate, altfel, dar m-a înghiţit. I-a şoptit cineva că sînt pila lu şefu, deci tre să se poarte cu mine cu mănuşi. M-a lăsat în pace o vreme. Şi eu pe el la fel. Nu i-a plăcut cînd am făcut o şezătoare cu fetele şi i s-a părut suspect că eram prea prietenoasă.
Vrea să-mi ia locul, a fost ideea care l-a săgetat. Motiv pentru care m-a trecut pe tura de noapte.
Pe tura de zi, se întîmpla ca uneori, să ne trezim că zbîrnîie telefonul şi cineva cu voce gravă cere ştirea A, de la ora B. Rar, îşi aduceau aminte de postul de radio sau tv care l-a transmis. În zilele alea era sărbătoare. Unul din echipă va face o ştire pentru "bulina roşie". Îşi va vedea ştirea în ziar, că numele era cu semnul întrebării.
Pe tura de noapte, ştirile erau mult mai puţine. Aşa că pentru a-şi creşte salariile, unii dintre colegi lucrau pentru bulina albastră: traduceau ştiri de pe agenţiile externe sau din reviste franţuzeşti: Paris Match, Voici etc. Mi-a luat ceva vreme pînă să aflu cum îţi poţi creşte leafa, dar înainte de asta mi s-a întîmplat o chestie foarte tare.
În prima tură de noapte, am făcut cunoştinţă cu gaşca şi mi-am luat în primire căştile. Pe la miezul nopţii, unul dintre băieţi vine la mine:
-Auzi, noi ne ducem aici la capătul lui 41 să bem o bere. Vii cu noi
- Nu mă omor după bere, dar dacă asta e regula şi vin şi celelalte fete, normal că vin, le-am spus eu.
- A, nu, că ele nu sunt invitate, zice el.
- Păi, rămîn cu ele.
Mi-am bătut capul zile în şir să înţeleg dacă ăsta e un mod de a boteza un nou coleg sau dacă cine ştie, doamne ajută, s-a îndrăgostit vreunul brusc de mine.
Am aflat la ceva vreme iar explicaţia a fostpe cît de dureroasă atunci, pe atît de amuzantă.
Şeful secţiei, gîscanul descris mai sus, i-a informat pe băieţi că vine de noapte pila lu şefu şi să aibă grijă ce fac. Şi ei, ca băieţii, s-au gîndit simplu: dacă o luăm cu noi, sigur nu ne spune că pierdem noaptea la bere.
Au stat stresaţi ei, dar curînd şi-au dat seama că sunt o tipă de treabă şi, pilă sau nu, nu port vorba de colo-colo. Ne-am împrietenit şi, în timp, s-au convins că şeful e un biet complexat, care se temea şi de umbra lui că-i ia locul.
Faza tare s-a întîmplat la ceva vreme după asta. Deşi seara se împărţeau ştirile pentru bulina albastră, pe mine mă săreau. Nu din răutate, cred. Nu am spus nimic, doar că m-am apropiat de o şefă de la Rodipet, tartor peste toate revistele şi publicaţiile străine aduse în România.
Femeia mi-a spus că pot alege ce vreau eu şi primesc orice revistă cu două zile înainte de a ajunge la tarabă. M-am bucurat teribil şi m-a pus pe treabă.
Am tradus tot ce se putea traduce din revistele franţuzeşti de mondenităţi. Şi publicam articolele traduse, în bulina albastră, EVZ-ul de prînz. Chestia asta a enervat lumea. Motiv pentru care la prima şedinţă de tură, m-am trezit cu un coleg -nu-i mai ştiu numele, ştiu doar că dormea toată tura de noapte-strigînd la mine: "Ce, mă, tu ai venit aici, să ne iei pîinea de la gură? Că, din cauza ta, că scrii mai repede, nu ne mai primesc nouă materialele"
Nu mai ştiu cum am reacţionat, dar acum, mă umflă rîsul ori de cîte ori mi-aduc aminte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu